Sunt lupte pe care le învingi doar iubind

 Posted by on Wednesday, 5 April 2017  Add comments
Apr 052017
 

Sunt lupte pe care le învingi doar iubind. Mi-a spus cineva de curând și mi-au rămas cuvintele acestea vii în minte, scormonind pe acolo pentru explicații, raționamente, justificări. Ducem nenumărate lupte, cu noi și cu ceilalți, doar pentru că ne dorim pace. Împăcare și împlinire, bucurie și trăire, pe acestea le căutăm, ni le dorim, ne războim pentru a le obține. Toată viața. Dar de ce atâta luptă? Și de ce, când vrem să ne apărăm, pare că singura cale e… să atacăm?! Să lovim în ceilalți doar din teama de a nu fi noi loviți?! Așa suntem, instinctiv. Pare să fie cel mai simplu așa, deși nu-i nimic simplu.

Sigur că mi-e greu să accept să mi se spună lucruri care nu-mi pică bine, poate adevăruri pe care refuz să le văd așa cum sunt, poate critici – fie ele și constructive. Sigur că-mi vine să mă strâng în mine de fiecare dată când cineva doar se uită la mine într-un fel care îmi pare a zice… deh, nu-i nu știu ce de capul tău. Sigur că mă afectează lucrurile care vin dinafară, n-am ajuns la momentul ăla de înțelepciune (sau ce-o fi) în care să nu-mi pese de gura lumii și să am suficientă încredere în mine și în ceea ce sunt. Asta-i lupta vieții mele și probabil o să continue până la final.

Desigur că mi-s incomode multe lupte și aș prefera să construiesc în loc să dărâm, să mă las mânată de încredere și bunătate, nu de frustrări și dezamăgiri. Sigur că înțeleg că e preferabilă oricând împăcarea sau comunicarea, nu războiul. Dar mi-e destul de clar și faptul că sunt unele lupte inevitabile, că ne luptăm să ne satisfacem niște nevoi, că suntem oameni și în relațiile dintre noi intervin modurile personale de a simți și percepe și războaiele pe care le purtăm ajung să fie terenuri de luptă ale propriilor frustrări și supărări care ajung să otrăvească și în jur.

Ducem multe războaie inutile și nejustificate. Arma mea, deseori, nu-i atacul, ci tăcerea. Retragerea. Dar chiar și atunci când trag obloanele și pare că nimic nu ajunge la mine, tot ajunge. Nu recunosc, nu vreau să accept, mă zbat, dar… ceva, ceva tot ajunge la mine și mă pune pe gânduri. Și caut soluții și încerc să văd cât pot de clar într-o situație neclară. E obositor, epuizant, dar, probabil, necesar. Uneori încerc o armă nouă, așa cum spune-n titlu. Încerc să fiu deschisă atunci când aș vrea să mă ascund într-o gaură de șarpe, încerc să comunic atunci când aș vrea să mă îmbrac într-o mantie întunecată de tăcere. Încerc, nu zic că-mi și iese.

Și dacă scriu despre ceea ce mă frământă, despre ceea ce-mi trece prin cap, cu sau fără sens, e tocmai pentru că am nevoie să fac asta, să-mi asum cine și cum sunt și, cumva, să găsesc răspunsuri, să înțeleg mai multe decât o fac, să… pot să merg mai departe. Nu zic că-i ușor, nu zic că-i mereu frumos, nu zic că nu-mi vine să mă ascund de multe ori, nu zic că nu înțeleg lucruri greșit, nu zic că știu să cern tot, nu zic nu dau cu bâta în baltă, nu zic. Doar încerc. Să duc lupte mai puține.

lupte

Like Be the first to like this

  One Response to “Sunt lupte pe care le învingi doar iubind”

  1. Eu duc luptele zâmbind

Lasă un răspuns: