Să rupi o vorbă-n două

 Posted by on Saturday, 1 April 2017  Add comments
Apr 012017
 

Să rupi o vorbă-n două. Genială expresie, cu înțelepciunea aceea care vine de-acolo, de la sat, din esența poporului. N-o fi acesta unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții? Să ai cu cine să rupi o vorbă în două?

Singurătatea este boala cea mai grea a vieții. Cancerul sufletului. Suntem ființe sociale și singurătatea ne seacă suflul de viață. Alergăm pe toate drumurile noastre tânjind și străduindu-ne să fim însoțiți. De părinți și de frați, de prieteni și de iubiți, de soți, soții și de copii. Căutăm și ne dorim apropiere, pași făcuți în tandem pe cărările de zi cu zi, povești trăite și împărtășite.

Și totuși, nu ne dăm seama întotdeauna cât suntem de singuri printre oameni, cât alergăm după oameni, dar ne și izolăm de ei. Se zice că-n esență nu avem nevoie decât de noi înșine. Că binele și împăcarea și tăria și încrederea ne vin doar dinăuntrul nostru, nu dinafară. Că, dacă tu nu îți ești suficient ție însăți, nici ceilalți n-au cum să umple spațiile libere de prin suflet.

Desigur, cred că idealul mersului lumii ar fi o combinație. Să avem parte de singurătatea care ne e, măcar uneori, necesară, dar și să fim însoțiți în mai toate drumurile noastre. Să împăcăm și momentele în care nu ne găsim locul printre oameni, dar mai ales pe cele în care suspinăm după apropiere. Dar ce-i ideal sau așa cum credem noi că înseamnă ideal?

Zi de zi încercăm să construim relații care să ne fie temelie. Bază pentru încredere și siguranță și confort emoțional. Purtăm războaie dintr-o dorință foarte mare de a fi pace. Și ratăm, așa de mult, ratăm cărările care ne-ar duce înspre împlinire. E apăsător, sfredelitor, sentimentul ratării. Cioplește bucăți mari de suflet, ciuntindu-l. Sunt lucruri pe care nu le facem atunci când ar trebui, care ne rămân agățate de suflet, pentru care prea târziu chiar există. Ne afundăm în singurătate spunându-ne că e oricând timp să fie oameni aproape, că putem oricând deschide ușa comunicării. Că toate vălurile acelea de izolare cu care ne acoperim sufletul când ni se pare că avem nevoie să-l apărăm sau să-l protejăm, vor dispărea de la sine și vom fi iar deschiși și senini către ceilalți. Dar nu-i așa. Oamenilor le e ușor să fie aproape de oamenii care văd lucrurile simplu. Care nu se complică, nu problematizează. Oamenii fug de oamenii care caută și nu reușesc să găsească. Oamenii vor doar să fie. Să se bucure. Să râdă. Să fie, simplu, neproblematic, fără zbatere și întrebări prea multe.

Ne sufocăm de prea multe vorbe care rămân, așa, prea grele în întregul lor.

Like Be the first to like this

  2 Responses to “Să rupi o vorbă-n două”

  1. Cine se apropie de tine și nu problematizeaza, se apropie doar fizic. Apropierea sufletească de cineva ca tine naște inevitabil o serie întreagă de probleme. Chestiunea se complica cu cât vrei să o faci mai simplă, pentru că sinceritatea este lucrul cel mai simplu între oameni, dar și cel mai greu de suportat. De-aia preferăm să ne protejăm și devenim falși unul cu celălalt, dar, mai grav, cu noi înșine

Lasă un răspuns: