pierderi | Loredana Ionescu

Posted on Wednesday, 22 October 2014 by Loredana 8 Comments |

Pierdem sau câștigăm?

Avem mereu tendința să catalogăm lucrurile drept pierdute… timpul, oamenii, experiențele, mai degrabă decât a vedea partea pozitivă a lucrurilor. Și totuși, nu toate ne sunt pierderi.

Am pierdut câțiva prieteni apropiați de-a lungul timpului și n-am înțeles niciodată, nu înțeleg nici acum și nici nu cred că voi înțelege de ce anume – nu, pe mine nu mă împacă chestiile gen așa a fost să fie, toate se întâmplă cu un rost. Deși, așa o fi. Am primit apoi în dar apropierea de alți oameni care sunt importanți pentru mine și-acum îmi pare că nicicând n-am fost atât de intim apropiată de niște oameni, de alți oameni, cum nu credeam că se mai poate.

Am pierdut în ultimii ani bani, mulți bani, pe toți, de fapt, și pe aceia pe care nu-i aveam și-am crezut că mai rău de-atât nu poate fi. Dar ușile care s-au închis au lăsat loc unor ferestre să se deschidă. Spre lumi noi, necunoscute, dar care-mi erau cu adevărat necesare. Odată ce-ai pierdut tot ce puteai pierde, material vorbind, valențele se schimbă și sensul lumii e altul. Și înveți, că ești nevoit, ce-i cu adevărat important. Odată ajuns acolo, nu te mai poți întoarce în sclavia banilor și acesta-i un mare câștig al lecțiilor de viață servite așa, cam dur.

Am petrecut timp pe care l-am crezut irosit și-am înțeles că ceea ce mi-era pierdere într-un sens, mi-a fost câștig în altul. Am alergat încercând să câștig zile, ore, m-am străduit să fac din timpul meu unul de calitate și-am simțit că orele în care am ales să nu fac nimic, sunt pierdute. Dar poate că au fost ore în care mintea s-a limpezit, gândurile s-au așezat și lucrurile-au devenit mai clare. Pierdem timpul pe care nu-l mai putem recupera – e, clar, cea mai importantă și prețioasă resursă a noastră – dar câștigăm experiențe, răspunsuri.

Am pierdut, m-am zbătut, n-am acceptat, apoi am lăsat să se ducă de la mine. Unele au curs zbuciumat în direcția opusă mie, altele au venit lin spre mine. C-așa e în viață? Cumva, o lege nescrisă a compensației?

Nu știu exact. Doar simt că, poate, măcar uneori, pierderile nu ne sunt cu adevărat pierderi, de fapt. Sunt doar pași care ne duc către noi înșine, un pas mai aproape de ceea ce suntem acum, în această clipă. O sumă a toate câte le-am trăit, nu?

Cumva, concluzia e că… măcar uneori câștigăm pierzând?

Posted on Saturday, 4 October 2014 by Loredana 1 Comment |

Lecții de viață servite de-a valma

C-așa se întâmplă, nu? De ce-ar veni lucrurile liniar, așezat, și nu de-a valma? Ce ne-ar mai trezi din amorțeală și ne-ar obliga să fim în alertă, să facem alegeri, să schimbăm, să îmbunătățim dacă nu ieșirea din zona călduță de confort personal?

Lucrurile se termină, uși se închid, dar se deschid ferestre. De fapt, ferestrele sunt acolo, doar că n-avem noi capacitatea de-a le observa cât timp nu e necesar să facem vreun efort în acest sens și în jurul nostru sunt suficiente uși pe care să intrăm. Se zice că tot ceea ce facem ne duce dintr-un loc înspre locul în care, chiar fără să ne dăm seama, trebuie să ajungem. Săptămâna aceasta, un drum s-a închis, un altul mi-a apărut în față, parcă de nicăieri. Or fi toate cu un rost…

Situațiile dificile prin care trecem sunt, de cele mai multe ori, porți spre lucruri mai bune care ni se întâmplă. Cădem, ca să putem vedea lucrurile dintr-un alt unghi, poate mai clar, mai potrivit. Și sunt de acord și cred că ne sunt necesare și căderile, însă, cel puțin uneori, sentimentul de pierdere e mai pregnant decât cel de câștig. E mai ușor să rămânem căzuți și să ne plângem de milă, decât să ne ridicăm și să schimbăm ceva…

Am trecut un prag psihologic în această săptămână și-am avut senzația că un cerc de fier care-mi chinuia rațiunea s-a rupt. Într-o situație față de care aveam extrem de multe rețineri, m-am simțit în largul meu, perfect relaxată să vorbesc despre ceea ce sunt, ceea ce pot, fără nevoia de-a demonstra ceva. Și m-am văzut dintr-un alt unghi și mi-a plăcut ceea ce am văzut. Surprinzător și reconfortant mi-a fost să privesc în urmă și să-mi dau seama că anii pe care i-am adunat în spate nu au trecut degeaba, dimpotrivă, m-au dus înspre un loc în care-mi face bine să fiu…

Relațiile dintre oameni sunt mereu în schimbare și calea ca ele să funcționeze e să mă adaptez și să învăț să accept aceste schimbări ca fiind firești, venite dintr-o normalitate a fiecăruia. Idealismul nu prea-și are locul în viața de zi cu zi și trebuie să înțeleg că un punct de vedere diferit nu înseamnă un spate întors, că un refuz nu e în mod obligatoriu un lucru rău. Și nu, nici nu ajunge să iubești pe cineva ca să poți fi aproape, nici nu-i suficient să-ți dorești, ca lucrurile să se întâmple. Mecanismele relațiilor interumane funcționează după algoritmi greu de descifrat.

