May 272016
 

Cărări pietruite. Înălțimi. Efort. Frumusețe. Oboseală. Bucurie. Oameni faini. Timp petrecut într-un alt mod. O epuizare reconfortantă. Dincolo de iureșul și agitația vieții cotidiene. Cam asta înseamnă o tură pe munte.

Rimetea. Alba. Colții Trascăului. Piatra Secuiului. Cetatea Colțești. Zilele trecute. Doar o să las aici câteva poze, că prea faine locuri avem, prea fain e timpul petrecut pe munte. Și de data aceasta și Puștiul a bătut cărările de munte alături de mine (sau agățat de mine), ba jucându-se de-a căpitanul și mateloții, ba mârâind până dincolo de capacitatea mea de rezistență la un fel de picătură chinezească. Dar ne-a ieșit. El a depășit limite fizice, fiind cea mai grea tură a lui, eu am depășit limite psihice. Și-am ieșit pe plus, el cu multă joacă și timp fain cu alți copii, eu cu golit de minte și încărcat sufletul cu frumusețe.

Serviți și voi!

Coltii Trascaului (6)

Coltii Trascaului (5)

Coltii Trascaului (1)

Coltii Trascaului (12)

Coltii Trascaului (4)

Coltii Trascaului (10)

Coltii Trascaului (7)

Coltii Trascaului (3)

Coltii Trascaului (11)

Coltii Trascaului (8)

Coltii Trascaului (13)

Coltii Trascaului (9)

Primăvara asta nu mai visez

 Posted by on Thursday, 19 March 2015  7 Responses »
Mar 192015
 

Credeam că sunt o visătoare. Un om care desenează în cuvinte visuri și apoi se străduiește să le dea viață. Și, mai ales, îmi ziceam mereu că sunt o primăvăratică, că visurile mele înfloresc primăvara, revin și ele la viață, ca și natura. Că mă hrănesc cu soare, că sufletul meu are și el nevoie de fotosinteză ca să răzbată dincolo de înghețul iernii.

Dar anul ăsta simt că efectul terapeutic al primăverii s-a pierdut. Că e prea întunecat totul în jur, prea dens de apăsare, lumina, nici ea nu prea reușește să pătrundă. Timpul, ce unealtă nepotrivită de măsurare a vieții. Ne măsurăm viața în anotimpuri, hai, să mai treacă o iarnă, să ne revenim odată cu primăvară, și-apoi ce bine ne-o fi la vară, și toamna o să fie colorată. Și apoi iar o iarnă, și iar, și iar. Și doar ne regăsim mai împovărați, mai puțin entuziaști, mai puțin luminoși.

Revine, în mod constant, o senzație neplăcută căreia nu știu cum să-i fac față. Am sentimentul că nu-și mai au rost cuvintele. Scrise și rostite. Că le-am folosit atât de mult, într-un mod așa de amplu, încât acum, în orice formă le-aș pune, nu mai pot transmite autentic, real, ceea ce aș vrea. Cumva, că prea le-am uzat. Că m-am pierdut prea mult printre ele, încercând să explic și să mă explic, căutând și negăsind. Și acum nu mai au forță, nu mai au valoare, nu mai au sens.

O primăvară a tăcerii mi-ar plăcea. O fi posibil, pentru mine, un om al cuvintelor?

Lecții de viață servite de-a valma

 Posted by on Saturday, 4 October 2014  1 Response »
Oct 042014
 

C-așa se întâmplă, nu? De ce-ar veni lucrurile liniar, așezat, și nu de-a valma? Ce ne-ar mai trezi din amorțeală și ne-ar obliga să fim în alertă, să facem alegeri, să schimbăm, să îmbunătățim dacă nu ieșirea din zona călduță de confort personal?

Lucrurile se termină, uși se închid, dar se deschid ferestre. De fapt, ferestrele sunt acolo, doar că n-avem noi capacitatea de-a le observa cât timp nu e necesar să facem vreun efort în acest sens și în jurul nostru sunt suficiente uși pe care să intrăm. Se zice că tot ceea ce facem ne duce dintr-un loc înspre locul în care, chiar fără să ne dăm seama, trebuie să ajungem. Săptămâna aceasta, un drum s-a închis, un altul mi-a apărut în față, parcă de nicăieri. Or fi toate cu un rost…

Situațiile dificile prin care trecem sunt, de cele mai multe ori, porți spre lucruri mai bune care ni se întâmplă. Cădem, ca să putem vedea lucrurile dintr-un alt unghi, poate mai clar, mai potrivit. Și sunt de acord și cred că ne sunt necesare și căderile, însă, cel puțin uneori, sentimentul de pierdere e mai pregnant decât cel de câștig. E mai ușor să rămânem căzuți și să ne plângem de milă, decât să ne ridicăm și să schimbăm ceva…

Am trecut un prag psihologic în această săptămână și-am avut senzația că un cerc de fier care-mi chinuia rațiunea s-a rupt. Într-o situație față de care aveam extrem de multe rețineri, m-am simțit în largul meu, perfect relaxată să vorbesc despre ceea ce sunt, ceea ce pot, fără nevoia de-a demonstra ceva. Și m-am văzut dintr-un alt unghi și mi-a plăcut ceea ce am văzut. Surprinzător și reconfortant mi-a fost să privesc în urmă și să-mi dau seama că anii pe care i-am adunat în spate nu au trecut degeaba, dimpotrivă, m-au dus înspre un loc în care-mi face bine să fiu…

Relațiile dintre oameni sunt mereu în schimbare și calea ca ele să funcționeze e să mă adaptez și să învăț să accept aceste schimbări ca fiind firești, venite dintr-o normalitate a fiecăruia. Idealismul nu prea-și are locul în viața de zi cu zi și trebuie să înțeleg că un punct de vedere diferit nu înseamnă un spate întors, că un refuz nu e în mod obligatoriu un lucru rău. Și nu, nici nu ajunge să iubești pe cineva ca să poți fi aproape, nici nu-i suficient să-ți dorești, ca lucrurile să se întâmple. Mecanismele relațiilor interumane funcționează după algoritmi greu de descifrat.

Mi-e greu să mă împac cu absența lucrurilor pe care le iubesc și aceasta mi-e o bătălie continuă. Balloon Fiesta ar fi trebuit să fie la Baia Mare zilele acestea, festivalul baloanelor cu aer cald de organizarea căruia m-am ocupat la două ediții din cele trei anterioare… doar asta ar fi trebuit să respir la început de octombrie, însă anul ăsta n-a fost posibil. Mi-e o tristețe greu de pus în cuvinte, un regret care-mi stăruie-n piept și-o mare neresemnare.

Dar să zâmbim, zic!

BaiaMare

(Baia Mare, văzut dintr-un balon cu aer cald.)

Poveste despre munte. Și suflet.

 Posted by on Monday, 30 June 2014  10 Responses »
Jun 302014
 

În urmă cu ceva mai mult de o săptămână am fost într-o altă tură pe munte împreună cu doua dintre fetele mele și cu cei de la Asociația Opaițul Rodnei, alături de care-am descoperit intrarea către lumea fabuloasă a iubitorilor de drumeții.

Munții Rodnei, spre Vf. Pietrosu Rodnei, cel mai înalt pisc al Carpaților Orientali, munte de-al nostru, de-al Maramureșului. Același pe care-l urcam prima oară în 2012 și-mi lăsa în urmă atât uimire în fața frumuseții naturii, cât și consecințele unui efort fizic peste măsură.

De data aceasta lucrurile au stat altfel – sau au mers altfel – și-o să vă spun povestea acestei ture pe munte cu ajutorul pozelor. Nu de alta, dar în cuvinte v-am spus atunci, acum doi ani, pe cât de intens am putut, și-am scris azi aici, pe blogul DLI.ro.

Acum voi lăsa abundența de culoare, viață și seninătate pe care le-am găsit acolo, să copleșească și să vă bucure și vouă ochii. Și sufletele.

poveste despre munte (1)

… și-am pornit, cu-n rucsat umplut DOAR cu strictul necesar, învățată de-acum…

poveste despre munte (2)

cărările stâncoase le-au dat ceva bătaie de cap tălpilor, dar pas cu pas, drumul ne-a dus în sus, tot mai sus…

poveste despre munte (3)

… iar aceasta, ultima curbă, absolut promițătoare aduce relaxarea și satisfacția reușitei

poveste despre munte (4)

și frumusețea rododendronului – bujorii de munte – e copleșitoare…

poveste despre munte (5)

privelistea dinspre Lacul Iezer la ceas de seară e fabuloasă…

poveste despre munte (6)

cam ca și bucuria noastră din acea zi…

poveste despre munte (7)

bine, a fost și timp pentru sine, pe margine de lac…

poveste despre munte (8)

și-apoi timp de urcare spre culmi…

poveste despre munte (9)

spre locuri cu priveliști amețitoare, la propriu, perfect pe gustul meu…

poveste despre munte (10)

o poză dragă tare, tare, dovadă a unui moment autentic de bucurie de-a fi…

poveste despre munte (11)

… și dincolo de ceața de pe Vf. Pietrosu, tot soare e, noroc că vântul nu se simte prin poză…

poveste despre munte (12)

… la înălțime, în largul meu, mai ceva ca un pește în apă…

poveste despre munte (13)

cum altfel? un pic deasupra lumii, cu capul în nori…

poveste despre munte (14)

popas printre flori, cu florile mele dragi, doar o a patra mai lipsea…

poveste despre munte (15)

… și-n drum spre casă, tot printre flori, de câmp… nu doar obosită.  Ci cu sufletul plin, tare plin.

(fotografiile-s făcute de ele, fetele mele, Diana și Kinga, și de mine)

O mare numai pentru mine

 Posted by on Thursday, 29 May 2014  9 Responses »
May 292014
 

… și pentru furtunile din mine.

Ăsta era gândul care-mi stăruia în minte azi, când eram pe plajă, după ce-am lăsat în urmă Delta Dunării plecând de-acolo cu o tăcută promisiune c-am să mă întorc, c-am să-l iau cu mine și pe Puștiul meu bălai, care-o să iubească plimbarea cu barca, nuferii, copacii adânciți în ape, broscuțele și păsările… și-o să mergem și-n locurile ei mai ferite de ochii hapsâni ai turiștilor, și-am să am iar senzația de plinătate a sufletului, de admirație în fața minunilor naturii, a imensitatea frumuseții acestui regat al apelor. Da, așa am să fac, cândva.

Revenind, vă ziceam că mi-era în minte azi, plimbându-mă pe plaja pustie, privată, a hotelului din nordul cel mai nord al stațiunii Mamaia, unde-am oprit pentru un popas de-o noapte, că marea, așa calmă, cenușie și nesfârșită, poate să primească toate tăcerile pe care-aș fi vrut să i le strig și toate furtunile pe care le reprim.

Marea, această veșnic fascinantă întindere de apă, de necunoscut și de miraj, de atracție, teamă și fascinație. Acest freamăt continuu al neliniștilor, acest cântec al tristeților, al întrebărilor și nerăspunsurilor tuturor celor ce-și poartă pașii pe plajele ei, le primește pe toate, sufocându-se, din când în când.

Această mare a tuturor. Și-n același timp, doar a mea.

marea neagra (1)

marea neagra (2)

marea neagra (3)

marea neagra (4)

marea neagra (5)

marea neagra (6)

 

Vouă de cine vă este dor azi?

 Posted by on Sunday, 23 February 2014  15 Responses »
Feb 232014
 

Inevitabil, în momentul unei schimbări, amintirile sunt cele care vin peste tine, cerându-și dreptul la atenție, oprindu-te din drumul tău, întorcându-te în trecut, exact acolo unde s-au petrecut anumite lucruri. Știu că e firesc. Dar sunt, de multe ori, amintiri pe care le înghesuim în colțuri de minte, de suflet, încuiem bine acolo și poate chiar aruncăm – ipotetic, desigur – cheile, sperând că uitarea-și va așterne liniștită vălul și noi ne vom putea preface că unele lucruri nici măcar nu s-au întâmplat.

Doar că nu-i așa. Uneori e suficientă doar o privire în urmă, pentru a fi prinși în lațul amintirilor. Și, ce putere au să te tragă înapoi la ele, să te țină captiv și tu să te zbați să scapi, ca Ulise de nimfa Calipso….

Uneori, vrem să uităm oameni. Și trăiri. Momente împărtășite. Atunci când plecăm și închidem niște uși după noi, blocăm accesul mental atât la lucrurile acelea care ne dor, cât și la cele frumoase… uităm, sau ne prefacem că uităm, apropieri, doruri, priviri adânci și vorbe de drag. Uităm drumuri parcurse împreună, uităm dorințe și așteptări, uităm… de fapt, ascundem undeva în noi. Ca să doară mai puțin. Ca să ne confruntăm mai puțin…

Așa că, azi, în mijlocul unui iureș în care m-a aruncat viața – c-așa-i șade bine, să te facă să simți că ești om, nu mașinărie, nu?e despre doruri. De locuri, de lucruri, de oameni. De drumuri pe care le-am abandonat, pentru a merge pe altele. De oameni pe care i-am lăsat în urmă. De lucruri pe care nu le-am mai trăit. Doruri, firești, atât de multe…

milano

Oare există om pe lumea asta căruia să nu-i fie dor de ceva, de cineva? Care să nu privească, măcar uneori, cu nostalgie în urmă și să simtă că i se strânge inima de dor?

