Dimineața devreme, cu fruntea lipită de părul răvășit al Puștiului, inspirând liniștea zorilor, cu mintea complet trează, rătăceam prin unghere ale sufletului și ale minții. Îmi puneam, ca de obicei, multe întrebări, scormoneam după răspunsuri, desigur, fără a le și găsi, în cea mai mare măsură.

Mă gândeam la oameni. La oamenii apropiați, la ideea de drag, de împărtășire, de legătură. La modalitatea în care se creează legături între oameni, din cele menite să dureze, să însemne puncte de hotar în viața noastră, de statornicie. La legături de familie. La prieteni.

Trebuie să ne încadrăm în anumite norme ca oamenii din jur să ne placă? Trebuie să respectăm reguli, ca relațiile de familie, de prietenie, să dureze?

Nu mă aștept, mereu, ca oamenii să mă înțeleagă sau să mă placă așa cum sunt. Acest lucru intervine doar atunci când e vorba de oameni de a căror părere țin cont, de oamenii care sunt importanți pentru mine, de cei pe care-i simt apropiați. Atunci, da, mă străduiesc ca ei să vadă că sunt un om ok, cu toate pe câte le port pe umeri. Să vadă că, dincolo de aparența mea uneori copleșitor de apăsătoare, sunt un om care se implică, care dă tot ce poate, care își pune sufletul pe tavă și e prezent, dornic să ajute, atunci când e nevoie, când poate. Că sunt un om care merită să fie plăcut, apreciat, iubit.

Nu mă mai aștept ca oamenii să mă accepte, necondiționat, așa cum sunt. Cred că, de-a lungul anilor, m-am străduit de prea multe ori să fiu ceea ce vroiau alții. Să fiu o fiică bună, o soră bună, o prietenă bună. De prea multe ori, nu mi-a ieșit. Mi-a fost mereu greu să înțeleg de ce lucrurile nu funcționează. De ce mi-s relațiile atât de greoaie sau de conflictuale. Prea am căutat mereu să găsesc vina și vinovații, prea adesea am simțit că eu nu merit să fiu plăcută, apreciată, iubită. Cred că am obosit și să mă întreb.

Desigur, mi-ar plăcea ca oamenii, așa, la modul general, să mă placă. Să se bucure de prezența mea. Dar știu că e o utopie. Suntem prea diferiți. Și încerc să nu mă afecteze dacă oamenii nu reușesc să treacă dincolo de măștile de conveniență, dincolo de superficialități, dincolo de armuri. Dacă oamenii nu mă plac. Nu-mi iese întotdeauna.

Oricum, mai greu e cu mine însămi. Să mă plac eu pe mine. Știu foarte clar că mă subestimez foarte mult. Că, de multe ori, am mai puțină încredere în mine decât au ceilalți. Și știu, mai ales, că ei au dreptate. Doar că nu reușesc să și simt ceea ce mintea îmi spune. Cu mine duc o luptă continuă și mereu îmi pun întrebări, problematizez, despic firul în mii de părți. Și mă tem. Da, mă tem extrem de mult, de extrem de multe. Știu perfect că sunt un om complicat. Că nu e ușor cu mine, mai ales în ultimii ani. Că navighez pe ape tulburi și pierd direcția deseori, că am stări contradictorii și trec facil de la entuziasm la tristețe.

Dar, cumva, cred că toate astea fac parte din viață. Mai mult sau mai puțin firesc. Că fiecare dintre noi avem propriile bătălii pe care suntem nevoiți să le ducem, că ne place sau nu. Nu toate sunt ușoare, nu toate au un rezultat. Unele ne schimbă, ne modelează, ne aduc un plus, altele ne vitregesc de încredere în sine, în viață, în cei din jur.

Blogurile sunt o modalitate prin care afișăm o parte din ceea ce suntem. Una mai mare, sau una mai mică, după caz. Una reală, sau poate, mai mult sau mai puțin, cosmetizată. În cazul meu, de cele mai multe ori, își găsesc aici loc cele legate de suflet, de emoții, decât de partea practică a vieții. Cu precădere, tristeți. Și știu că mă citesc mulți (relativ) oameni care mă cunosc personal. Mai apropiați, sau mai puțin apropiați. Știu perfect că unora li se pare că e diferență prea mare între ceea ce scriu și eu, cea de fiecare zi. Sunt oameni care mă cunosc ca fiind entuziastă, implicată, disciplinată. Și aici, sunt altfel. Știu că pare ciudat. Știu că se pun întrebări. Dar… fără să simt că datorez explicații, pot să spun că mi se pare firesc ca viața unui om să fie complexă. Să nu urmeze doar o singură linie, dreaptă, clară, simplă. Și e cert, viața mea își are drumurile atât de încurcate, încât e foarte posibil să nu reușesc vreodată să le descurc pe toate.

Oare, oamenii care țin la noi, chiar ar trebui să ne placă așa cum suntem? Toată viața ne-o fi despre a ne dori să fim plăcuți pentru ceea ce suntem, despre a ne lupta cu noi înșine pentru a ne accepta așa cum suntem?