Ce ziceți, diferențele dintre oameni îi apropie pe aceștia sau dimpotrivă, îi separă?
Mi se spune mereu de potrivire, de chimie, de sentimentul de asemănare, de pasiuni comune și principii de viață identice ca despre niște chei extrem de necesare pentru deschiderea unui drum comun reușit, de lungă durată.
Sunt astea atât de importante încât să dicteze existența, derularea unei relații? O relație între doi oameni – fie ea de iubire, fie de prietenie – are nevoie să fie hrănită, în mod obligatoriu, cu lucruri percepute, simțite în același fel? Credeți că doi oameni care iubesc lucruri diferite, care au dorințe și așteptări diferite de la viață, care, pur și simplu, visează diferit, n-au cum să pășească alături pe drumurile vieții?
Dus un pic la extrem, mă gândesc la doi oameni separați de diferențele dictate de viață, nu de propriile alegeri. Un băiat surdo mut, afundat într-o lume de tăcere și de liniște absolută și o fată vorbăreață, cu gura mare (așa ca mine, da!)… au ei vreo șansă să le fie bine împreună? Pot ei, într-o existență care-i aruncă, pe unul într-o parte, pe celălalt, în alta, să găsească un loc comun?
Azi am cunoscut un băiat care s-a născut așa, într-o lume de liniște cumplită. Și, dincolo de admirația pentru felul în care reușește să meargă prin viață fără să fie îngenunchiat de problema pe care o are, m-am gândit la el, la cum s-o fi văzând o lume de normalitate pentru el?! Da, e firesc, n-ai cum să nu te simți aparte, n-ai cum să te ascunzi în spatele evidențelor dar, totuși, ce-o fi însemnând normalitatea pentru el? Și pentru oamenii de lângă el, pentru neputința de-al ajuta… nu-i de ajuns să îi înțelegem și să îi acceptăm pe cei de lângă noi, ar trebui să le putem fi de folos… mi-au rămas în minte niște cuvinte dintr-un film, o secvență doar, pe care am zărit-o ieri… rămâi mereu un străin în fața suferinței altcuiva…
Răspunsul firesc și-ar face apariția simplu… diferențele ne depărtează, pe oameni îi apropie lucrurile pe care le au în comun… și doar unele cazuri, rare, sunt cele care merg contrar curentului, contrar firii, cumva. Dar, de ce? Ne sperie așa de tare ceea ce ne face diferiți de alții? Mi se pare că e vorba de o teamă… o teamă de a nu înțelege, de a nu avea capacitatea de acceptare a lucrurilor așa cum sunt… Desigur, eu am dus un pic la extrem exemplul dar e clar că oamenii se distanțează și din pricina a diferențe mult, mult mai mici, minore, chiar… de ce ne-o fi așa de greu să acceptăm pe ceilalți așa cum sunt? Și să rămânem, totuși, lângă ei…