Vouă de cine vă e dor azi?

Elena – drumul desăvârșirii

 Posted by on Friday, 3 January 2014  14 Responses »
Jan 032014
 

Spui Elena Cîrîc și aproape că nu mai e nevoie să continui… dar eu vreau, totuși, și sper ca ea să nu se supere, să vă povestesc despre fata frumoasă care mi-a fost aproape zilele acestea, de trecere între ani…

elena

Elena e unul dintre cei mai senini oameni pe care-i cunosc.

Cu ochii aceia mari și frumoși ai ei privește lumea cu atâta deschidere și încredere că te face să te întrebi unde-s toate problemele acelea care nu te lasă să te bucuri și te împiedică la fiecare pas. Te pune pe gânduri și îți dă încredere… Se bucură de lucruri mici și simple, e atât de plină de viață și atât de dornică să trăiască, să experimenteze, să cunoască, pare neobosită și mereu prezentă, implicată…

E un om frumos, admirabil. Trăiește frumos, visează frumos, simte frumos, crește frumos. Fata aceasta atât de tânără, la 25 de ani – pe care i-a împlinit tocmai în ultima zi a anului – e toată o poezie, cum zicea cineva, cândva. Una cursivă și autentică, care-ți merge direct la suflet. E o tânără care se desăvârșește, cum ea singură spune, și mie-mi place la nebunie descrierea…

E mult mai mică decât mine, ca vârstă, și simt – și simt asta de câțiva ani, de când o citesc, nu doar de când o cunosc și personal – că am extrem de multe de învățat de la ea. De la modul ei de-a privi viața, de la deschiderea ei față de oameni, de la dorul ei de călătorii, de la curajul ei de-a încerca lucruri noi, de la bagajul ei extrem de plin de experiențe (nu vi le înșir eu aici, vă las să o descoperiți singuri, că merită să o faceți, chiar e, așa cum s-a zis în reportajul cu ea de la România, te iubesc, un reper pentru generația de azi, și nu numai pentru ei, adaug eu), de la tăria și forța cu care face față piedicilor vieții și merge mai departe, de la modestie și echilibru… Elena a făcut, deja, așa de multe lucruri, câte nu fac alții într-o viață, pe mine mereu mă face să mă întreb – și tu, tu ce faci cu viața ta? Îmi inspiră dorința de-a face mai mult, de-a fi mai mult decât sunt și pentru mine ăsta e unul dintre marile câștiguri ale apropierii de oameni, oamenii care ating ceva în mine, care scot ceva bun la iveală, care lasă ceva în urmă… și Elena a făcut asta, aici, fiind cea care m-a provocat, la propriu, când eu habar nu aveam ce înseamnă organizarea unui eveniment, să fac SkirtBike Baia Mare. Și de-acolo, restul e cam istorie, nu? Toate s-au legat, una de alta, frumos, în viața mea…

O găsiți la ea pe blog, și pe facebook, și pe instagram (da, da, e o bătălie – joacă pe acolo, niște followers în plus ar fi bineveniți) și pe alte rețele de socializare, dar o găsiți și-n viața reală, pe bicicletă, și pe culmi de munte, și-n proiecte umanitare, și-ntr-o mie de alte locuri de pe hartă. Pentru că Elena trăiește. Pentru ea, și pentru cei din jur. Din plin!

Elena dragă, îți doresc din suflet să ai un an frumos, așa ca tine de frumos, ca și plinătatea sufletului tău. Să trăiești lucrurile pe care ți le dorești, să găsești bucurie și împlinire în ele. Eu mă simt mai bogată sufletește pentru faptul că te cunosc, pentru că mi-ești așa, aproape. Îți mulțumesc, fată frumoasă!

(niște poze cu noi două vă arăt mai încolo, completând aici, la articol, după ce fac (pozele) drumul înapoi, de la București la Baia Mare… abia le aștept, Elena)

Jun 072013
 

Călătoria noastră continuă către Riga, un oraș despre care se spune că e o adevărată bijuterie arhitecturală, predominată de stilul art nouveau

N-am vorbit, până acum, prea mult despre locurile pe care le-am văzut. Mă simt, de cele mai multe ori, incapabilă să transmit cu relevanță despre minunile pe care omul le-a creat, despre locurile și lucrurile pe care le văd, despre istorie și întâmplări… mi-e mai ușor să transmit niște stări decât niște informații, mi-e mai ușor să pun amprenta personală asupra a tot ceea ce împărtășesc, decât să relatez, pur și simplu.

Am tranzitat Polonia, așa era și prevăzut, drumul nostru către țările din nord, nu ne-a lăsat prea mult timp pentru a simți și trăi Polonia. Am văzut, printre rânduri, puțin din Varșovia care, în mare parte, mi-a părut asemănătoare cu Bucureștiul, o aglomerare de clădiri cenușii dominată de aglomerație, de oameni prea mulți, prea grăbiți, prea preocupați. Hotelul Sobieski, Clădirea Parlamentului – clar aliniată unui stil anume, acel al fostului regim, zgârie nori pierduți, efectiv, în nori, într-o dimineață mohorâtă, cu-n plafon jos de nori… în Varșovia eu am căutat să regăsesc ceva din lumea aceea care a trebuit – pentru motive care ne vor rămâne, de fapt, mereu necunoscute – oprimată. Am văzut clădiri specifice lumii evreiești, efigii ale unei istorii triste, mi-am imaginat poveștile pe care le-am citit, trăite pe străzile acestui oraș, ale acestei țări care a reușit să supraviețuiască unei sorți vitrege, să renască, iar și iar, din propria cenușă. Polonia, cu siguranță, e o țară care merită să fie simțită, trăită, și nu așa, pe fugă, ci molcom, tăcut și pe îndelete. Și, știu, pentru mine o să vină și acea vreme…

Lituania… Lituania e o țară pe care nu o cunosc, așa cum nu cunosc nici țara spre care drumul ne duce chiar acum, Letonia. Nu știu de ce, nu știu cum, dar istoria acestor locuri mi-e necunoscută și nu mă mândresc cu acest lucru. Vilnius, capitala Lituaniei, mi-a plăcut mult. Un centru încărcat de istorie, cu străduțe pavate și clădiri frumoase, cu o arhitectură deosebită și… cu oameni frumoși. Mă uitam în jur aseară și mă simțeam cumva acasă… fetele semănau cu mine. Blonde, încă nu chiar un blond nordic ci așa, ca al meu, mai șters. Oameni înalți, băieți bine făcuți, fete cochete, ahh, cât de cochete au fost fetele. Și cât de mult mi-au plăcut… În Vilnius au mai fost două lucruri care mi-au făcut orașul familiar, care mi-au mângâiat sufletul. Balonul cu aer cald care se plimba galeș deasupra orașului și bicicletele. Două lucruri care sunt strâns lipite de tot ceea ce eu însemn. Bicicletele au fost multe, frumoase și… mari. Desigur, pe măsura oamenilor. Mi s-a părut că predomină bicicletele pliabile, cele pe care le găsesc puțin acasă, în Baia Mare.

Panorama asupra orașului Vilnius, văzut de sus, de la Cetatea orașului, un loc frumos, îngrijit și extrem de potrivit pentru turism, m-a încântat. Da, așa e, mă bucur de fiecare dată când pot să văd lucrurile de undeva de sus, țintesc spre înălțimi, de-acolo lucrurile mereu se văd mai frumoase, mai altfel, se pierd detaliile, rămâne esența. Vilniusul, văzut de sus, e frumos.

Drumurile de dimineață, spre o nouă locație, mi se par cele mai plăcute, până acum. Oamenii sunt – încă – deschiși și entuziasmați, au chef și energie, simt nevoia să împărtășească, să fie buni cu cei din jur. În momente de astea reușesc să văd partea bună a unei astfel de călătorii și încerc să fiu atentă la tot ce e în jurul meu, să învăț, să simt, să înțeleg. Și e bine.

