… cu cine-oi fi semănând, cu cine-o fi semânând?
Eu știu de mine, sunt rătăcită în visele mele, ca-n piesa asta dar el… el e rătăcit în visele copilăriei și sunt dintr-alea luminoase, pline de culoare. Măcar de-ar ține copilăria asta o veșnicie.
Tag Archives: vise
O duminică perfectă… în imagini!
O fată are voie să viseze, nu? O duminică perfectă ar arăta… cam așa. 
Un pupic extrem de matinal pe fruntea Puștiului cufundat în lumea viselor.
Un răsărit de zi, îmbrățișând cerul, dintr-un balon cu aer cald.
Cafeaua – mă rog, ceaiul – savurată în muzica de dimineață a mării.
O incursiune într-o filă din marea carte a istoriei (eventual pe bicicletă).
Un moment de tandrețe, reîncărcare cu energie, candoare și entuziasm.
O seară petrecută-ntre oameni cu poftă nebună de viață.
Și-un zbor târziu către… Acasă.
Și sunt acolo toate. Și Puștiul, și cerul, și marea, și dorul de ducă, și tandrețea, și dependența de oameni. Și visuri cât să cuprindă întreg pământul.
Vă invit să vă jucați împreună cu mine. Cu imaginația.
Cum ar arăta duminica voastră perfectă?
Vise de călătorie
Că tot e iz de vacanţă pe aici… sunt două (de fapt, sunt mai multe dar despre două o să vorbesc acum) lucruri pe care mi-aş fi dorit mult să le pot face… unul, cred că i-a trecut vremea şi îmi lipseşte de-acum inconştienţa necesară pentru a face aşa ceva şi al doilea, acolo problema e alta, lipsa de posibilitate financiară…
Mi-am dorit întotdeauna o vacanţă de-aia hoinară. Cu bagajul în spate, fără ţintă clară, fără rezervări, fără planuri dinainte, cu bani puţini şi dorinţe multe, să colind o parte de lume, hai, măcar o parte de Europă. Nici măcar n-ar fi contat aşa de mult destinaţia, fiecare loc vizitat ar fi fost o încântare. Aşa, cu un grup de prieteni, să ne pornim la drum, să călătorim cu ce apucăm, încotro apucăm, să mâncăm ce putem, să dormim puţin şi să vizităm. Sunt aşa de multe locuri pe care le doresc vizitate, sunt atâtea de văzut, de simţit, de descoperit. Olanda şi Portugalia sunt două ţări care au, pentru mine, ceva aparte, apoi e Franţa şi Polonia, şi ţările nordice şi Elveţia, şi Irlanda şi încă multe altele… Cred că aşa ceva nu aş mai putea face. Maturitatea îşi impune punctul de vedere şi nu mai pot să gândesc altfel decât raţional. Şi raţiunea spune clar că sunt atât de multe cele de care trebuie ţinut cont.
A doua, cred că cei mai mulţi dintre noi visăm la aşa ceva… să alergăm pe drumurile lumii într-o rulotă. Una frumoasă, dotată cu tot ce e nevoie, şi cu spaţiu special pentru biciclete pentru că, ca un supliment, ceea ce mi-ar plăcea tare mult să fac cândva, e cicloturism pe pistele europene de biciclete. Să nu existe restricţii de timp, de bani, să poţi merge cât şi cum simţi, să iei cina într-o ţară şi să te trezeşti dimineaţa în alta, să impui în toate propriul ritm, să poţi să te bucuri de minunile naturii şi de cele ale istoriei, în acelaşi timp. Ei, o rulotă – casă, ce altceva ţi-ar mai trebui?
Mai sunt aşa de multe lucruri care mi-ar plăcea şi atunci când e vorba de călătorii mintea mea născoceşte scenarii de tot felul. Pe cât e lumea de largă, cam aşa… Vouă, ce vise de plecat prin lume vă trec prin minte? Ce v-ar plăcea să faceţi, pe unde să ajungeţi? Uitaţi de restricţii şi daţi-i liber sufletului să viseze… unde ajunge?
Voi? V-ați născut în locul potrivit?
Nu m-am născut în locul potrivit – aud așa de des replica asta, o replică dată vieții în sine, pentru faptul că lucrurile nu merg așa cum ne imaginăm că ar trebui să meargă, așa cum ne-am aștepta și e o replică pe care am folosit-o eu însămi, față de mine, de nenumărate ori. Copilăria într-un oraș în care mă simțeam străină, adolescența într-un liceu care mă stingherea, un drum în viața care trebuia să fie altfel, copilul care trebuia să fie fată și lista poate continua suficient de mult încât să ai senzația că toate lucrurile sunt pe dos, nepotrivite. Nu ne-am născut la momentul potrivit, în locul potrivit și de-acolo ni se trag toate problemele. Pentru că ducem poveri ce n-ar trebui să fie ale noastre. Pentru că ne-a zvârlit cineva într-o lume în care simțim că nu ne potrivim, că pașii nu se fac în ritmul nostru, că trăim ceea ce trebuie și nu ceea ce ne dorim, că lucrurile ar fi fost, fără îndoială, altfel, mai bune, dacă… eram alții.
