Dans haotic al gândurilor

 Posted by on Wednesday, 22 February 2017  Add comments
Feb 222017
 

Tristețea face parte din viață. De ani mulți învăț s-o înțeleg și s-o accept. Doar că mă învăluie uneori într-o mantie care-mi pare chiar călduță, mi se insinuează în minte și e greu tare s-o fac să plece. Mai ziceam, probabil că m-am născut cu ea, e a doua mea natură.

Știu, n-ar trebui să mă afecteze așa de mult ce spun oamenii despre mine. Dar cred că sunt puțini cei care pot să rămână indiferenți, să nu-i atingă părerile celorlalți, care-s bine ei cu ei înșiși. Bune, dar mai ales rele. Cu atât mai mult atunci când vin din partea cuiva care nici nu mă cunoaște suficient cât să poată emite o idee. Dar doare și durerea ne face fragili și puși pe război.

Desigur, le am pe ale mele, tare-s multe, amestec de întuneric și lumină. Îmi port fricile și nesiguranțele (și) ca arme și adesea seninătatea și felul deschis de a fi mi se transformă-n zid de încăpățânare rece, de gheață greu de topit.

Vreau să fiu om bun și să fac bine, am un judecător aspru în propria mea conștiință, dar nu-mi iese mereu așa cum mi-aș dori. Rănim pe cei din jur, uneori și din prea multă grijă. Atacăm când vrem să ne apărăm și orice război lasă urme și-n noi și-n ceilalți. Urmele adâncesc distanțe și rup legături, înstrăinând și însingurând.

Știu că cer mult, știu că am așteptări mari și nu-s ușor de mulțumit, dar mai știu și că dau mult, dau tot, pentru ceea ce cred, pentru ceea ce simt că are sens. E dorință în mine de-a dărui, dar e și nevoie de-a primi. Atenție, drag, încredere, recunoaștere. Dar viața nu-i o ecuație deloc echitabilă și tare-i greu de ajuns în punctul în care toate părțile implicate sunt mulțumite.

Totul e prea pe repede înainte mereu, nu prea am timp să-mi trag sufletul și să-mi așez gândurile. Poate că am nevoie de acest haos ca să pot funcționa, cine știe, încă n-am înțeles prea bine acest mecanism. Dar am uneori senzația că viața trece, fără s-o trăiesc în plinătatea ei.

Pierd uneori sensul și îmi spun că, poate, pierd esența lucrurilor și mă pierd în hățișuri inutile, crezând că merg pe drumuri bune, care au rost. Nu-s mereu sigură de rostul lucrurilor și de pașii pe care-i fac, dacă-mi sunt alegerile potrivite sau, mai ales, necesare. Poate că irosesc, timp, energie, viață. Dar cum să fii sigur, cum?

Nu știu ce aș vrea. Nu aș vrea să fie mai ușor. Că, de fapt, ce înseamnă mai ușor? Nu-i cel mai greu posibil, mi-e clar. Dar cred că aș vrea mai multă… bucurie. Încredere și bucurie. Chiar dacă e greu, să merg înainte cu încredere și bucurie. Cu seninătatea omului care știe că viața lui e în slujba binelui.

E greu să ascult. Să ascult cu adevărat, să nu las demonii orgoliului să tragă de frâie și să cred că eu știu și că ceea ce știu sigur e bine și corect și drept și etc. Învăț să ascult și să cumpănesc, să accept și să recunosc. Că e mereu nevoie să (mă) mai ajustez. Să ascult cu urechile, dar și cu mintea și cu sufletul și să accept și ceea ce-i dincolo de propriile mele percepții.

Știu. E doar viața și firescul ei. Hai, să fim sănătoși. La trup și la minte și la suflet.

Like Be the first to like this

Lasă un răspuns: