Scriu postul ăsta de câteva zile deja și tot lungindu-l, neterminându-l, îmi dau seama că, deși tot blogul ăsta al meu are un aer trist și deprimant – bine, așa ca mine – s-au adunat anul acesta mai multe lucruri care m-au făcut să vibrez de viață, să mă bucur și să simt că pot decât în ultimii ani la un loc. Și atunci, parcă-aș vrea ca măcar uneori ceea ce transmit să fie altfel decât pesimist…

Deci…

… a fost un an al muzicii, al muntelui, al bicicletelor, al avioanelor, al baloanelor, al jucăriilor și… fără îndoială, un an al oamenilor. Anul ăsta, după cel puțin doi ani de izolare, de ascundere în mine, m-am apropiat de oameni. Iar.

A fost un an în care am încercat să mă găsesc uitând de mine. De uitat, am uitat, de multe ori, și-am luat-o la galop în goana vieții fugind de mine însămi, de fapt. A fost un an în care am dovedit – sau mi-am dovedit – că și oamenii nefericiți trăiesc. Cum spune Frankl, și-n nefericire e un rost. Chiar dacă-i unul necunoscut.

Din toate cele pe care le-am înșirat aici, pe lista lui 2012, tocmai primul lucru mi-a rămas nefăcut. Praga. La Praga n-am reușit să ajung și-am tot amânat plecarea până a trecut anul. Poate-mi iese în ianuarie.

Altfel, am bifat toate cele de pe listă și… în plus, multe altele pe care nici nu le gândeam. Așadar, cam așa mi-a fost mie anul 2012…

Ianuarie, zi de naștere, tristețe, nedorințe, melancolie, teamă. Îngheț, timp, spațiu, suflet.

Februarie… nimic. Atât de nimic încât a fost o lună pe care ușor aș putea-o elimina din calendarul lui 2012.

Martie, primăvara puștiului, prima serbare pentru mămica lui…

Aprilie, stropi de viață, mici drumeții, dezmorțire…

Mai a fost luna Andre Rieu, a concertului pe care mi l-am dorit din suflet, la care am mers singură, și a fost și un început al sfârșitului. Unul impus, nedorit, neașteptat dar obligatoriu.

Iunie a însemnat pregătiri pentru  SkirtBike, primul meu eveniment, care a schimbat ceva în cursul vieții mele. Și a fost luna efortului fizic, a descoperirii muntelui. Drumeția pe Rodnei m-a stors de toate puterile, și de alea de care nu eram deloc convinsă că le am.

Iulie a fost a bicicletelor, toată, cu SkirtBike, prima ediție în Baia Mare. A fost o luna altfel, cu mult pedalat, cu multă bere cu merișoare și multe vise strecurante-n miez de noapte.

August a fost luna mării. Și-a zborurilor de acrobație. A senzațiilor tari și a cerului albastru, infinit.

Septembrie a fost timp de joacă, de copilărit și a fost și luna altei drumeții pe munte, prin ceață și ploaie, o drumeție care mi-a picat tare, tare bine, în ciuda condițiilor atmosferice. A însemnat și pregătiri pentru Balloon Fiesta, un vis devenit realitate într-o proporție mult mai mare decât îndrăznisem chiar să visez

Octombrie a fost, indiscutabil, a baloanelor cu aer cald. A fost luna în care greu am respirat și altfel de aer decât cel imbibat la maxim cu senzațiile oferite de Fiesta maramureșană. O lună plină de trăire, intensă, răvășitoare.

Noiembrie mi-a fost luna copiilor și a jucăriilor. A miilor de jucării ce mi-au trecut prin mână, a promisiunilor, a speranțelor și a deschiderii spre nevoile altora. A fost luna de muncă multă, de implicare și dorință de-a realiza ceva.

Decembrie, început de lună cu Kids for Kids și satisfacția lucrului bine făcut. A domeniului .com cumpărat (ahh, da, e-al meu!). Luna alergăturilor, a cadourilor, a melancoliei, a timpului de retragere în sine. Și mai are…

2012 a fost un an plin și pentru asta sunt recunoscătoare. E drept că a fost și un an al prea multor zbateri, al prea nesfârșitei tristeți și al prea multor lacrimi. Un an de căutare și negăsire. De renunțare și în același timp, de neacceptare. De teamă și neîndrăzneală. Un an de viață așa cum a/am putut să fie!