Drumul meu duce spre primăvară

 Posted by on Sunday, 12 February 2017  Add comments
Feb 122017
 

Călătorie către mine însămi. Asta-i viața. Orice drum mă duce tot în aceeași direcție, fiecare om pe care-l întânesc și mă oprește o clipă din calea mea, e un pas înspre a înțelege care-i sensul, ce rol am și cum pot face să ajung la cea mai bună variantă posibilă a mea însămi. Ca mie să-mi fie bine cu mine, ca altora să le fie bine cu mine, ca trecerea mea prin lume să fie… în slujba binelui.

Vorbesc cu mine mult. Analizez și iar analizez, mă întreb și caut răspunsuri. Mă uit la mine critic și cu multe așteptări, am mereu ceva de corectat, o nemulțumire sau un reproș de făcut. Mereu îmi pare că puteam să fac lucrurile mai bine, mai mult, mai altfel. Mă zbat să înțeleg, mă războiesc cu gândurile și trăirile mele, acceptând greu toate cele care vin. Caut răspunsuri clare și certitudini totale – ce absurditate – am nevoie ca lucrurile să fie perfecte în forma lor, vreau ca eu însămi să fiu, să știu, să vreau și să pot. Și dacă e posibil, să vină toate de la sine, fără efort.

Știu că sunt un aluat greu de frământat de către mâinile invizibilile ale destinului. Nu sunt lut moale, ușor modelabil, ci e chiar greu de găsit textura-mi potrivită pentru modelarea acestui aluat din atât de multe ingrediente, atât de contradictorii și de nepotrivite între ele, nelăsându-se înghițite unele de altele, nelăsându-se ușor încorporate, anulate sau schimbate. Dar mâinile destinului, chiar obosite, continuă să frământe și cred că acesta e singurul drum real și firesc, al modelării mele înspre forma cea mai potrivită.

Știu bine că sunt amestec de bune cu rele, de orgoliu și mândrie, de sensibilitate și onestitate, de egoism și frustrări, de integritate și încredere, de goluri profunde de afecțiune, de dorință de-a schimba ceva în bine, de șapte ani de-acasă fragilli, de visuri și bucurii simple, de căderi în hău, de zboruri înalte, de neajunsuri și dezamăgiri, de capacitate și determinare pentru a face lucruri, de cicatrici și regrete, de emoții puternice, de încăpățânare nesănătoasă.

Știu toate acestea, sunt balaurii cu care lupt zi de zi, dar sunt și armele care-mi dau forță și sens. Știu că nevoia mea de atenție, de respect, de loialitate, de iubire, de recunoaștere, de lucruri făcute cu sens, sunt ingrediente care fac aluatul când împietrit și imposibil de modelat, când prea fluid, ușor strecurându-se printre degete, pierzându-se. Dar, măcar uneori, pare că-i compoziția potrivită și modelarea devine firească, conturându-se o formă cu care nu mă războiesc, pe care o înțeleg și o accept. Sunt multe lecții care vin de-a valma peste mine de niște ani încoace. Știu că una dintre ele este despre împăcare. A mea cu mine. De-a accepta că forma aceasta care sunt are sens.

Anul acesta, mai mult ca-n alți ani, nu mi-e aceeași teamă de iarnă, nu simt că există o iarnă și-n mine. Dimpotrivă, simt acum că drumul meu duce către primăvară. E o încredere nouă, mi-e destul de teamă să mă bucur de ea. Da, sigur, ne e frică și de bine, mai ales când nu prea suntem învățați că e firesc să fie bine.

spre primăvară

Like 1 blogger likes this
avatar

Lasă un răspuns: