Îndrăznesc să cred că pot!

 Posted by on Tuesday, 7 February 2017  Add comments
Feb 072017
 

Pluteşte drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala.” – Regina Izabela către Cristofor Columb.

Mi-aduc aminte că am iubit mult acest citat în adolescență. Mi se părea maiestuos, mi se părea că-mi vorbește despre o forță interioară specială. Îl întorceam pe toate părțile și-mi tot găseam dovezi de cutezanță în ceea ce însemna viața mea de atunci, lucruri pentru care aș fi meritat să-mi atribui curaj de-a fi, măcar într-o mică măsură, să mă consider vrednică de un asemenea sfat sau îndemn.

Trăiesc acum zile în care mă întreb cum se construiește îndrăzneala, cum se fabrică în mintea și în sufletul nostru cutezanța de-a crede. De-a crede într-un vis, de-a pune acolo toate speranțele și toată determinarea și de-a sta drept în fața sinelui și-a putea rosti – da, îndrăznesc să cred că pot!

Mă întreb care sunt mecanismele prin care se pun în funcțiune rotițele entuziasmului și a acelui sentiment de bucurie a mersului pe un drum care pare a fi cu sens. Nu un sens pentru mărire sau pentru creșterea ego-ului sau pentru satisfacții materiale. Ci unul care bucură autentic sufletul. Care umple inima de emoție și dor. Dorul acela de lucruri netrăite, nefăcute încă, care se strecoară prin unghere și se cer scoase la iveală, ca să poată străluci în lumină, ca să poată prinde aripi și să devină fapte, realitate.

Mă întreb. Și sunt vremuri tulburi în mine și înafară. Dar, pe neștiute, cu teamă multă și neîncrederea izvorâtă din ani de nesiguranțe, simt că pășesc pe un drum nou. Că încep să merg alături de mine însămi. Și mă văd diferit, mă uit la mine cu mai multă bunăvoință, mă uit la mine cu mai puțină critică. Pentru prima oară, poate chiar pentru prima oară în toată viața mea, simt că pășesc pe un drum al unei independențe emoționale.

Sunt vorbe mari și le rostesc de abia șoptit și cu multă teamă, dar le simt în mine și am o nevoie acută să exprim. Să pun în cuvinte această senzație de eliberare dintr-o cușcă, din cușca propriei mele minți. Cumva, sunt încă acolo balaurii care joacă hore nebune în capul meu și vin și vor să-și facă de cap. Și-i las uneori, dar nu mă zbat cu aceeași răzvrătire ca ei să nu existe. Toate nesiguranțele mele fac parte din mine. Mă modelează, mă îndrumă. Mă doboară, mă obligă să mă chircesc de frică și frustrare. Dar parcă nu mai îmi e chiar așa de teamă să fiu acolo, în întunericuri de nesiguranțe, pentru că simt că are sens, că e calea mea, drumul pe care trebuie să merg și sunt acolo lucruri importante pentru care trebuie, am nevoie să le învăț. Și e viață, doar viață, până la urmă. Și nu e chiar atât de întuneric, dacă-mi dau voie să văd și firicelele de lumină.

Așadar, spre țărmuri neștiute, cu îndrăzneală!

Like 1 blogger likes this
avatar

  2 Responses to “Îndrăznesc să cred că pot!”

  1. Mie citatul mi se pare un pic nonsensic pentru că ştim din Biblie că Dumnezeu preferă oamenii smeriţi, nu pe cei îndrăzdneţi, aşa că nu înţeleg de ce ar răsplăti Dumnezeu îndrăzdneala.

    • Dar oare să fii smerit înseamnă ce, de fapt? Nu cred că are vreo legătură cu a îndrăzni.
      Mie îmi pare că are mult sens. Că a îndrăzni înseamnă să crezi. În tine, în ceilalți, în viață, în sens.

Lasă un răspuns: