Scriu ciorne care nu vor fi niciodată transformate-n articole. Închid ferestre de comunicare ca să nu explic. Compun scrisori imaginare. Spun prin tăcere lucruri care nu sunt înțelese. Tac, ca să nu doară, și doare pentru că nu vorbesc.

Aleg să fie nu când aș vrea să fie da. Și-n același timp, deși m-ascund, simt că sunt o carte perfect deschisă. Pentru că nu știu să mimez. O stare de bine, o bucurie, o împăcare, o satisfacție, o supărare, o dezamăgire. Nu știu să mă prefac. Dacă nu mi-e bine, se vede, se simte. Dacă sunt ok, îmi lucesc ochii, n-o pot ascunde.

Și totuși, ar trebui să se vândă pe undeva niște măști. Să ne așezăm câte una pe față și să fim, pe rând, ceea ce se așteaptă de la noi – partenerul perfect, părintele minune, prietenul loial, optimistul fără umbră. Poate că așa o fi mai bine. Doar că nu-mi iese. Magazin de măști de aparență nu sunt și singură, n-am îndemânarea de-a le croi. Nu știu să-mi desenez pe față zâmbete. Nici bunăvoință. Sau înțelegere. Nu știu să mă prefac că nu-mi pasă. Și aici e cel mai grav.

Like'' 4 bloggers like this

...or just post a reply first, if logged in.