Aș vrea să fie lucrurile mai simple. Între oameni, desigur. Să-i poți spune cuiva – iartă-mă, am greșit! – și să nu rămână în urmă resturi de amărăciune sau resentimente. Să dezvoltăm atașamente sănătoase, care să ne-ajute să creștem, să scoată la iveală părțile bune din noi, nu să ne afunde. Să nu ne pierdem în relații toxice, să nu ne transformăm în călăi sau în victime. Să nu ne fie totul o alergătură după certitudini și siguranțe.
Aș vrea să fim mai buni. Mai buni cu ceilalți, mai deschiși, mai binevoitori, mai dispuși să fim (și) ceea ce alții au nevoie, mai puțin încrâncenați în a ne păstra și impune părerile, dorințele și felul de-a fi. Să fim mai buni cu noi înșine, mai puțin critici, să ne pedepsim pe noi și pe alții mai puțin. Să fim mai relaxați și mai onești cu noi și cu alții, să ne trăim zilele cu bucuria de-a fi, nu cu goana de-a ajunge, obține, câștiga, primi.
Aș vrea să fie mai ușor. Mai ușor să renunțăm la încăpățânare, mai ușor să trecem peste distanțele săpate de orgolii și nemulțumiri. Să fie mai ușor să avem în priviri seninătate și nu tristețe, să fie mai ușor să alegem optimismul și nu să ne hrănim din dramatizări, melodrame și plângeri de milă. Aș vrea să fie mai ușor să ne întoarcem către noi înșine, către alții, să privim, să înțelegem, să ascultăm, să conteze.
Dar nu e. Nici simplu, nici bine, nici ușor. E viață, așa cum e. Și oricât ne-am dori, poate că uneori nu se întâmplă ca adevăratele noastre culori, cum o spune piesa, să fie văzute. Sau înțelese. Sau apreciate.