Trunchiul și așchia

 Posted by on Friday, 17 March 2017  Add comments
Mar 172017
 

Cică musai să semene.

Ora de educație fizică. Puștiul. Clasa a doua. Rostogoliri. Lumânarea. De-astea, din programă, simple, s-ar zice. Doar că, în limbajul nostru spus, cea mai grea oră din programul de școală. Da, de râsu’ plânsu’.

Nu mi-a plăcut niciodată ora de educație fizică. Mereu cea mai înaltă din clasă, sau cel mult a doua dintre fete, lungă și slabă, uram înșiratul la numărătoare și exercițiile obligatorii. Când vedeam salteaua așezată în sala de sport, sau capra sau trambulina sau mai știu eu ce, m-apuca tremuratul și deveneam și mai anxioasă decât de obicei. Eram rigidă, cu mobilitate înspre zero, totul era un chin pentru mine. Mi-aduc aminte perfect când mi s-a zis, prin generală, că mă rostogolesc exact ca o sarma. M-a urmărit această vorbă ani de zile și, deh, mi-a fost clar că nu voi alege educația fizică la bacalaureat. Mai bine am învățat pentru un examen la o materie deloc atractivă, organe de mașini și utilaje, și-am fost printre extrem de puținii care n-au bifat aruncări cu mingea de oină pe foaia de examen.

În urmă cu câțiva ani, la cursul de parașutism am avut aceeași problemă. Fă Loredana tracțiuni și flotări și genuflexiuni și alte cele, deh, musai să ai forță în brațe, să poți manevra suspantele. Mna, o plăcere, ce să zic. Dar mă scoteam cu scuza c-am peste 30 de ani și-un copil mic. Vorba vine, scuzat. Am trecut examenele, așa, la limită. Pe-alea practice, că la teorie aveam loc destul prin cap pentru informație multă și nouă.

Și acum… acum Puștiul e copia mea fidelă. E taman ca o bucată de lemn. Râd și plâng totodată. Refuză orice sport. Ne-am chinuit cu o perioadă de înot. Apoi cu una de tenis de câmp. Apoi cu una de fotbal. Înapoi la tenis de câmp. Un pic de baschet. Abandon pentru toate. Orele de educație fizică? Repulsie totală. Că mami, nu pot, nu vreau, nu îmi place.

Și eu călătoresc mental înapoi în timp, cu mai mult de 25 de ani, când aveam aceeași problemă ca și el. Și aș vrea ca pentru el lucrurile să fie altfel. Eu mă refugiam atunci în cărți. Iubeam să citesc și devoram bibliotecile, a școlii, apoi cea a liceului, apoi cea a orașului. Dar Puștiul meu… refugiul lui, la opt ani și jumătate, e doar în… joacă. Nimic n-are farmec înafară de joacă și jucării. Nici măcar televizorul, calculatorul sau telefonul nu sunt atracțiile cele mai mari pentru el. Unde-o duce drumul, zău că-i o provocare! 

Da’ încă-i bine și vom găsi noi căile potrivite, sper.

Like Be the first to like this

  2 Responses to “Trunchiul și așchia”

  1. laughing m am linistit ca mai exista oameni ca mine. Aveam impresia ca mai nou tuturor le place sportul, ca ar deveni toti sportivi de performanta daca si-ar bate capul. Eu abia am trecut clasa la sport, am avut media 5 ca am cumparat vopsea pentru dungile de pe terenul de basket. Pustiul e sportiv, poate nu la gimnasticile acelea fara scop de pe saltele -biciclismul nu e un sport?

    • Mersul pe bicicletă e mai mult o distracție, relaxare, decât efort. Dar da, mă bucur că măcar bicicleta îl bucură. Ce-o fi pe viitor, vom vedea, oricât mi-ar plăcea mie să se țină de un sport, dacă nu simte asta, n-am ce face. Încercăm mai multe, îi ofer cât de multe variante… în rest, vom vedea. Sper să n-ajungă chiar la dat cu vopsea pentru o notă de trecere, oricât de funny ar părea acum. laughing

      Zi faină!

Lasă un răspuns: