Obișnuim să facem promisiuni și să ne agățăm de promisiunile care ni se fac. Obișnuim să spunem lucruri mari, ca și cum am avea frâiele îndeplinirii acestora în mâini și am putea să le dirijăm după bunul nostru plac. Uităm că suntem oameni, ființe vulnerabile, supuse intemperiilor venite din afară, și-n același timp, celor dinăuntrul nostru. Nu mai suntem azi ceea ce am fost ieri. Nu mai simțim azi ceea ce am simțit ieri.
Obișnuim să credem că lucrurile vor rămâne neschimbate vreme îndelungată. Credem cu tărie oarbă în stabilitate, cerem impetuos certitudini și siguranțe, încercăm să ne apărăm împotriva furtunilor vieții, semnând ipotetice polițe de asigurare pentru relațiile cu oamenii din viața noastră, crezându-ne la adăpost, feriți de intemperii. Credem că ni se cuvine, că avem drepturi, mai mult decât obligații.
Spunem vorbe mari ușor, fără să ne dăm seama că sunt puține lucruri care stau cu adevărat în puterea noastră. Promitem că o să fim acolo, când nu știm nici dacă mai sunt zile în cartea vieții noastre. Nu-și prea au nici sens, nici consistență vorbele acestea mari pe care le folosim cu prea multă ușurință, sunt doar rafale de vânt puternic, care vine, răvășește, lasă urme sângerânde, și se duce mai departe.
Ne temem de dezamăgiri și le blamăm și-i punem pe ceilalți la zid pentru ele. Ne considerăm nedreptățiți atunci când lucrurile se întâmplă contrar așteptărilor noastre. Pentru că da, fiecare dintre noi avem așteptări, viața toată e construită dintr-o multitudine de așteptări. Dar noi toți dezamăgim, de fapt. Toți. Sentimentele se atrofiază și mor. Ca și carnea de pe noi. Putrezim și-n spirit. În fiecare zi a vieții noastre ne schimbăm traseul pe care mergem, renunțând și creionând alte și alte priorități. La un moment dat, tot ajungem să nu fim la înălțimea așteptărilor. Ale noastre înșine, ale celor din jur. Să dezamăgim.
Încrederea se construiește anevoie. În noi, în alții. Și nu în vremuri de restriște, când simți că toate se dărâmă în jurul, n-ai cum să clădești. E ca-n Meșterul Manole, ce construiești ziua, se duce naibii noaptea. Și tot așa.
http://www.youtube.com/watch?v=5dP2_yjFE3w
damn.
ăia mici îi mănâncă pe ăia mari?
ei na, hai să vezi că până la final nici n-o să fie așa.
Buturuga mică răstoarnă carul mare.
Mnoh, sau cel puţin îl hurducăie zdravăn.
Eu aş vrea să văd că e bine pentru toţi. Am şi eu dreptul să visez frumos, nu…?
Nu mai am numarul tau, Loredana..da-mi un semn,candva!
Imi place cum ai scris..dincolo de cuvintele tale vad o trezire, un licar de ceva..imi esti in gand si-n inima.
Cât de tare, tu mi-ai scris înainte să te sun, dar eu te-am sunat, fără să citesc ce-ai scris. Ha.
Zău că bine că… suntem.
Lore, cum deosebești vorbele mari și fără consistență, de vorbele mari cu consistență? Sau, ai constatat tu, trăind printre oameni și oameni, că astea din urmă nu există și că orice vorbă, dacă e mare, e lipsită de consistență?… Adică, vine unul la tine și îți spune o vorbă bună, care, pentru că e bună poate părea mare. Tu, automat, Clișeu!.De ce? Fiindcă e mare, vorba, da? În schimb, textul tău e plin de meteori: intemperii dinăuntru, intemperii din afară, furtuni ale vieții, rafale de vânt puternic care lasă urme sângerânde, etc. Măi, eu zic la fel, că și astea-s tot vorbe mari.
Zău așa. Ce bine-mi pare să trebuiască să vin cu o replică argumentată.
Deci, să știi că… chiar cred că există și vorbe mari și cu consistență. Deh, le spun și eu, uneori, rareori, dar când le spun, e pentru că au… consistență? Pentru că s-a dovedit în timp că au sens, că nu sunt spuse doar de dragul de a fi spuse?! Așadar, timp + consecvență + materializare în fapte a celor spuse. Cam asta ar fi, cred. Nu zic că știu, doar cred, am o părere.
Altfel, în textul meu, da, sunt vorbe mari. Dar sunt vorbe mari care se referă la mine însămi, la experiențe trăite, la lucruri pe care le simt, le cunosc, le conștientizez, nu le bănuiesc. Nu le folosesc ca să dau altora impresia că sunt altceva decât sunt…
Exemplu. Să vii și să-mi spui – sunt alături de tine, am să fiu mereu, în condițiile în care ne cunoaștem de puțin timp, am interacționat puțin, n-a fost ocazia de vreo profunzime… îmi pare a fi vorbă mare și degeaba. Dar dacă îmi spui acest lucru după ce-am parcurs un drum împreună, după ce-am avut timp de mers alături, după ce s-a pus acolo o temelie, s-a format bază de încredere, apropiere, etc… parcă sună altfel.
Asta vroiam să spun, poate nu-mi ies mereu expresiile cele mai potrivite. Dar, deh, nici nu-i mare bai.
Iaca, îți dau o mână de ajutor cu potrivirea expresiilor. De par egzamplu, după ce ai parcurs, deja, drumul, alături, nu mai trebuie să spui asta, că este evident. Adică, dacă ai spune-o ar fi un truism = platitudine. Sau vorbă goală, degeaba, ca să nu taci.
Ca promisiune, însă, este o ofertă pe care n-are sens să o negociezi, e take it or leave it. Dacă o… leave it, poate n-o să știi niciodată cât de degeaba era. Încrederea o acorzi din start, altfel, nu ajungi niciodată să umbli alături de cineva. Pe parcurs se poate pierde, ok, asta-i viața, mergi înainte. Cum zici, tu, nici nu-i mare bai.
Și uite ce om defect sunt, că tare am nevoie să mi se spună, chiar și după ani de zile. Culmea, îi zic fiului meu că îl iubesc în fiecare zi, de multe ori pe zi, și el… ar trebui să știe asta, nu? Că doar e evident.
Nu, nu cred așa. Cred că avem nevoie să ni se spună. După oricât timp. Pentru că nici încrederea nu e constantă. Ajunge la un nivel și rămâne acolo pentru totdeauna, gata, asta e, nu mai e nevoie de nici un efort. Suntem oameni, vulnerabili. Sau eu așa sunt.