Timp pentru tristețe

 Posted by on Wednesday, 16 April 2014  1 Response »
Apr 162014
 

Oamenii mor. Știu, nu-i nici o noutate, nu-i nimic absurd. E firesc, e în normalul vieții să ne naștem și apoi să murim. Dar… de ce ne ia mereu prin surprindere, de ce ne șochează mereu atât de tare?

Rămâne mereu în urmă un gust amar am neputinței. O răzvrătire în fața imposibilității de-a avea un cuvânt de zis în mersul ăsta al lucrurilor. Mda, suntem cam nimic când vine vorba despre viață, moarte… Așa, o pală în vânt. Azi adiem, mâine totul s-a oprit în loc. Și n-avem nimic, dar absolut nimic, ca să ne putem împotrivi.

Zilele astea a murit un tânăr pe care-l cunoșteam puțin, dar era foarte apropiat unei persoane dragi mie. Mi s-a strâns sufletul la aflarea veștii și gândul mi-a zburat, instantaneu, la fata asta dragă care l-a iubit mult, care l-a ajutat și i-a fost alături în vremuri grele pentru el, care i-a fost stâlp de sprijin într-o vreme a trecerii dintr-o adolescență cu extrem de multe probleme spre o tinerețe echilibrată cu găsirea propriului drum într-o viață vitregă. M-a durut sufletul pentru ea, c-am știut ce simte, m-a durut sufletul pentru el, c-a trebuit să i se sfârșească drumul într-un mod așa de absurd, la numai 25 de ani… și m-am răzvrătit împotriva nedreptății vieții, și m-am întristat pentru nepuțința de-a schimba ceva, și n-am găsit nimic care să alunge gustul ăsta amar al înfrângerii… M-am gândit apoi la oameni dragi pe care-i port în suflet, dar nu mi-s aproape, din motive puerile, de orgolii idioate, de prostie inconștientă. La faptul că ne irosim zilele, anii, purtând în suflet resentimente, negativism, în loc să le-arătăm oamenilor că-i iubim, în loc să dăruim bucurie și recunoștință. Și iar m-a durut sufletul. De nepuțință, de sentimentul unei captivități pe care-o purtăm în noi, nelăsându-ne să fim buni, senini, deschiși…

Da, știu că moartea face parte din viață. Și mai știu, din copilărie, că se spune că cei care mor în săptămâna patimilor, ajung direct în rai, că-i un fel de scurtătură… poate așa o fi. Sau, poate, dincolo de moarte, e o lume mai bună. Poate că drum continuă, într-un fel sau altul. Sau, cine știe, e la libera noastră alegere să facem presupunerile care să ne aline… că doar asta se mai poate schimba. Ca cei ce rămân în urmă, să se împace, să se consoleze. Pentru cel care moare, e, oricum, totuna. E doar un punct. Rece, întunecat, un punct.

(îmi cer scuze, m-am gândit mult dacă să dau drumul unui astfel de post, îmi zic mereu c-ar trebui să scriu lucruri vesele, senine. dar cred că nu-i drept așa… și tristețea e parte din viață, și pe ea trebuie să o trăim și să ne-o asumăm. poate că e singura modalitate prin care ne putem împotrivi la ceea ce nu putem schimba.)

Nov 252013
 

Zilele de luni, cu precădere în anotimpurile reci, mi se pare grele, cu atât mai mult cu cât sfârșiturile de săptămână înseamnă mai mult leneveală decât activitate… parc-ar fi bine să fie trecerea mai lentă de la weekend la zi de lucru…

Azi ne-a fost zi de răspunsuri la întrebări... în drum spre cabinetul medical unde facem exercițiile la ochi, îmi ziceam, ținând Puștiul de mână, că nu am așteptări, că voi fi ok cu orice rezultat și vom merge înainte, cât și cum trebuie… și el, azi, la a zecea ședință, ultima din prima serie, a fost vesel și cooperant, cum nu i-a prea ieșit la celelalte nouă ședințe când nu avea deloc chef să se concentreze și la final, în timpul testelor la care a fost supus, mi-a tresărit sufletul la fiecare nou rând pe care reușea să-l citească. Așadar, a făcut progrese vizibile, după trei săptămâni de purtat zilnic ocluzor și ochelari, după zece ședințe de terapie, suntem undeva departe de prima zi în care putea citi, pe panou, doar prima literă, cea mai mare… acum citește opt rânduri, e extrem de mult…

november (2)

Ne mai așteaptă alte serii de exerciții, după o pauză, luni de zile de purtat ocluzor, ochelarii obligatorii… dar deja suntem în alt loc decât la început. Și e bine. E tare bine.

