Muzica românească a fost, pentru mine, întotdeauna, muzica sufletului meu. În mod special cea folk/rock. Muzica anilor trecuți, câțiva doar, așa…
Poate e urmare a faptului că e muzica cu care am crescut… Gheorghe Gheorghiu, Vasile Șeicaru, Ștefan Iordache, Laura Stoica, Hrușcă, Ducu Bertzi și alții, pe de o parte, și pe de alta, muzica populară cu Frații Petreuș, Nicoleta Voica, Titiana Mihali, Furdui Iancu, Drăgan Muntean, etc., cam asta era muzica prezentă în casa copilăriei mele. Ca urmare, gustul pentru muzică se învață, se educă, se impune?
Deși erau vremurile exploziei de muzică pop din țară și de peste hotare și colegii mei erau înnebuniți după East 17, La Bouche, Modern Talking, Spice Girls, Jessica Jay, Michael, Madonna, mie mi-au trecut anii pubertății și tinereții pe acorduri de chitară (bine, îmi plăceau și mie No Mercy la un moment dat, și Madonna, și Beatles sau Queen dar muzica românească era majoritară), Mădălina Manole mi-a însoțit pașii în timpul primei iubiri cu piesele ei de dragoste, apoi Ducu Bertzi mi-a alinat suferințele, Pittiș m-a făcut să deschid ochii un pic mai larg asupra lumii iar melancolia lui Ștefan Iordache mi s-a strecurat și mie în vene. Iris, ei, cu Iris povestea de iubire e una aparte și e pentru totdeauna.
Și mă gândesc azi la unii dintre ei… Laura Stoica, Mădălina Manole, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Ștefan Iordache. Știu, sunt mult mai mulți dar pe ăștia îi am eu mai aproape de suflet. Ei, cei ce s-au dus. Cumva prea devreme. Dar, cumva, la timp. Poate că sună dur ce spun, poate e nepotrivit dar… nu mă pot împiedica să mă întreb dacă le-am mai duce dorul așa de mult, dacă le-am mai aprecia opera, dacă am mai avea atâta drag pentru ei dacă… dacă n-ar fi murit, dacă și-ar fi dus viața până la un altfel de final, unul mai puțin neașteptat, unul cumva, previzibil. Nu s-ar fi cufundat, oare, în uitare? Nu i-am fi ignorat când ar fi ajuns bătrâni, n-ar fi fost și pentru ei, și pentru noi, un fel de dezamăgire, o umbră a ceea ce au fost? Da, știu, e o absurditate, dar mi se pare că au rămas vii tocmai pentru că au murit. Muzica lor, arta lor, a rămas vie. Vie și de valoare. Una dintre piesele mele dragi de la Iris e Vis pierdut care mi-e aproape de suflet de vreo 11 ani, e și un omagiu pentru ei, marii EI, cei ce sunt și acum, când nu mai sunt. Oricât de mult am vrea să stea timpul el nu stă mai mult… decât viața noastră.
Mi-e dragă tare muzica românească și cred că avem (sau mai degrabă, am avut) artiști adevărați care și-au pus sufletele în muzica lor și-au reușit să provoace emoții, să atingă corzi sensibile, să cucerească, să treacă peste timp. Și mi-ar plăcea ca și puștiu’, când o mai crește, să simtă că i-au însoțit pașii bucăți de-astea de suflet, autentice. Dar, de unde?
Vouă vă spune ceva muzica românească? Lui Călin știu sigur că da, doar Colțul lui m-a făcut, în seara asta, să rătăcesc prin ungherele internetului ca să regăsesc artiștii ăștia de-a căror muzică mi-e dor mereu. Voi aveți artiști români pe care să-i ascultați mereu cu dor și drag?
Ai atins cîteva puncte sensibile şi le-aş dezvolta mai mult dacă aş avea timp.
Primul ar fi ideea că unii s-au “dus” la timpul potrivit. Sînt absolut de acord cu tine. S-o fi văzut-o pe Laura Stoica sau pe Mădălina Manole făcînd reclamă la nişte imbecilităţi de tigăi, aşa cum face distrusa de Mirabela? Mă întreb, cîtă demnitate lipsă poate avea o fiinţă umană să se înjosească în aşa hal…
Al doilea ar fi că “artiştii” din generaţiile noi sînt o glumă. Cu mici excepţii (care au şi ei “petele” lor), restul sînt doar ţîţe, cur şi reclamă la ţoale/accesorii/maşini/locuri/etc. Dacă-i pui să cînte “live”, te iei cu mîinile de cap. Şi – blestemată fie-mi soarta – am şi ureche muzicală. Chitara mea zace într-un colţ, prăfuită şi uitată de vreme şi vremuri, dar spiritul ei mi-a rămas undeva bine ancorat, aşa că ştiu ce vorbesc.
Al treilea – şi cu asta am încheiat – ar fi că pe la noi prin ţară se perindă tot felul de “expiraţi”, aduşi dracu’-ştie de cine ca să mai ciupească niscai sume frumuşele de bani, cînd de fapt ar trebui să s educă undeva la băi să-şi rezolve reumatismele. Şi cînd îi mai văd pe unii “pe sticlă” exaltaţi, spunînd “de douăzeci de ani îl/o/îi aşteptam!”, îmi vine să vomit. Păi acu’ douăzeci de ani aveau importanţă, aveau un mesaj, aveau un prestigiu şi o prestaţie; acum, cînd abia-şi tîrîie băşinile (scuze de expresie), uită versurile sau fac cu neruşinare playback – ce naiba caută aici?! Să rămînă, frate, în amintire, acolo unde el e locul. Şi pe vinil/casetă/bandă/CD/DVD/etc.
Tangenţial, aş vrea să mai amintesc de piesele “reorchestrate”, “rearanjate”, care sună oribil de comercial şi sec. Am avut prilejul să ascult versiunile originale ale multor piese, pe vinil (şi încă le am, plătite cu 26 de lei bucata pe vremuri) şi pot spune cu mîna pe inimă că tot ce-i nou e execrabil. În tinereţe mi-a plăcut la nebunie Socaciu, am vreo 3-4 viniluri de-ale lui de la începuturi, am şi Iris şi Compact şi Celelalte Cuvinte şi multe altele; nu aş da acele versiuni – aşa zgîriate şi fîşîite cum sînt – pe unele noi, digitale, pline de “efecte” dar lipsite de sufletul de odinioară.
Iar ca exemplu pot să dau piesa “Un sfîrşit e un început” a celor de la Celelalte Cuvinte, piesă menţionată de mine aici într-un post mai vechi, în versiunea ei originală, pe care am ascultat-o de atîtea ori la rînd pe vinil de s-au făcut şanţuri, pe care s-o compari cu versiunea nouă, rearanjată (dac-o găseşti pe undeva).
Cam asta pot să spun acum şi mă retrag, căci am o grămadă de treabă. S-auzim de bine!
Da, cam așa cred și eu… n-am vrut să spun lucrurile chiar așa de dur dar ideea e aceeași. Cred că un artist care se respectă, pe sine și munca, opera sa, trebuie să se retragă în glorie tocmai pentru a nu întina ceea ce au creat. Dar, înafară de cei care au făcut asta murind, nu știu să fie oameni care să fi înțeles că au ajuns la apogeu și drumul nu mai poate fi decât în coborâre, pe plan profesional, clar, și… să facă ceva în privința asta. O fi vorba de vanitate, de mândrie sau, poate, de-o incapacitate de-a accepta că lucrurile se schimbă… dar mi se pare trist.
Spor la treabă!
Ai auzit de Alina Manole, tot cantareata de folk http://blog.alinamanole.ro/ ?
. http://www.youtube.com/watch?v=5dTDVFSj7EQ
Nu prea ma dau in vant dupa muzica romaneasca, nu ma mai atrage deloc. In schimb, ascult cu drag muzica spaniola, unele trupe care mi’au intrat la suflet, si pe minunatul meu domn, tot cantaret de folk
Ei, tu ești o norocoasă, ai muzica de suflet la tine acasă.
De Alina Manole, nu, nu știam… aflu acum. Mulțumesc.
uite, cand era el mai tinerel
http://youtu.be/jvK2-4sOFmA
tinerel și cu plete…
păcat de imaginea slăbuță, sunt convinsă că e, pentru el, pentru voi, o amintire specială. Și acum, Omu’ mai cântă sau, doar te încântă pe tine?
Pingback: colţul cu vechituri – 18 « Colţu' cu muzică
Muzica romaneasca… am “crescut” cu Luna Amara, formatie pe care am descoperit-o la inceputul liceului, cu Trooper, Thunderstorm si Magica.
Adica trupe rock. Muzica usoara romaneasca nu m-a atras niciodata din pacate.
Cred că, așa, la nivel general, nici nu contează dacă ești mare fan sau nu pentru a înțelege, a recunoaște niște valori…
Nu mai vrea sa cante, doar prin casa, din cand in cand.
E păcat, nu? Adică… e păcat să renunți la o pasiune și la el așa pare a fi… sau a fi fost…
El e genul caruia ii place sa incerce lucruri noi, asta pana se plictiseste si incearca altceva nou.
Cantatul a durat vreo 15 ani si s-a saturat de luat premii, fara a scoate un leu, asa ca s-a axat pe radio si tv, pe urma.
Pingback: Melancolii autohtone « Colţu' cu muzică