DSC05291

(că tot vorbesc mereu despre oameni. și despre căutări. și esențe. seară bună să aveți. de-aici, de departe, dintr-o altă lume, unde soarele e tot mai leneș și apune tot mai greu – aseară, la Vilnius, pe la ora 22 și 30 încă nu era întuneric. azi, la Riga, căci acum scriu deja de la Riga, noaptea o să fie chiar și mai scurtă. să salut cu drag și, vedeți, mereu devin melancolică în astfel de situații… vă mulțumesc, că sunteți.)

Buongiorno…

 Posted by on Monday, 25 March 2013  5 Responses »
Mar 252013
 

… da Torino! O adevărată dimineață italiană. happy

Italia, il dolce far niente! Da, vă spun sincer, aș rătăci vreo lună, măcar, prin țara în care toate se simt altfel, mai intens, mai pătrunzător, mai… cu plus decât oriunde altundeva. Așa e, Italia mi se pare fermecătoare.

Azi e soare, orașul e frumos, frumos… Vă salut cu drag. Oggi sono contenta.

DSC04158

Gustul tristeții

 Posted by on Friday, 15 March 2013  8 Responses »
Mar 152013
 

Ce gust are tristețea? Are gust de lacrimi scurse amar în suflet. De doruri pârguite-n arșița inimii neîmpăcate. Tristețea are gustul unei raze de lumină întrezărită dar de neatins. Al curcubeului ucis.

Se încolăcește ca o liană-n jurul sufletului și se hrănește cu fiecare bătaie a inimii. Cu cât alergi mai acerb prin viață, zbătându-te să scapi de ea, să te ascunzi, să te prefaci că n-o mai vezi, că nu mai e, că s-a pierdut în urma ta… cu atât se adâncește. Crește, mocnit, crește, neîncetat, calm, răbdător, punând stăpânire, fior cu fior, pe fiecare trăire, pe fiecare zvâcnire, pe fiecare firicel de viață.

Ție-ți place să fii tristă. Mi s-a spus de multe ori acest lucru. Și probabil că o fi ceva adevăr în el. Nu contest, nici nu încerc să-mi caut scuze, motive, explicații.

E și ăsta un om de a trăi. De a simți. Uneori, singurul.

De prin alte case (1)…

 Posted by on Saturday, 9 March 2013  7 Responses »
Mar 092013
 

… pe-aici adunate!

M-am gândit să vă mai arăt, din când în când, ce mai găsesc eu interesant atunci când am timp de răsfoit bloguri sau situri:

Aici am găsit o idee de vacanță care îmi toarnă entuziasm de-a dreptul cu găleata în vene și mă face să visez la câteva zile fantastice. Un euro – trip pe malul Dunării, cu bicicleta, 320 km de pistă asfaltată, mergând puțin la vale, din Germania până în Viena. Cât de frumos ar fi?

Tomata cu scufiță ne povestește cu o sinceritate absolut dezarmantă despre unsprezece lucruri ce-o reprezintă și mai răspunde la alte 11 întrebări. E o leapșă pe care mi-a dat-o și mie dar încă n-am găsit timp pentru ea, curând!

Bia participă la campania vALLuntar scriind despre cartea 100 de minuni ale Italiei, frumos, cu fascinația – aproape bolnavă, cum zice ea – pentru ținuturile italiene, ne-arată și niște poze numai bune de visat. Și de comentat, desigur, să se-adune copacii din campanie.

Dragoș Asaftei ne descrie, prin imagini – și  nu numai – cum a călătorit el spre tărâmuri magice cu un balon cu aer cald. Știți, n-are cum să treacă pe lângă mine așa ceva și-așa mi se face un dor de zbor de n-aveți idee. Pozele lui sunt de poveste, clar.

Mira a scris un articol delicios despre femei curajoase, care și-au urmat drumul cu stoinicie stoicism și încredere, într-o lume a bărbaților. E genul de articol care te face să te simți mândră că ești femeie, să zâmbești și să ai senzația că nimic nu ți-e imposibil, dacă îți dorești. ghiocei

Așadar, după o sâmbătă de visat – și cât de departe-am fost, gătit – am avut un adevărat maraton în bucătărie azi, cu ciorbă, pizza și clătite și cu Puștiul agățându-se de toate și întrebând – eu cu ce să te ajut (realist vorbind, e, mai degrabă, eu cu ce să te încurc dar na, intenția, știți voi…winking și multă aventură cu-n copil cu o energie explozivă – noroc că nu e și inepuizabilă – vă spun s-aveți o seară liniștită și o duminică faină mâine. Așa, de primăvară, ca și floricele astea faine pe care le-am primit eu.