Bine, recunosc, nu sunt o împătimită a artei. A picturii, zic. Că, dacă vine vorba de literatură, de exemplu, altfel se pune problema. Însă, în ceea ce priveşte pictura, cam da, sunt pe dinafară, şi din punctul de vedere al privitorului şi din cel al artistului. Nu, n-am mână deloc, prefer oricând liniarul şi creionul unei pensule ( ciudat, dacă ne gândim că am în familie o absolventă de arte plastice, sau, poate, nu-i aşa ciudat, şi, înclinaţia a mers, în familie, către tipuri diferite de artă ). Mi-aduc aminte că, în cele câteva, destul de multe, ore petrecute la National Gallery în Londra, mi-am scos pălăria în faţa lucrărilor de-o precizie incredibilă, în faţa tablourilor care trasmit emoţii prin sensibilitatea lucrării, prin detaliile incredibile şi mai puţin în faţa acelora care sunt considerate opere celebre, geniale. Pentru mine, geniul e acolo unde se reuşeşte să se transmită o emoţie, acolo unde se reuşeşte să se atingă o coardă sensibilă, să vibreze ceva, pe dinăuntru. Altfel, pentru ce să privesc un tablou, dacă nu îmi spune nimic, pentru ce să ascult o muzică dacă nu îmi transmite nici o stare, pentru ce să citesc o carte dacă nu face ceva să vibreze în mine?

Aşa… tabloul de mai sus e expus în galeria din Mall-ul din oraş, aparţine lui Dorin P. şi poartă numele de Yin şi Yang. Mă opresc, din când în când şi arunc câte o privire pe acolo, în galerie. Azi, am stat şi m-am uitat, năucă, la tabloul ăsta. L-am studiat de aproape, apoi l-am privit de la distanţă. M-am uitat la el cu ochii mari, apoi am încercat să-l privesc în detaliu, să-i descopăr înţelesurile. N-am reuşit. Of. Poate purta numele de artă? Mie mi se pare, sincer, greţos ( scuze, nu am alt cuvânt mai potrivit!). Mi se pare că nu spune nimic, înafară de faptul că, cuiva i s-a părut interesant să-l mâzgâlească iar altcineva a fost dispus să-l expună. Ok, poate nu înţeleg eu arta, deci vă întreb pe voi? E frumos, exprimă ceva, vă place? Simţiţi că vă pătrunde arta din el? Pe mine mă duce cu gândul la două posterioare hidoase de om şi-o chestie de uniune între ele, asta spus în cuvinte politicoase… dacă observaţi, într-o parte scrie cuvântul bărbat şi în cealaltă cuvântul femeie.

Ok, mi s-ar putea spune să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să lăsăm artistul să se desfăşoare aşa cum simte. Bine, de acord, dar tot ar trebui să exprime ceva, să transmită ceva, nu? ( îmi aduc aminte de un tablou de la Londra, unul imens, ce ocupa un perete întreg şi era, pur şi simplu, o pânză acoperită cu culoare roşie. puternică, luminoasă, uniformă. fără absolut nimic altceva. şi era la National Gallery şi purta numele de artă. ce-mi transmitea mie? gând de… absurditate. absurditate umană. )

Imaginea asta, cu cerul ăsta luminos, eliberat, deşi îngheţat, în dimineaţa asta, în drum spre muncă, mie mi-a spus mult mai multe decât tabloul acela. Mi-a umplut suflet de căldură şi parcă mi-a dat asigurări spunându-mi că trebuie să am răbdare că va veni şi timpul renaşterii naturii, a vieţii…