Jocul rece al înstrăinării

 Posted by on Thursday, 2 March 2017  Add comments
Mar 022017
 

Efectul timpului asupra noastră. Trecem pe stradă unul pe lângă celălalt ca și cum anii care s-au așternut între noi ar fi țesut o pânză de înstrăinare. Pe măsură ce se adună acolo zile, luni, ani, pânza devine mai densă, tot mai dificil de perceput ce se află dincolo de ea. Ajungem să nu ne mai (re)cunoaștem.

E în firescul vieții și e bine, probabil, pentru că e modalitatea prin care rănile se transformă în cicatrici. Sunt urme pe care le știm, le purtăm cu noi, în noi, dar nu ne mai provoacă durere. Poate doar câte o umbră de tristețe în privire, din când în când. E în firescul vieții ca timpul să așeze distanțe, să niveleze asperități. Să uităm, să calmăm furturi, să ne detașăm într-atât încât ajungem să întâlnim pe stradă un om pentru care inima noastră ar fi sărit în foc fără să stea pe gânduri, un om pe care-l simțeam jumătate a unui întreg pentru totdeauna fixat… și să fie acolo doar o senzație de trecut sosit în prezent, pentru o clipă de aducere aminte, o strângere de mână și de inimă, un ce mai faci, sper că ești bine și apoi dat fila mai departe, ca și cum clipa aceea nici n-ar fi existat.

E târziu. Întru în încăperea plină de oameni cu sentimentul că fiecare pas înseamnă o mai puternică dezgolire a sufletului, că devin tot mai vulnerabilă și pierd stăpânirea de sine. Nu privesc prea mult în jur, încerc să fiu atentă la mocheta în care mi se afundă tocurile înalte, prea înalte, ale pantofilor. 

Îmi dau seama că ești acolo. De departe, te simt în mulțime, fără să-ți disting trăsăturile, fără să citesc expresia ochilor tăi. Ești acolo, aproape, prea aproape, după prea mult timp.

Porți o cicatrice într-un colț de frunte. Zece milimetri de piele însemnată cu firele dureroase ale unei povești care s-a scris împotriva firii, obligând destinul s-o ia pe un drum presărat cu prea multe obstacole. Clipa în care trunchiul de copac se îndrepta spre noi și eu n-am putut să-l feresc. Fruntea ta a plătit tributul.

Cicatrice am și eu. O port scrijelită pe inimă. O cicatrice grosolană pe care ai dăltuit-o în ani de zile. Și apoi, zi de zi, tăceri și vorbe nerostite, au păstrat inima o rană deschisă, mereu vulnerabilă și expusă la noi și noi zgârieturi. Până într-un final când am obosit prea tare și-n colțul meu de lume, am renunțat să mă mai zbat. 

Ne vorbim și e de parcă lumea a stat o clipă în loc, ca noi să ne întoarcem într-un cândva încărcat de viață. Ne privim și ochii noștri se feresc să lase emoția la vedere. Ne mișcăm legănat pe ritmul unei melodii prea romanțioasă și atingerea trupurilor noastre poartă în ea o răceală aproape funebră. Ne despărțim cu o îmbrățișare ca o însemnare cu fierul roșu. Și mai scrijelim, pentru o ultimă dată, în inimă, semnul aspru al tristeții unei neîmpliniri.

Da, știu. E doar cenușa unui trecut. Neîmpăcat și firesc, în același timp. E bine, totuși, că tocurile înalte mă obligă să privesc lumea de undeva de (mai) sus.

Like 1 blogger likes this
avatar

  2 Responses to “Jocul rece al înstrăinării”

  1. Mi-a fost textul tău….pe inimă: cicatrice și apoi balsam. Sau invers. Sau, cum îmi place mie să spun în ultima vreme, un solz. De ținut minte și de iertat în inimă.
    O minune de gând, Loredana! Mulțumesc pentru ocazia de a-l citi.
    Îți doresc bucurii! Împăcate, firești.

    • Oana, dragă, tu care știi zbaterile acelui trecut… ai înțeles. Îți mulțumesc. Le trăim pe toate, cum putem, străduindu-ne să rămânem întregi, sau, măcar, cu cicatrici care să nu ne urâțească grotesc.

      Te îmbrățișez. Cu seninătatea primăverii care-mi bate din aripi prin suflet. Știi, sunt o primăvăratică, măcar atât. Revenirea aceasta la viață mă salvează. Îmi dă încredere și speranță.

      Cu bucurie!

Lasă un răspuns: