Acolo mi-am petrecut eu ziua de ieri, acela e locul în care te simți mai aproape de cer, în toate felurile posibile.

Rezervația naturală Creasta Cocoșului a fost înființată în anul 1954 și se află în Munții Gutâi, jud. Maramureș, la o distanță de aproximativ 35 de km de Baia Mare. “Creasta Cocoșului” este o colină ascuțită, cam de 200 m lungime, crenelată, aflată la o altitudine de 1200 m. (sursa informații – Creasta Cocoșului)

Sunt mai multe trasee care duc în acest loc, noi am ales unul dintre ele, cel care pornește de la Hanul Pintea Viteazu din Pasul Gutâi (drum care face legătura între Baia Mare și Maramureșul Istoric (Sighet, Vișeu, Borșa)), un traseu marcat, de 2 ore jumătate – 3, cu dificultate mică spre medie, transformată, din cauza puștiului, într-o dificultate medie spre mare, la întoarcere când a trebuit purtat în brațe, adormit.

Am pornit de dimineață, înarmați, eu cu dor de ducă și puștiul cu entuziasm autentic și molipsitor. Am parcurs traseul cu pauze scurte dar dese și ne-au luat cam patru ore să ajungem sus, încă trei la coborât, și-a fost un total de vreo zece ore de aventură. Și ce aventură.

Puștiul a fost, așa cum speram, extrem de încântat și a rezistat eroic mai mult decât te-ai aștepta de la un copil de trei ani jumate. A fost vedeta munților ieri, apreciat și lăudat de toți turiștii întâlniți pe acolo. Sus, câțiva tineri, cu care ne întâlnisem pe traseu, l-au aplaudat, c-a reușit să urce. Bine, pe de altă parte, am avut ocazia și să ne simțim ciudat când, în timp ce-i legam baticul, să-l apere de soare, niște copii, dintr-un grup de naționalitate maghiară, trecând pe lângă noi, au zis – ez biztos cigany (habar nu am dacă am scris corect, limba maghiară e una ultra străină pentru mine) - mi-a venit să râd dar cumva m-am și întristat, oare de ce-or fi crezând așa, de ce e chestia asta așa generalizată? Plus că, la asta chiar nu mă așteptam, mămică blondă cu copil și mai blond…

Am făcut poze multe, superbe, deosebite dar, din păcate, ele nu pot reda decât într-o mică măsură ceea ce, fiind acolo, trăiești. N-ai cum să imortalizezi în imagini liniștea sau sentimentul acela de eliberare, de deconstrângere, care pune stăpânire pe tine în locurile în care simți că ești mic într-o imensitate de-o frumusețe căreia nu-i poți găsi comparație. Cât privești în jur sunt doar văi, și dealuri, și piscuri de munte, și pâlcuri de sate, și toate par atât de îndepărtate încât simți că nu poți cuprinde cu sufletul tot ce ți se desfășoară înaintea ochilor. Și te simți împăcat, știind că nici nu trebuie s-o faci.

Mi-e destul de greu să explic clar ce-am simțit, ce-a însemnat pentru mine tura asta, caut eu însămi mult prea multe răspunsuri – da, știu, poate unele întrebări n-au nevoie să fie puse – și mă simt eu mult prea încorsetată în niște limite ale raționalului care, clar, nu mă lasă să fac lucrurile doar simțind, neîntrebându-mă, neașteptând dar… mă străduiesc. Și ieșirea asta pe munte, pentru mine n-a fost, pur și simplu, o excursie, un motiv de-a face mișcare (deși, recunosc, efortul fizic susținut e unul dintre modurile în care mintea se mai limpezește, furtunile din suflet se mai liniștesc), de-a petrece o zi liberă, de-a revedea niște locuri. A fost un dor de înălțime, de sentimentul că nu trebuie să cuprinzi chiar tot necuprinsul, că lucrurile pot fi trăite și fragmentat. Și, da, și oamenii nefericiți, cei care nu-și găsesc calea, cei pierduți prin labirinturi întunecoase din care nu știu cum să iasă, sau nu reușesc, pot să se (mai) bucure. Și bucuria asta, așa ciuntită, e cu atât mai valoroasă.

Vă arăt niște poze. Și vă doresc o seară frumoasă. Frumoasă, ca voi.