Zilele de luni, cu precădere în anotimpurile reci, mi se pare grele, cu atât mai mult cu cât sfârșiturile de săptămână înseamnă mai mult leneveală decât activitate… parc-ar fi bine să fie trecerea mai lentă de la weekend la zi de lucru…
Azi ne-a fost zi de răspunsuri la întrebări... în drum spre cabinetul medical unde facem exercițiile la ochi, îmi ziceam, ținând Puștiul de mână, că nu am așteptări, că voi fi ok cu orice rezultat și vom merge înainte, cât și cum trebuie… și el, azi, la a zecea ședință, ultima din prima serie, a fost vesel și cooperant, cum nu i-a prea ieșit la celelalte nouă ședințe când nu avea deloc chef să se concentreze și la final, în timpul testelor la care a fost supus, mi-a tresărit sufletul la fiecare nou rând pe care reușea să-l citească. Așadar, a făcut progrese vizibile, după trei săptămâni de purtat zilnic ocluzor și ochelari, după zece ședințe de terapie, suntem undeva departe de prima zi în care putea citi, pe panou, doar prima literă, cea mai mare… acum citește opt rânduri, e extrem de mult…
Ne mai așteaptă alte serii de exerciții, după o pauză, luni de zile de purtat ocluzor, ochelarii obligatorii… dar deja suntem în alt loc decât la început. Și e bine. E tare bine.
Puștiul e absolut încredibil. S-a acomodat cu ochelarii extrem de bine, îi poartă de dimineață până seara, chiar îi cere, simte și el că se vede altfel cu ei, ocluzorul nu-l mai refuză, zi de zi merge la grădiniță cu un alt model și e distractiv că-l așteaptă copiii să vadă ce-are nou (da, tocmai teama mea cea mai mare pare a fi fost nefondată, nimeni nu a fost răutăcios cu el, dimpotrivă, și nici el nu se simte afectat negativ în vreun fel)…
Așadar, e bine. Îl priveam azi acolo, deschis, vesel, sociabil, îl priveam apoi alergând tot drumul spre casă, îl priveam când îmi povestea – mami, o să ningă, ai să vezi, mâine o să fie zăpadă – și-i strălucea entuziasmul în ochi, îl priveam bucurându-se de magia pe care-am făcut-o transformând două gheme de ață în mănuși zâmbărețe, și-mi simțeam sufletul inundat de-o plinătate greu de explicat. Și n-am putut să nu mă întreb de ce n-o fi suficientă, pentru a fi un om fericit, dragostea de părinte?! De ce n-o fi de-ajuns să umple o inimă dragostea de mamă? De ce-s fisuri prin care se strecoară prea multe dureri care știrbesc bucuria, amărăsc momentele care-ar trebui să fie doar seninătate? De ce-o fi așa greu?
Sunt tare recunoscătoare pentru copilul ăsta. E atâta viață și-atâta bucurie, și atâta drag de joacă, și atâta seninătate pură, autentică, e atâta afecțiune și nevoie de apropiere, e atâta lumină în ochii lui, nu pot să nu mă simt copleșită. Și-aș vrea să fiu mai mult decât sunt, să fac mai multe, să-i dau mai multe – și nu, nu material vorbind. E incredibil câtă dragoste împarte în jur, câtă generoasă viață.
