Săptămâna viitoare plec într-o tură pe munte. În Munții Rodnei, având ca țintă Vf. Pietrosul ce are înălțimea de aprox. 2300 m. E prima mea ieșire la nivel… serios, să-i zic așa. S-a adunat o echipă – a unei asociații de eco-turism – destul de mare, vreo 20 de oameni, cam toți obișnuiți ai muntelui și pornesc în tura de Rodnei pe care o fac în fiecare an, în luna iunie.
Cu ei m-am hotărât și eu să merg. Și, cu cât timpul de plecare se apropie, cu atât cresc emoțiile. Conștientizez. Și mi-e teamă de multe și în același timp e în mine un entuziasm și-o dorință de-a face lucrul ăsta ce depășesc teama sau, măcar, o țin mai sub control.
Deci, mi-e teamă de șerpi, e clar. Viperele cică sunt la ele acasă pe acolo. Sincer, nu știu dacă teama asta e una reală și mi-e frică de târâtoarele astea la propriu sau e ceva psihic și mi-e teamă de ideea de șarpe, de fapt. Na, cine-o fi știind? De-o fi să-și facă un exemplar de ăsta de cap cu mine, o fi însemnând că până aci mi-o fi fost drumul, nu? Apoi, mi-e teamă de faptul că ei sunt cunoscători ai muntelui, că le e familiar traseul, că știu ce-i așteaptă și eu nu. Și mai mi-e teamă că o să le car pe toate ale mele, grijile, probleme, frustrările și toate tâmpeniile ce-mi aparțin, cu mine.
Ce-mi doresc de la tura asta pe munte, nu știu prea bine. Nu vreau să am așteptări. Vreau să plec, să întorc, zilele alea, spatele la toate, și să fiu eu cu mine. Și cu rucsacul greu pe spate. Și cu aparatul foto. Și niște ciocolată. Și cam atât. Dar o să pot să mă detașez de toate?
Oare ce-o să găsesc pe munte, ce ziceți?