A venit vremea să vă spun despre ele, fetele mele (așa cum le-alintă Puștiul)…

Sunt trei… Pe toate le-am întâlnit în urmă cu un an, la prima ediție SkirtBike. Atunci când am decis că vreau să organizez evenimentul ăsta la Baia Mare, am dat un anunț prin care spuneam că am nevoie de oameni care vor să se implice, să mă ajute să pun pe picioare acest proiect. Nu aveam deloc habar, atunci, despre ce înseamnă organizarea unui eveniment pentru comunitate, chiar deloc…

Una dintre persoanele care mi-au răspuns a fost Diana. Ea a fost prima persoană cu care-am stabilit să ne întâlnim, să discutăm… mi-a rămas proaspătă în minte senzația pe care-am avut-o când am cunoscut-o, atunci când a venit să se vadă cu mine… când am văzut-o apărând, mi-am zis – ahh, fata asta e așa frumoasă, așa de relaxată și încrezătoare, emană așa un aer special… m-a cucerit atunci, vă spun sincer. De fapt, chiar m-a intimidat. Mă uitam la ea cu admirație și mă simțeam mică și neînsemnată. Cu părul ei absolut superb – Diana e o blondă autentică pe care-ar invidia-o și nordicele alea invidiate de toată lumea – îmbrăcată lejer, cu o cămașă încheiată totuși până la ultimul nasture, cu o geantă care-i întregea ținuta, mi s-a părut atunci exact imaginea fetei în care mi-aș fi dorit mereu să mă regăsesc. Degajată, simplă și totuși cochetă, fără nimic ieșit din tipare și totuși atât de diferită.

Ahh, despre Diana v-aș putea povesti multe. O vreme îndelungată, din cauza firii ei cumpătată și liniștită, am perceput-o greșit și-am crezut-o inabordabilă, parcă nu găseam calea de-a ajunge la ea, mă simțeam cumva intimidată și nesigură… și, cu cât o cunoșteam mai mult, cu atât o plăceam mai mult. Asta nu s-a schimbat nici acum, după un an, după multe lucruri trăite împreună, de la Diana simt și acum că am multe de învățat, mi-e o bucurie faptul că o cunosc și o simt aproape într-un fel anume. Diana e, din grupul nostru, cea echilibrată. Calmă, în cea mai mare măsură a timpului, cu capul pe umeri, ancorată în realitate, cu o gândire sănătoasă și cu un caracter bine clădit. Ceea ce văd mereu în ea e echilibrul și stabilitatatea date de o copilărie reușită, de o educație bună… Sunt onorată că o cunosc, că mi-e prietenă.

Diana mi-a adus-o aproape, tot prin pregătirile pentru SkirtBike, pe Kinga. Cu Kinga lucrurile s-au petrecut diferit… nu-mi mai aduc aminte exact ziua în care am văzut-o prima oară, de ea mi se spusese, la vremea aceea, din mai multe părți, îmi fusese recomandată și lăudată pentru pozele frumoase pe care le face – cu ea model sau cu ea în spatele obiectivului – Kinga, ca și Diana, e fotograf… M-am apropiat mult de Kinga chiar de la început pentru că… am simțit cât de mult seamănă cu mine. Am regăsit în ea același mod de-a percepe viața, aceeași nevoie de apropiere, de tandrețe, aceeași luptă cu viața, cu nedreptățile ei, cu neajunsuri sufletești… În timpul petrecut cu ea, și-am avut șansa, chiar de la început, de-o drumeție pe munte – cu Kinga am fost în Rodnei anul trecut – m-am atașat mult de ea și-am simțit, după multă vreme, cât de reconfortant e să simți pe cineva aproape, să-ți lași sufletul să se deschidă și preaplinul lui să se reverse. Kinga, deși mai mică decât mine, deci, clar, cu o experiență de viață mai puțin dramatică, mai puțin copleșitoare, a trecut dincolo de bariera aparențelor… mi-aduc aminte cum m-a primit frumos în viața ei, cum m-a lăsat să fiu așa cum sunt și m-a acceptat… cum i-am spus, într-o noapte, pe munte, după câteva păhărele de vișinată, că o iubesc mult… și o cunoșteam  de relativ puțină vreme… Kinga e un amestec de forță și sensibilitate. O simt puternică și, în același timp, pierdută într-o lume de prea multe ori nepotrivită. Kinga e și seninătate dar e și nesiguranță, și temeri și multe întrebări. Kinga e așa cum eram și eu la vârsta ei… îndrăzneață și totuși temătoare. Doar că e mai frumoasă, mai deschisă, mai inteligentă. Mai… E Kinga, brunețica cu niște ochi verzi frumoși, frumoși. E, uneori, ca un copil mofturos și e fata cu care, din grupul ăsta, intru uneori  în conflict. Într-un an, ne-am ciocnit de câteva ori… uneori chiar dureros, cu încăpățânări de ambele părți, cu scântei… dar Kinga mi-a arătat că oamenii care sunt prieteni, pot să se certe, să nu se înțeleagă, să nu fie de acord în toate dar asta nu înseamnă că prietenia nu e autentică, că nu există. Dimpotrivă, se așează, cimentându-se.

Acesta e un lucru pentru care sunt  foarte recunoscătoare, fetele astea m-au învățat că apropierea nu se distruge din cauza neînțelegerilor. Că acestea, dacă oamenii țin unii la alții, se rezolvă. Încă mi-e greu să spun lucrurile pe nume, încă mi-e greu să fiu suficient de deschisă încât să nu  interpretez lucrurile greșit, încă mi-e greu… dar învăț. Și sunt tare recunoscătoare că ele au răbdare cu mine.

Ei, Ramona… Ramona e  cireașa de pe tort a grupului nostru. E viața în forma ei cea mai autentică. E tânără, flămândă de trăire, e un burete de  afecțiune, e entuziastă și nebunatică, e frumoasă și e, ceea ce-mi place cel mai mult la ea, dincolo de prejudecăți, aparențe și conveniențe. E suflu de viață, e  trăire,  e sete de dragoste, e… Ramo. Pe ea am cunoscut-o exact la SkirtBike unde a venit să pedaleze împreună cu băimărencele iubitoare de mers pe bicicletă… și ne-am apropiat încet, încet, apropierea asta definitivându-se la Balloon Fiesta unde și ea, ca și mine, s-a îndrăgostit de tot ce lumea aceea fascinantă a  baloanelor cu aer cald înseamnă.

Ramona e elementul nostru de nebunie, de nonconformism al grupului. Cu buzele ei, date cu ruj roșu, absolut bulversatoare, cu râsul frenetic și liber, cu aerul ei boem… Ramona e trăire. Ceea ce ea și cu mine avem în comun e tendința asta de-a trăi în extreme. Ori pe culmi de trăire, ori în afunduri… și, din nefericire, cu o înclinație fatalistă de-a trece de la o extremă la alta într-o secundă, uneori din motive absolut inexistente. De Ramona mă despart aproape zece ani și totuși, e o distanță care apropie. O simt copil și o simt femeie, în același timp, Ramona e fragedă și încă necoaptă și totuși matură, e ca și mine și totuși așa de diferită. Și e bine s-o am aproape.

Mă bucur că le am pe fetele astea aproape, că le văd crescând și devenind femeile acelea minunate care sunt, îmi sunt dragi fetele astea cum nu  credeam că s-ar mai putea să mi se întâmple. Prieteniile mele cu fetele au fost întotdeauna grele. Cumva, între niște limite neimpuse dar existente. O prietenă dragă m-a ajutat prima, în urmă cu câțiva ani, să fac pasul ăsta înspre prietenia între femei (Anca, mulțumesc!) și apoi fetele astea trei mi-au demonstrat într-un an că lucrurile pot să fie altfel decât cred, chiar decât aș fi fost sigură că pot fi.

Nu știu cât va dura prietenia asta, nu știu ce ne-aduce timpul.  Nu mai pot, nu mai vreau să cred în – pentru totdeauna – sau în prietenie perfectă însă, chiar de-ar fi ca acest grup să se destrame curând, tot m-aș simți câștigată. Apropierea de ele mi-a adus multă bucurie, multă viață frumoasă și le sunt recunoscătoare, îmi sunt dragi, îmi sunt aproape de suflet.

Fetelor, vă mulțumesc. Că sunteți.