Citesc Cea mai frumoasă carte din lume a lui Eric Emmanuel Schmitt, un mod perfect de-a-mi petrece o dimineață de duminică ploioasă, în pat, într-o stare de moleșeală plăcută, uitând de griji și lăsând preocupările la o parte, afundându-mă, printre râsetele Puștiului debordant de energie și de chef de joacă, în poveștile eroinelor autorului.

Și cât mă regăsesc de mult, de profund în ele, în unele din poveștile lui. Cred că asta e menirea unei cărți, nu? Să te pună pe gânduri, să asociezi, să descoperi asemănări, să înțelegi că ești tu însuți un personaj dintr-o poveste. O poveste pe care ai posibilitatea s-o creionezi după propriul contur…

Cred sincer, ca și Helena, una dintre femeile din carte, că toată viața este o luptă pentru aflarea echilibrului dintre idealism și luciditate. Că firea noastră visătoare, idealistă, care crede și-și dorește scenarii perfecte, trebuie, chiar dacă e greu, să găsească calea de acceptare a părții noastre raționale, ancorată în luciditate, bazată pe lucruri reale, clare, palpabile.

Sunt o idealistă, știu sigur asta, și-n același timp, sunt un om prea rațional. De-aceea atât de multe conflicte interioare, bănuiesc. De aceea veșnica căutare, nemulțumirile, zbaterile. Partea idealistă din mine își dorește ca lucrurile să fie implinite mereu frumos, în cele mai mici detalii, relațiile cu oamenii să fie fără cusur, iar partea lucidă-mi tot zbârnâie prin minte și-mi spune că lumea e firesc să fie așa, imperfectă, că defectele sunt cele care marchează diferențe, și-ntr-o percepție optimistă, ar trebui ca ele să scoată în evidență calitățile… Dar, fir-ar, echilibrul, cum să-l găsești fără zbatere?

Și îndoielile sunt firești, știu. Cum altfel ne-am putea trasa propriile povești, decât trăindu-le într-un mod cât mai personal?

E frumoasă cartea aceasta și vă recomand să o citiți, transmite așa o stare de bine, de încredere, chiar dacă poveștile nu-s dintre cele mai cu happy end. Dar modul în care e scrisă, senin, simplu, firesc, o înalță mult… Cele opt povești, despre opt femei și drumul lor înspre găsirea sinelui, a rostului în viață, a iubirii, sunt poveștile noastre, ale tuturor, oameni definiți de amalgamuri de sentimente. Visăm, sperăm, îndrăznim, trăim. Ne trăim viața și ne zbatem să facem acest lucru în cel mai bun mod posibil…

Am scris articolul acesta așa, dintr-o suflare și-acum mă întorc la poveștile din carte. Să aveți o zi cu seninătate în suflete!

Completare de luni dimineața:

Am revenit la articol să mai scriu câteva vorbe despre cartea pe care azi noapte am și terminat-o și m-a impresionat până la lacrimi. Am vrut să parcurg toate cele opt povești și apoi n-am mai putut să adorm, eram prea prinsă de o stare pe care mi-a transmis-o. M-a pus pe gânduri, m-a răscolit și m-a impresionat. Ahh, recomand din suflet să fie citită cartea. Clar, povestirea despre Odette, cea care dă lecții de fericire e absolut fabuloasă, dar și toate celelalte au câte ceva special, numai al lor. Că e vorba de o tărie a caracterului, de o sensibilitate, de greșeli absurde sau de iubiri dincolo de orgoliu, sunt poveștile unor femei frumoase, puternice. Femei care, în final, scriu Cea mai frumoasă carte din lume, dintr-un lagăr din Siberia. Da, e un must read și, pentru mine, o carte pe care mi-o doresc acasă, nu împrumutată de la bibliotecă.

Să vă fie săptămâna frumoasă, cu spor și bucurie!

Like'' 3 bloggers like this

...or just post a reply first, if logged in.