Citesc Cea mai frumoasă carte din lume a lui Eric Emmanuel Schmitt, un mod perfect de-a-mi petrece o dimineață de duminică ploioasă, în pat, într-o stare de moleșeală plăcută, uitând de griji și lăsând preocupările la o parte, afundându-mă, printre râsetele Puștiului debordant de energie și de chef de joacă, în poveștile eroinelor autorului.
Și cât mă regăsesc de mult, de profund în ele, în unele din poveștile lui. Cred că asta e menirea unei cărți, nu? Să te pună pe gânduri, să asociezi, să descoperi asemănări, să înțelegi că ești tu însuți un personaj dintr-o poveste. O poveste pe care ai posibilitatea s-o creionezi după propriul contur…
Cred sincer, ca și Helena, una dintre femeile din carte, că toată viața este o luptă pentru aflarea echilibrului dintre idealism și luciditate. Că firea noastră visătoare, idealistă, care crede și-și dorește scenarii perfecte, trebuie, chiar dacă e greu, să găsească calea de acceptare a părții noastre raționale, ancorată în luciditate, bazată pe lucruri reale, clare, palpabile.
Sunt o idealistă, știu sigur asta, și-n același timp, sunt un om prea rațional. De-aceea atât de multe conflicte interioare, bănuiesc. De aceea veșnica căutare, nemulțumirile, zbaterile. Partea idealistă din mine își dorește ca lucrurile să fie implinite mereu frumos, în cele mai mici detalii, relațiile cu oamenii să fie fără cusur, iar partea lucidă-mi tot zbârnâie prin minte și-mi spune că lumea e firesc să fie așa, imperfectă, că defectele sunt cele care marchează diferențe, și-ntr-o percepție optimistă, ar trebui ca ele să scoată în evidență calitățile… Dar, fir-ar, echilibrul, cum să-l găsești fără zbatere?
Și îndoielile sunt firești, știu. Cum altfel ne-am putea trasa propriile povești, decât trăindu-le într-un mod cât mai personal?
ai scris frumos. m-am regasit in nelinistile tale interioare. si m-ai facut curioasa in legatura cu cartea si cu autorul despre care am tot auzit, dar nu am citit nimic pana acum.
ahh, e de citit, musai. clar e super frumoasă!