Da, știu, mi-o repet de mii de ori într-o fracțiune de secundă, doar eu sunt datoare și capabilă să fac să-mi fie mie bine! Doar eu. Știu perfect că nu trebuie să aștept dinafară, că nu cei din jur vor schimba ceva, că ajutorul real e doar cel pe care mi-l dau singură.
Și totuși, chiar dacă știu toate astea foarte bine, nevoia mea de apropiere de oameni nu se diminuează deloc, dimpotrivă. Cu cât îmi dau seama mai mult că trebuie să mă îndepărtez ca să văd lucrurile limpede, cu atât mă chinui să fiu mai aproape. Și da, mai știu și că oamenilor le e greu să-mi facă față…
Puștiul reușește, desigur. El topește ghețari și sfărâmă ziduri. Atinge și vindecă și alină și umple. Sufletul. De un sentiment de drag și de recunoștință și de plinătate. Și mă uit la el, câtă bucurie a dăruit el azi, simplu, din inima lui de copil, pentru faptul că am ajuns în vizită în regatul copilăriei lui, la bunici. Și mă simt copleșită.
Mamă dragă, o să-mi fie dor de tine. Tocmai mîine, dintre toate zilele.
Distracţie plăcută cu Puştiul!
Și ce, crezi că nu mai sunt pe aici, chiar mâine? Care-i planul?
Cine face planuri…? Totul e la voia destinului, în ce mă priveşte. Doar că mă apucă uneori, aşa, dorul de oameni dragi… Bătrîneţile, ce vrei.
Bătrânețile nu ne iartă pe niciunul… sau mno, depinde! Altfel, nu-s eu în măsură să zic ce și cum ar trebui, dar e clar că aș vrea să (îți) fie bine! La mulți ani și-o îmbrățișare de om drag, de departe!
Ce mi-aş putea dori mai mult…?
Săru’ mîna, să vă fie bine şi vouă! 
