Joia speranțelor

 Posted by on Thursday, 13 April 2017  Add comments
Apr 132017
 

Mi se spune că trebuie să fiu mai mult fapte și mai puțin întrebări, că răspunsurile vin doar făcând, că ceea ce vorbește despre mine e parcursul pe care merg, lucrurile pe care le fac, nu nesiguranțele pe care le simt și nerăspunsurile care mi se izbesc de tâmple. Da, încă sunt atașată mult de oglinda mea deformatoare.

Zi importantă azi. Despre lecția încrederii, dar și a abandonului. Despre misiunea pe care o ai, ca om, în viață, despre nevoia de împărtășire, despre tristețea descoperirii că, la un moment dat, ești părăsit, vândut, abandonat, că, în esență, suntem singuri pe drumul nostru și totuși trebuie să ne îndeplinim rolul. Dar e și lecția speranței, că totul are, trebuie să aibă un sens, chiar dacă nu îl percepem clar, chiar dacă nu vine atunci când ne considerăm îndreptățiți să știm, să înțelegem. Rostul ni se dezvăluie el, la timpul lui potrivit, nu al nostru. Grea lecție.

E zi de speranță și nevoie de încredere și pentru mine. Așadar.

Nu mă dezic de mine însămi. Poate că ceea ce îmi aduc anii nu e împăcarea și găsirea tuturor soluțiilor perfecte, deh, cum speram, ci capacitatea de înțelegere a unui mers al lumii destul de greu de înțeles. Și acceptarea acestei nevoi de individualizare, o necesitate de a mă defini în raport cu ceilalți și de a nu mă lăsa înghițită de mediu.

Primesc cu ospitalitate oamenii în suflet și în viață. Am acest curaj – sau inconștiență – și o generozitate în a deschise larg ușile emoției, în a trăi împărtășind ceea ce sunt, simt și pot să fac. Am puțini, foarte puțini oameni cu adevărat aproape, dar îmi sunt prețioși și dragi și port recunoștință pentru toate clipele împărtășite.

Nu îmi pierd capacitatea de a visa. Duc o luptă continuă cu mine însămi, să găsesc determinare pentru a face lucrurile, cum mi s-a zis de curând, tu, și dacă te rupe în bucăți procesul de realizare a ceva, nu renunți, te zbați și faci, acolo e forța ta. Energia și entuziasmul meu sunt sugrumate, adeseori, undeva în coșul pieptului, și nu vor și pace să se dezlănțuie. Dar caut, caut fire de lumină care m-ajută și port în vene, în inimă și în creier ceva viu, plin de sevă, dornic de a fi trăit pe de-a-ntregul.

Merg și nu oricum, ci înainte. Pe drumul pe care nu-l înțeleg, cel mai adesea, mai mă războiesc, mai îl accept. Nu găsesc împăcarea aceea fără semne de întrebare, fără nici un rest, dar sper că nu-mi trec anii irosind, că lucrez la o construcție care nu se dărâmă chiar de tot în fiecare noapte. Sunt prăpăstioasă, nu mă mulțumesc cu puțin, mereu am senzația că lipsește ceva, mă afund în stări emoționale întunecate, dar cred că toate acestea fac parte din felul meu de a fi, nu că-i o ”boală” care trebuie vindecată.

Încerc să nu fiu prizonierul nimănui. Nici al fricilor mele, nici al sentimentelor, nici al căderilor care-mi par uneori nesfârșite. Dar din care reușesc să mă ridic singură și să le depășesc de fiecare dată. Uneori având impresia că mi-am fracturat și ultima bucată de suflet rămasă întreagă, alteori simțind că am trecut peste niște hăuri emoționale crunte, învățând din ele ceva înspre bine. Nu mă simt un om chiar liber, dar sper că drumul meu înspre asta duce.

Vreau să văd bogăția din viața mea, dincolo de toate multele lipsuri. Sunt un om în mare parte sănătos, am visuri și dorințe, iubesc să zbor și să pedalez, viața mea interioară e complexă până la cer și înapoi, ea mă afundă, dar ea mă și înalță. Și echilibrul acela sufletesc pe care-l reclam, poate că nu e chiar dezechilibrul pe care-l declar.

Hai, să aveți zile cu bucurie și cu speranță!

indraznesc

Like Be the first to like this

Lasă un răspuns: