Nu-i cereti unei femei imposibilul! E capabila sa vi-l dea! – era continuarea sintagmei. Intr-o discutie, candva, mi s-a expus o alta varianta, plauzibila si perfect aplicabila.
Nu-i cereti unei femei imposibilul! Oricum vi-l da!
O cred, o recunosc, o simt – e perfect real. Atunci cand isi doreste cu adevarat ceva, o femeie e capabila de lucruri care, in mod normal, ar parea imposibile. Atunci cand lupta pentru atingerea unui tel, imposibilul devine brusc posibil. In mod normal as spune ca asta se intampla atunci cand sunt implicate sentimente frumoase. Puternice, intense. Adica, atunci cand iubesti, cand sufletul ti-e coplesit de dragoste, pentru persoana iubita esti in stare sa transformi inimaginabilul in ceva simplu de indeplinit. Sa culegi manunchi de stele. Dar aceasta ipoteza ar presupune ca doar sentimentele care ne inalta si ne fac mai buni, pot sa ne dea astfel de “puteri”. Ar insemna ca imposibilul isi pierde valoarea doar atunci cand suntem manati de sentimente bune, curate, pure. Intr-o lume ideala, asta ar fi mersul lucrurilor. Intr-o lume ideala cu oameni perfecti. Ceea ce e, clar, o utopie.
Nu faceti o femeie sa-si doreasca sa va dea imposibilul decat atunci cand vi-l si doriti! Asa as zice eu.Pentru ca in lumea reala in care traim, de cele mai multe ori, altfel de sentimente sunt cele care ne guverneaza viata. Se intampla prea des sa confundam dragostea cu orgoliul, sau cu o patima obsesiva, sau cu incapatanarea de-a-ti satisface un capriciu. Si-atunci, in aceeasi lupta, spre cucerirea imposibilului, ne lasam condusi de simtiri care ne otravesc sufletele, ne afunda. Si ne simtim slabi si tocmai pentru a anihila aceasta slabiciune, ne aruncam in valurile unei furtuni care, in loc sa ne ajute, ne face mai mult rau. Da, poate reusim si astfel sa transformam imposibilul in posibil si sa-l daruim celui/ celei pentru care ducem lupta dar… stam oare vreodata sa ne intrebam daca lupta noastra a avut vreun rost? Doar atingerea scopului sa ne satisfaca, si aceasta satisfactie chiar sa ne implineasca? Orbiti de incapatanarea cu care strabatem drumul acela, de prea multe ori, nu mai reusim sa vedem clar realitatea. Nu ne dam seama nici atunci cand lupta noastra e in zadar. Uitam pentru ce-am pornit-o, pierzandu-ne in nimicurile care ne ies in cale, lasandu-ne tarati de avanturi care ne uratesc, ne injosesc, ne transforma. In rau.
“Beware of the dark side.” – Yoda
… mai pe romaneste: “mai bine sa ai ca dusman 100 de barbati decat o singura femeie“
Asta mi se pare putin dus la extrem. Mai sunt, si printre noi, femeile, exemplare total inofensive…
Dar e adevarat ca atunci cand ai motivatie, simti ca poti sa faci orice.
” Credinta muta muntii “, nu?
ti se pare dus la extrem? pai te-ai intrebat cum ai reactiona daca cineva i-ar face un rau copilului tai? nush, da’ parca nu-mi vine sa cred ca i-ai planga acelei persoane de mila ca nu e buna ci rea …
Extrema mi se parea ideea ca o femeie e un dusman mai de temut decat 100 de barbati… chestie care mie mi se pare valabila si invers, depinde de caz…
Instinctul primar de aparare/autoaparare, e clar, se activeaza instant cand simtim pericolul…desigur ca nu i-as plange de mila celui ce i-ar face rau unui om drag mie insa nu stiu sa-ti spun cum as reactiona… dar, indiferent cum as face-o, n-as reactiona asa pentru ca sunt femeie si cred ca si un barbat s-ar comporta asemanator cu o femeie intr-o situatie similara… ca, pana la urma, despre asta discutam, nu? ca o femeie e mai de temut decat un barbat… nu cred ca e asa. si femeile si barbatii pot fi la fel de “rai sau buni” …
Si daca chiar se intampla ceea ce iti doresti? Cat de rau poate fi?
Daca privesti din punctul de vedere al celui ce primeste… ce rau poate fi? Sa nu poata duce ceea ce i se da… sa fie coplesit de ceea ce primeste. Efectul sa fie contrar intentiei. Crezi ca se intampla de putine ori ca tocmai o prea multa daruire sa distruga (o relatie, de ex) si nu prea putina?
Bine, nuantez, atata timp cat stii ce-ti doresti. Si s-ar putea intampla.
Da, cat timp stii ce-ti doresti! Ceea ce nu se intampla intotdeauna. Uneori ne lasam purtati doar de instincte si doar credem ca ne dorim ceva…
Dar, desigur, nu incerc sa spun ca ceea ce-am descris in articol e o situatie general valabila… e o varianta… o posibilitate…
@frmshk – am pus citatul acela de Yoda dintr-un motiv: la fel cum sunteti exceptionale atunci cand vine vorba de plusuri, pe partea cealalta sunteti la fel. in istorie si literatura avem destule exemple care ne arata cum se razbuna barbatii si trecand peste faptul ca in spatele multora dintre ei era cate o femeie … exista si exemple de razbunari feminine. ei, poata ca ma insel, insa mie personal alea mi se par mult mai de temut. contele de monte cristo e bebelus in comparatie cu circe (desi in cazul circe nu pare a fi vorba de razbunare, da’ doar “nu pare” cand de fapt e) …
pe de alta parte, o femeie, o mama … dupa cum stii, are o capacitate de iubire imensa (isi “imparte” lejer iubirea la mai multi copii si la sot) … iar daca nu-si schimba definitia pentru ura ci considera (cum a fost invatata) ca ura e opusul iubirii … n-are sens sa mai scriu degeaba.
in concluzie: femeile nu sunt rele, din contra sunt “setate” pe “bine” din start … da’ si cand sunt …
O fi pentru ca femeile au capacitatea (sau defectul?) de-a gandi mai in profunzime? Barbatii vad lucrurile intr-un mod simplu, femeile le complica… asta recunosc, stiu ca asa e si nu intotdeauna e bine, cum nu e nici rau intotdeauna…
femeile setate pe bine si barbatii setati pe… ce?
pai … as spune ca barbaii sunt setati pe “survival mode” … situatie in care “bine” si “rau” sunt definite in functie de mediu. ulterior, odata cu trecerea timpului si aparitia intelepciunii (aka experienta & cunostiinte noi), apare si personalitatea distincta care redefineste (again & again) totul.
da, setarea simpla, clara si, desigur, esentiala. asta n-am sa contest, barbatii stiu sa priveasca lucrurile intr-un mod mult mai simplu, sa problematizeze mai putin si sa
supravietuiasca” mai usor…