Nu știu, așa o fi, n-avem argumente contra a ceva necunoscut. Dar, pentru faptul că ne-am născut AICI și ACUM, tot trebuie să existe o explicație. Și, chiar dacă n-ar fi nici o explicație, oricum am privi lucrurile, șansa ACEASTA e singura pe care o avem și, deci, cea mai bună.
Ne adâncim de multe, de prea multe ori, în… cum ar fi fost dacă. Și ne imaginăm lucruri, și ajungem să ne pierdem atât de adânc în lumea imaginației încât ni se întâmplă să depășim linia, să nu mai știm unde se termină realitatea și unde începe visul. Și trăim într-o realitate ancorată de imaginar, ne trec anii visând la altceva decât e și nici măcar nu conștientizăm – sau o facem dar tot suntem incapabili să reacționăm – cât de mult pierdem. (sau, nu ne pasă?)
Cred că, în esență, tot ce ne rămâne de făcut este să ne descurcăm cât mai bine cu ceea ce avem, aici, acum. Pentru că n-avem dreptul decât la o încercare. Dar cum ne-om implanta în minte explicația asta clară și rațională și cum vom mai și pune mecanismul în funcțiune, să și dea ceva rezultate?
Voi, ați avut, aveți, momente în care ați simțit că nu sunteți în locul, în timpul potrivit, că nu e viața voastră cea pe care o trăiți? Și cum luptați contra valurilor ăstora, vă zbateți sau le acceptați, pur și simplu?
Ieri. Și mâine. De ce nu și azi?
În fiecare zi din iarna asta lungă îmi zic că o să vină ea primăvara… în dimineți ca și cea de azi, c-o natură ce respiră speranță, cu un cer senin și un soare vesel, conștient de faptul că câștigă tot mai mult teren în fața frigului sau în seri negeroase în care fac pași alene și nu grăbiți către casă, îmi zic că în lunile de primăvară ce urmează voi trăi altfel…
Îmi imaginez că-mi voi petrece după-amiezele în parcuri, învățându-l pe puști să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare, ˝navigând˝, cu sufletul înaripat, pe role sau, pur și simplu, butonând tastatura micuțului calculator în mijlocul naturii, umplându-mă de viață.
Îmi zic că atunci o să mă bucur. Că atunci o să simt că pulsează viața în mine. Că o să las la o parte tristețea și doar valuri de entuziasm și de stare de bine o să-mi năpădească sufletul.
Îmi zic că ceea ce nu pot să simt azi, o să simt mâine. Că mâine o să fie altfel. Mai bine, desigur. Că, cumva din inerție, lucrurile se vor schimba.
Ieri îmi spunea cineva că degeaba îmi fac planuri să fac multe lucruri cât timp nu pot să găsesc bucuria în mine. Că, toate lucrurile astea dinafară, pe care le doresc și le plănuiesc eu, nu vor fi ceea ce aștept și nu schimbă nimic dacă eu nu pot schimba ceva în mine. Modul de-a vedea, de-a înțelege lucrurile.
Și asta ar trebui să se întâmple azi, nu mâine, nu în luna aprilie sau mai. Și cum faci să trăiești azi, să simți azi, să te bucuri azi lăsându-l pe mâine în pace, neplănuind, nevisând?
Vouă, vă iese?
Gând aiurea. 50.
Moş Nicolae aduce cadouri doar copiilor cuminţi, se ştie bine…
Deci, trebuie să fii şi copil, şi cuminte (sau cu minte, cum s-o putea!), cam greu de îndeplinit ” condiţiile ” odată ce-a trecut… valul! Noi, ăştialalţi (nu că-i fain cuvântu’?), de ne-o trebuit să fim oameni ” mari “, să ne lingem pe bot, da?
Mda, în cazul ăsta, o seară încărcată de ” salivă ” să avem!
Cui îi pasă că nu vine Moşul? Cine are nevoie de el? Ducă-se!!!
Gând aiurea. 44.
“… priveam acele ceasornicului. Câtă vreme mă preocupa doar ceasul, lumea continua să se mişte. Chiar dacă nu era o lume nemaipomenită, cel puţin era în mişcare. Şi, câtă vreme îi percepeam mişcarea, existam şi eu. Chiar dacă n-aveam o viaţă extraordinară, cel puţin existam. ” – scrie Haruki Murakami în cartea În căutarea oii fantastice, cea pe care tocmai am terminat-o de citit. O carte despre căutarea sinelui, o carte care mi-a plăcut deşi sfârşitul m-a dezamăgit puţin pentru că mi-a lăsat sentimentul unui lucru neterminat cu adevărat sau terminat brusc, ca şi cum ar fi existat o grabă în a scrie finalul.
Ideea e că… cam asta facem. Luptăm pentru lucruri, câştigăm sau nu. Alergăm după realizări care îşi găsesc sau nu împlinirea. Visăm, sperăm, căutăm. Sumtem fericiţi sau ne prefacem că nu ne lipseşte nimic. Şi mereu ne amăgim spunăndu-ne că e bine şi aşa. Că important e că existăm.
Ne dorim mult şi ne mulţumim cu puţin. De ce facem asta?
Porumbel princiar…
La Roma, sus, în Castelul Sant Angelo.
O fi având sentimentul că e… altfel? Nu. Desigur, nu-i pasă.
Dorinţe şi împliniri şi baghete magice.
Dacă… dacă peştişorul de aur sau zâna măseluţă v-ar oferi şansa împlinirii unei singure dorinţe, ce aţi vrea să fie?
Dacă s-ar putea transforma în realitate un singur lucru, unul punctual, deci nu vorbim de dorinţe gen ” vreau să fiu fericită toată viaţa ” sau ” vreau să se schimbe totul “, nu… vorbim de dorinţe împlinite şi trăite pe moment. De nişte lucruri pe care le dorim foarte tare. Care ne-ar aduce o satisfacţie mare, o bucurie profundă, o realizare importantă, etc.
Aveţi dorinţe de astea ascunse? De alea a căror împlinire nu ţine de eforturile personale, de implicare sau de posibilităţile de realizare…
Ce dorinţă v-aţi vrea-o împlinită?
De dimineaţă bună. 29.
Clar. E toamnă. Toamnăăăă…
Frigul, pe cât de neaşteptat – oricât aş fi de conştientă că ăsta-i cursul firesc, toamna, aia rece, neprietenoasă, tot mă prinde nepregătită – pe atât de pătrunzător, mă trezeşte din ale mele şi mă obligă să fiu raţională, prezentă şi mai implicată în toate cele din jur. Şi totuşi, visele continuă să trăiască pe undeva, prin unghere mai călduroase, ale sufletului.
Aşa, de dimineaţă, vă ofer ceva cald, şi bun, să alungăm împreună frigul şi să ne lăsăm cuprinşi de-o stare de bine care să ne ţină de cald toată săptămâna.
Nu avem voie să ne fie altfel decât bună, da?
Problemele cu care ne vom întâlni zilele astea să ne fie aşa, mici – mici, nici să nu le percepem şi să avem în minte, şi-n suflet, doar grandoarea, minunăţia lumii văzută din perspective înalte.
Să vă fie bine.
Bine de totului.
Minte de visător…
Vroiam să scriu un alt post azi. Unul ce s-a născut odată cu dimineaţa care m-a dat total peste cap, care m-a făcut să-mi încep ziua cu ochii înroşiţi de lacrimi. Dar, deocamdată, s-a aşezat frumos în desaga cu ciorne şi va aştepta momentul potrivit. Poate că e postul care are nevoie de mintea mea limpede. Aşa cum acum nu e.
Mi se spune că problematizez şi gândesc prea mult, că, în tot ce fac, pun prea mult preţ pe mărunţişuri, pe lucruri care nu trebuiesc despicate în mii de fire. Sunt o cerebrală, e clar. Mintea mea lucrează febril întotdeauna. Fără pauză, ţese mereu noi şi noi planuri, planuri pe care nu le şi pun în aplicare întotdeauna. Dar, că nu se odihneşte, e sigur.
Sunt, în acelaşi timp, şi, cel puţin, în aceeaşi măsură, o visătoare. Nici măcar nu trebuie să închid ochii ca să fac asta. Prin minte îmi trec atât de multe lucruri, îmi imaginez atât de multe scenarii că, uneori, am impresia că-s ruptă total de realitate, că visul e realitatea mea. Merg pe stradă fără să îmi dau seama cum am ajuns de la o locaţie la alta, trec cu maşina prin localităţi şi mă trezesc că am ajuns la destinaţie fără să văd casele, străzile, locuitorii… uit de mine, cu o mână pe volan şi cu alta pe schimbătorul de viteze. Uneori mi-e chiar teamă de mine, de faptul că conduc mecanic şi de inconştienţa cu care tratez, uneori, condusul, care, ştiu, e un lucru foarte serios.
La ce visez? În general, la viitor… la ce-ar putea să fie, la ce-aş putea să fac, la ce-ar putea însemna apropierea oamenilor. Bine, de multe ori mi se întâmplă să mă scufund în trecut, să mă întreb “cum era dacă…” sau “de ce n-am făcut altfel…”. Sunt conştientă că, de multe ori, mă hrănesc cu amintiri şi ştiu că ar trebui să fiu mai deschisă către viitor dar… parcă nimic din ceea ce-ar putea urma n-are cum să egaleze ceea ce a fost.
Foarte rar, reuşesc să trăiesc în prezent, să savurez clipa, fără să mă gândesc la trecut sau la viitor, fără să fac planuri, fără să-mi împart ziua de mâine în activităţi clare, menite să mă ţină ocupată, în priză. În acele momente am o satisfacţie uriaşă, deşi e doar de moment. Simt că am un rost pe lume, că viaţa mea are valoare, că merită trăită şi că, ceea ce-mi oferă, e mult, foarte mult, că sunt clipe nepreţuite. Şi cât aş vrea să gândesc mai des aşa. Dar, cum, cum să fac? Cum să las în urmă trecutul, să trăiesc doar prezentul, făra să mă gândesc la viitor? Mda, sunt prăpăstioasă, şi idealistă, şi…