Nu, nu-i vorba de o lume minunată, aia plină de soare şi jucării, pentru copii, cum fredonează piciul meu prin casă.
Oamenii aia, aşa, cu pielea mai colorată – oare de ce le-o fi zicând aşa, când nu-i vorba de piele de culoare roz, galben, verde, etc, ci doar de o piele întunecată non culoare, care nu duce cu gândul la nimic colorat ci doar murdar! Şi haine murdare, şi gesturi murdare, şi vorbe murdare… asta am întâlnit eu azi într-un parc unde am dus piciul să se joace. Ţigani. Nu rromi, ci ţigani. Nu ştiu, cumva, pentru mine e o diferenţă. Rromi sunt cei care trăiesc în şatre, femeile cu fuste colorate şi lungi, bărbaţii cu mustaţă şi pălărie, căruţe, oale, tinichea, muzică… ăştia-s rromii, pentru mine. Şi n-am nici o treabă cu ei, respect faptul că aparţin unei etnii, că au propriile obiceiuri, că sunt perseverenţi în a le păstra… Şi mai sunt ţiganii (nu vreau să fiu rea şi nu sunt nici rasistă deci e doar un mod de a-i numi), oamenii aia care trăiesc la nivel de subzistenţă, în adăposturi improvizate, cei care n-au nici un fel de rost pe lume, poate înafara de acela de-a se înmulţi. Mi-amintesc că, în copilărie, în apropierea cartierului nostru trăia o familie de ţigani. Ii numeam ţigani pentru modul lor de viaţă, n-aş putea spune cu certitudine, cum n-o pot face nici acum, de unde, cum şi de cine aparţin cei numiţi ţigani. Ştiu doar că se încadrează în descrierea de mai sus- murdari începând cu culoarea pielii şi terminând cu modul de-a vorbi. Mi-amintesc că eram terorizată – şi alţi copii împreună cu mine – de cei aprox 15 copii care făceau parte din familia aceea şi trăiau într-o curte cumplit de insalubră. Ne era frică de ei. Erau de toate vârstele. Când se apropiau de noi, ne feream. Când vorbeau cu noi, fugeam. Când loveau pe unul dintre noi, n-aveam curaj nici să plângem. Ni se păreau urâţi dar puternici. Ne era frică de ei. Şi-am crescut cu frica aia care m-a făcut, chiar ca adult, să mă feresc de apropierea oamenilor de genul asta.
Am avut acces, pe urmă, la diferite proiecte în care era vorba de sisteme de incluziune socială… şi am încercat să-i privesc altfel. Ca fiind oameni. Însă, pentru mine, concluzia e cam una singură. Ei nu pot fi altfel doar pentru că noi ne dorim să fie altfel. Trebuie să-şi dorească ei o altfel de viaţă. Ii putem ajuta dar nu obliga. Şi mă îndoiesc că o vor. Că vor o viaţă unde să troneze disciplina, regulile şi responsabiliţăţile. Ok, poate nu toţi dar mulţi dintre ei.

Într-o zi, într-un parc, alături de leagănul pe care-l ocupa piciul meu, doi copii, cu haine murdare, cu piele murdară, tuciurii rău însă cu nişte ochi incredibili, cam de 4-5 ani, încercau şi ei să se dea în leagăn. Erau mici, nu le ajungeau picioarele pe pământ. N-aveau un adult cu ei. O mămica şi-a bruscat copilul care vroia şi el în leagân spunându-i: ” acolo se dau ţiganii ăia rau, să plecăm “. Cumva, m-a durut sufletul. Şi m-am uitat la piciul meu de nici trei ani care îmi zicea ” uite, mami, şi copii se dau pe leagăn ” şi nu era în glasul lui nici urma de reţinere sau vreun gest c-ar face diferenţa între el şi copii ăia ” ţigani răi”. Şi i-am dat pe leagan pe toţi trei, o vreme. Râdeau fericiţi. N-aveau curaj să-mi zică că mai vor doar dădeau din cap când ii intrebam eu. Mi-au zis că sunt fraţi, că au 3 si 4 ani şi că locuiesc într-un cartier, unul îndepărtat. C-au venit cu mama lor. La cerşit, probabil. În clipa aia, pentru mine n-a mai contat cum şi ce sunt. Erau doi copii pe leagăn. Cu ochi superbi.

Azi, într-un alt parc, două fete foarte colorate, extrem de murdare, una de vreo 5 ani şi cealaltă de vreo 10, au pus stăpânire, poate fără voia lor, pe parc. Părinţii şi-au chemat copii lângă ei: ” haideţi de-acolo, haideţi de-acolo ” – doar asta auzeai. În câteva clipe, parcul s-a golit. Piciul meu se chinuia să se caţere pe un tobogan. La un moment dat, una dintre fetele colorate, cea mare, l-a luat în braţe şi l-a urcat pe treapta pe care nu ajungea. El a râs. Se bucura că e ajutat. Eu, deşi momentul n-a fost cel mai dorit, n-am reacţionat, nu l-am chemat, nu l-am luat de-acolo. Dar am simţit în ceafă privirile dezaprobatoare a celorlalţi părinţi.
Şi m-am gândit mult. De ce m-a deranjat şi, dacă m-a deranjat, de ce n-am reacţionat.
M-a deranjat – şi e ceea ce mă deranjează – nu faptul că un copil de ţigan l-a ajutat sau s-a jucat cu el. Ci murdăria e cea care mă deranjează. În toate sensurile. Şi lipsa de civilizaţie. Imprevizibilitatea. Faptul că nu ştii la ce să te aştepţi. De ce n-am reacţionat? Pentru că mi s-ar fi părut un gest exagerat, pentru că cele două fete păreau că se bucură cu adevărat de zburdălnicia în parc, pentru că n-aş fi ştiu ce să-i explic fiului meu, de ce-l iau de acolo, pentru că… nu ştiu nici eu de ce.
Dar ştiu că mi-aş dori să pot să-l învăţ pe pitic că nu trebuie să fugă de ei sau să se teama sau să se izoleze. Dar, cum pot să fac asta dacă ei sunt aşa cum sunt? Cum să îl învăţ că sunt la fel dar diferiţi?