Azi mi-am început ziua răsfoind printre fotografiile făcute în Austria, selectându-le și împărțindu-le în diferite categorii… m-am pierdut prin ele, m-am bucurat – iar! – de toate momentele acelea, mi-a înseninat ziua candoarea Puștiului și modul lui de-a trăi o astfel de vacanță și am visat. Mult, înalt, desigur. Aș putea să vorbesc/scriu mult despre această călătorie, probabil o voi face, să-mi rămână amintirile mai vii.

De data asta o să vă zic despre cum a fost exact ziua de 14 ianuarie, ziua mea. Nu a fost zi de zbor atunci, vă ziceam că s-a anulat din cauza condițiilor atmosferice neprielnice. Și-am vrut totuși să fiu la înălțime. (o să vă dezvălui și faptul că am vrut să fiu la înălțime fizic vorbind, la propriu, să urc undeva, pentru că emoțional, de ziua mea, am fost mai degrabă prin ceva cotloane joase, ascunse, nu chiar optimiste, că deh, nu m-am împăcat ușor cu vârsta). Puștiul a vrut cu telecabina și, pentru că la Dachstein unde vroiam să ajungem la Sky Walk era perioadă de revizie, am decis să urcăm cu telecabina din Filzmoos, să ne ducă… unde ne-o duce.

Ne-a dus în sus, desigur, oferindu-ne priveliști frumoase asupra micului sătuc. Telecabina urcă la altitudinea de 1600 m de unde pornesc mulți km de pârtii de schi, de toate gradele de dificultate, trasee de drumeții și de schi fond. Noi am ales să facem o drumeție, către un loc care oferă o panoramă deosebită asupra munților și asupra Filzmoos-ului (despre care voi scrie în alt post).

În Filzmoos, pentru că localitatea e participantă la un proiect Unicef ” A heart for UNICEF “ inimioarele, în special cele confecționate din lemn, sunt întâlnite la tot pasul, eu cred că deja e un fel de simbol al locului. Și acolo, la restaurantul cocotaț pe munte, colorau și umpleau de o senzație plăcută totul în jur. Inimile ne duc mereu cu gândul către sentimente, drag, apropiere, nu? Așa se simțea și pe-acolo…

De sus, întotdeauna lucrurile se văd mai frumoase, probabil pentru că detaliile nelalocul lor se pierd și rămâne imaginea de ansamblu. Mereu am iubit panoramele, orașele, dar și natura, văzute de sus. De-acolo, de pe banca aceea foarte strategic așezată, într-o liniște absurd de totală, viața însăși părea mai puțin grea și apăsătoare, în ciuda vremii închise, mohorâte.

Și Puștiul s-a simțit în largul lui acolo, era zăpada pe care și-o dorise și care, în sat, cam lipsea. Și-a făcut prieteni – bulgărași peste tot și s-a despărțit de ei foarte greu, doar cu multiple promisiuni că ne vom aminti de ei, că lor le e mai bine în zăpada – mamă, și-alte de-astea… Da, foarte candid!

 Inimioare erau peste tot, cum vă ziceam. Mie mi-a plăcut, m-am simțit confortabil, într-un cadru cald și primitor și m-a amuzat pentru că, cum vedeți, și semnul spre toaletă era tot o inimioară. Am apreciat deschiderea austriecilor și modul plăcut în care ne-au primit și ne-au tratat, simțul foarte dezvoltat al umorului, ospitalitatea, măcar ele au mai îndulcit gustul aspru al notei de plată piperată pe care a trebuit să o achităm acolo.

Dacă tot a fost ziua mea, eram în Austria, trebuia să încerc vestitul ștrudel de mere – eu am ales cu sos de vanilie, dar se putea și simplu, doar cu frișcă – și el mi-a ținut loc de tort, fără lumânări, dar cu un gust divin, vă spun sincer. Speram să mănânc în Austria un ștrudel chiar reușit, dar, de obicei, preparatele astea care devin simbol al unui loc, ajung să aibă mai mult renume, și mai puțin calitate, deci mi-era un pic teamă. Dar a fost, pot să spun, cel mai bun ștrudel. Delicios. Patru euro și ceva.

În loc de șampanie, am primit – din partea casei – o băutură servită într-un mod inedit, nu vă zic mai explicit, pricepeți voi din fotografia de mai sus. Dacă nu după altceva, după zâmbetul meu extra – larg, puțin jenat, așa… dar băutura, pe bază de lapte și alcool, a fost… exact ce trebuia să fie. Bună, bună de dat repede pe gât, de zâmbit stângaci și urat la mulți ani.

Berea a fost, așa, ca supliment, de sete, zic. Și, dacă tot împlineam o vârstă de-asta doar cu cifra trei în ea, să fie de 3 ori Loredana, de ce nu? Ne-am amuzat un pic cu reflexiile noastre în halbele de bere, am făcut câteva mișcări haotice de încercare de dans cu Puștiul pe-o muzică din care nu înțelegeam decât ceea ce trebuia, ritmul adică, ne-am uitat o vreme la oamenii care-și petreceau timpul participând la jocuri de grup, ne-am simțit bine, norocoși și veseli și, după ce programul de rulare a telecabinei s-a încheiat, am coborât și noi spre sat. Aventură. Zi plină. Pe măsura celor 33 de ani.