Mi-e greu să mă împac cu absența lucrurilor pe care le iubesc și aceasta mi-e o bătălie continuă. Balloon Fiesta ar fi trebuit să fie la Baia Mare zilele acestea, festivalul baloanelor cu aer cald de organizarea căruia m-am ocupat la două ediții din cele trei anterioare… doar asta ar fi trebuit să respir la început de octombrie, însă anul ăsta n-a fost posibil. Mi-e o tristețe greu de pus în cuvinte, un regret care-mi stăruie-n piept și-o mare neresemnare.

Dar să zâmbim, zic!

(Baia Mare, văzut dintr-un balon cu aer cald.)

Posted on Sunday, 5 February 2012 by Loredana 5 Comments |

Renunţăm, pentru a progresa… dar e câştigul pe măsura pierderii?

De-a lungul vieţii
părăsim şi suntem părăsiţi.
Trebuie să renunţăm la o bună parte
din ce iubim.
Pierderea pare a fi preţul
pentru a creşte în viaţă.
Şi totodată este sursa pentru cele mai multe
dintre progresele noastre.

( Sunt cuvintele lui Jacques Salome, în cartea Curajul de a fi tu însuţi. Ar fi multe de spus pe marginea lor şi mă mănâncă degetele să presar câţiva “de ce” pe care-i simt obligatorii textului dar, pentru că aseară, când am citit rândurile astea am simţit că sunt un fel de răspuns la faptul că scriam că îmi e dor de oameni cărora nu le e dor de mine, n-am să mai spun nimic, le iau aşa cum sunt. Cică pentru a creşte, a te maturiza şi dezvolta, trebuie să accepţi unele lucruri. Chiar dacă nu vrei. Mda, e cam greu să poţi când nu vrei dar, na, ce-ar fi viaţa noastră fără toate zbaterile astea? Zi de duminică frumoasă să aveţi!)

Posted on Friday, 2 December 2011 by Loredana 10 Comments |

Trăim, pierzând!

Fiecare zi e o supravieţuire, da.
Dar nu e şi o biruinţă.
Pentru că, de fapt, viaţa e cea care te înfrânge cu fiecare zi ce trece.
Tu poţi doar să accepţi ceea ce ţi se dă (sau, într-un caz extrem, să refuzi). Indiferent că, uneori, sunt doar resturi mucegăite de viaţă.
Le iei şi le trăieşti. Implicându-te, dăruindu-te, luptând sau, uneori, doar aşteptând. Să treacă.
Pentru că nu ţi se oferă niciodată şansa de a o lua, cu adevărat, de la început.
Poţi doar să te prefaci că, atunci când o porneşti pe o cale nouă, nu e, de fapt, doar o cale veche reparcursă.
Însă, un gest, o vorbă, o faptă – odată aruncate-n hăul vieţii nu mai au cale de întoarcere. Niciodată.
Asumarea lor devine, instantaneu, obligatorie. Nimeni nu te întreabă dacă vrei, dacă poţi.
Niciodată nu contează dacă gestul a fost făcut în mod conştient sau nu.
Dacă a avut o intenţie bună. Sau una rea. Pur şi simplu, totul TREBUIE asumat.

Dar sunt unele lucruri pe care le facem fără să ne dăm seama că ne închid porţi.
Nişte porţi pe care le credeam veşnic deschise pentru noi. Cu sufletul, cu mintea…
Inconştienţa sau, poate, doar dorinţa prea puternică de-a face lucrurile într-un anumit mod – modul acela pe care-l simţim ca fiind clar, just, normal, aducător de bine – ne dă avântul ce ne porneşte pe o anumită direcţie, nu în mod necesar greşită, ci una care, cumva, ajunge să facă rău. Să ne facă rău.
Şi-apoi, ne-ajunge din urmă – pentru că, de asta chiar n-avem cum să scăpăm – regretul de-a fi făcut lucrurile altfel decât ar fi fost bine – bine, un bine pe care-l înţelegem, de multe ori, în moduri atât de diferite (şi da, tare-am avea nevoie de mintea cea de pe urmă, de multe ori).
Suntem obligaţi să trăim cu gândul aspru al neputinţei. Neputinţa de-a mai schimba ceva. De-a ne întoarce la o intersecţie şi a porni într-o altă direcţie. De-a alege, din nou. De-a retrăi, altfel.
Şi mergem, inevitabil, înainte. Călcând pe un drum presărat cu cioburi ale unei dureri sufleteşti nesfârşite.
Şi trăim. Pierzând. Pierzându-ne. Şi amăgindu-ne.

Aş fi vrut să pot scrie lucruri mai vesele. Aş fi vrut să nu las ca tristeţea să-şi croiască drum peste tot dar, cum mi s-a spus cândva, toate lucrurile trebuie trăite, toate îşi au rostul lor.

Să vă fie bine, v-o doresc din suflet! Şi, dacă aveţi timp, ascultaţi un pic de Yiruma, mângâie sufletul, pur şi simplu! (Mulţumesc!)