Dependența de aparatul foto, aproape că aș putea să o numesc așa.
Am plecat vineri spre Cluj dându-mi seama, pe drum, că uitasem acasă aparatul foto. Cel care, de-o vreme bună, e nelipsit din bagajul meu. Instantaneu, m-am simțit de parcă îmi uitasem telefonul, sau portofelul, sau ceva strict necesar. Nu m-am întors după el, dar senzația de lipsă acută mi-a stăruit în coaste mult timp.
Și m-am tot întrebat de ce. De ce-mi făceam așa de multe griji că nu voi putea fotografia ceea ce urmează să trăiesc într-un weekend, desigur scurt, la Cluj. Că nu voi putea surprinde pe peliculă bucuria Puștiului reîntâlnit cu fratele meu de care e foarte atașat, că nu voi putea fotografia momentul în care voi cunoaște un om frumos din online, Bia, că nu voi putea să imortalizez grandiosa clipă în care, după câteva ore de shopping, voi ieși din centrul comercial frântă de oboseală, dar complet satisfăcută de mulțimea de pachete din mâinile mele, exact așa, ca într-o reclamă (apropo de asta, orele petrecute la mall au fost, oboseala a fost, dar pachetele au ieșit cu desăvârșire). Că voi pierde, neavând aparatul foto la îndemână, tot freamătul acela viu și alert al vieții din Cluj.
Dar greșeam, desigur. Întâlnirea cu Bia a fost delicioasă, tare mă bucur că am cunoscut-o, Marc și-a văzut de ale lui cu entuziasmul caracteristic, deloc știrbit, dimpotrivă, la cote maxime, Clujul și-a trăit neobosit și deloc deranjat cursul firesc. Și parcă lipsa vreunei fotografii – mărturie a acestor zile nu-i atât de supărătoare pe cât părea. Am trăit și n-am pozat, și bine a fost.
Cumva, obișnuindu-ne prea mult să fotografiem tot ce trăim, pierdem. Facem poze să nu cumva să uităm, să nu cumva să nu putem arăta câte am trăit noi, câte am văzut, câte am bifat pe listele realizărilor personale… uitând să trăim, pur și simplu, acele momente. Pare a fi tot un fel de dependență, și cea de aparatul foto. De ce? Pentru că ne e teamă că altfel nu trăim îndeajuns de intens? Că ne lipsește ceva, dintr-un întreg? De unde nevoia asta de-a încadra totul în fotografii? Pentru că prea mult trăim amintindu-ne, și pozele ne ajută să păstrăm mai vii amintirile?
Gata, vă urez să aveți o duminică frumoasă, și noi ne ducem să mai dăm o raită prin Cluj înainte de-a porni spre casă. Salutări din inima – fremătândă – a Ardealului.
Și eu mă bucur mult că ne-am întâlnit, deși scurt, iar vremea nu a ținut cu noi. Poate va fi o întâlnire mai lungă tura viitoare
Mă bucur că l-am cunoscut și pe Marc cel simpatic foc 
Da, printr-o întâmplare, mi-am uitat și eu aparatul acasă (ca să vezi, nu?) și ai mare dreptate referitoare la dependența asta ciudată de el, pentru că sunt convinsă că dacă am fi avut aparatele, n-ar fi fost cu nimic mai luminoasă și mai intensă întâlnirea… clikăiam mult și fără rost…
Te mai aștept la Cluuuj, nici nu se pune problema să nu ne revedem
Da, facem tot posibilul ca data viitoare să fie mai pe îndelete, Clujul e la un pas distanță și mă mai poartă drumurile pe acolo curând, parcă văd. Și Maramureșul e frumos, să știi…
Nu ştiu dacă o facem neapărat numai pentru noi înşine. Poate e şi pentru generaţiile viitoare. Oamenii se schimbă, dispar. Locurile se schimbă şi ele: clădiri, parcuri, etc dispar sau sînt modificate, remodelate. Cred că nu facem altceva decît să documentăm istoria as it happens, fiecare pe bucăţica lui de interes sau doar întîmplător.
Duminică plăcută vouă tuturor, acolo, departe de miezul (găunos al) ţării!
Da, da, desigur, sunt de acord. Pozele ajută… dar discutam cumva de extreme. De tendința pe care o avem de-a poza TOT. În vacanță, să prindem tot ce ne înconjoară. Întâlnirile cu oamenii, să nu cumva să nu ne facem o poză. Și tot așa.
Altfel, clar, sunt pro fotografie. Și mi-am și luat revanșa în această după amiază.
No, bine.
De când am aparat foto şi eu am tendinţa să fac o grămadă de poze în vacanţe, probabil pentru că aşa îmi amintesc mai uşor de momentele frumoase. Imaginile imortalizate sunt o plasă de siguranţă împotriva uitării
Sigur, când ajung acasă îmi ia o grămadă de timp să sortez pozele şi să le şterg pe cele care nu au ieşit bine. Îmi tot propun să fac mai puţine fotografii, dar nu prea-mi iese
Lore, când vii la mine, să știi că vreau și eu un pandativ din ăla ce-ai făcut tu cadou weekendul ăsta
Iar eu promit că fac ce vrei tu în weekendul ăla magic…
Andreea, dragă, ale tale sunt puse deoparte dinainte de SkirtBike, de când au fost gata, cu mult înainte să știu că o să vin să te vizitez! Urmau să ia calea Poștei, dar cum să nu ți le dau personal???