De câte ori trebuie să ne repete cei din jur că nu suntem buni de nimic ca să o și credem? Nu e ceva ce un părinte n-ar trebui să-i spună vreodată copilului său? De ce, totuși, sunt atât de mulți cei care o fac?

De câte ori trebuie să ne spună cei din jur că suntem capabili să facem tot ce ne dorim ca să o și credem și să ne și simțim în stare? Nu e tocmai ceea ce ar trebui să ne învățăm copiii, să le sădim în suflet și în minte încrederea în sine?

Cât de diferiți sunt oamenii care rezultă din categoriile astea? Și totuși, ei trebuie, cot la cot, să facă față aceleiași lumi.

De ce-om fi, oare, atât de ușor influențabili, atât de crunt legați de părerile, aprecierile sau deprecierile celor din jur?