Puștiul e absolut încredibil. S-a acomodat cu ochelarii extrem de bine, îi poartă de dimineață până seara, chiar îi cere, simte și el că se vede altfel cu ei, ocluzorul nu-l mai refuză, zi de zi merge la grădiniță cu un alt model și e distractiv că-l așteaptă copiii să vadă ce-are nou (da, tocmai teama mea cea mai mare pare a fi fost nefondată, nimeni nu a fost răutăcios cu el, dimpotrivă, și nici el nu se simte afectat negativ în vreun fel)…

november (1)

Așadar, e bine. Îl priveam azi acolo, deschis, vesel, sociabil, îl priveam apoi alergând tot drumul spre casă, îl priveam când îmi povestea – mami, o să ningă, ai să vezi, mâine o să fie zăpadă – și-i strălucea entuziasmul în ochi, îl priveam bucurându-se de magia pe care-am făcut-o transformând două gheme de ață în mănuși zâmbărețe, și-mi simțeam sufletul inundat de-o plinătate greu de explicat. Și n-am putut să nu mă întreb de ce n-o fi suficientă, pentru a fi un om fericit, dragostea de părinte?! De ce n-o fi de-ajuns să umple o inimă dragostea de mamă? De ce-s fisuri prin care se strecoară prea multe dureri care știrbesc bucuria, amărăsc momentele care-ar trebui să fie doar seninătate? De ce-o fi așa greu?

Sunt tare recunoscătoare pentru copilul ăsta. E atâta viață și-atâta bucurie, și atâta drag de joacă, și atâta seninătate pură, autentică, e atâta afecțiune și nevoie de apropiere, e atâta lumină în ochii lui, nu pot să nu mă simt copleșită. Și-aș vrea să fiu mai mult decât sunt, să fac mai multe, să-i dau mai multe – și nu, nu material vorbind. E incredibil câtă dragoste împarte în jur, câtă generoasă viață.

Cycling make us happy…

 Posted by on Sunday, 24 November 2013  12 Responses »
Nov 242013
 

… asta-mi tot repetam azi, când Puștiul pedala chiuind și mie-mi era bine în urma lui. Zău așa, atunci când străbatem orașul pe biciclete, ne e tare bine. Și-o facem câte două, trei ore, cât de des putem. N-avem destule locuri diferite în care să pedalăm, pe cât ne-am dori.

Ziua de azi se anunța mohorâtă, ploua de dimineață, mă gândeam că va urma o duminică de leneveală, binevenită și ea. Dar norii s-au spart cât de cât, ne-am luat bicicletele și ne-am aventurat prin aerul tăios de sfârșit de toamnă.

Și-așa ne-a fost:

cycling (1)cycling (2)cycling (3)cycling (4)cycling (6) cycling (7)cycling (8)

Azi nu vreau să mă gândesc la iarna ce urmează și-mi îngheață și sufletul, încet, încet. Azi vreau să sper că n-a fost ultima noastră ieșire cu bicicletele, în acest an.

Voi, cum v-ați petrecut duminica?

De dimineață bună. 33

 Posted by on Sunday, 18 August 2013  4 Responses »
Aug 182013
 

Unor dimineți nu le lipsește nimic pentru a fi cu adevărat bune.

Azi e una dintre ele. Cu Puștiul care doarme încă dus, obosit după un drum lung și o bălăceală și mai lungă în apele Mării Egee, ieri, cu o cafea călduță cu lapte, o carte și multă liniște într-o stațiune care încă nu și-a început forfota firească.

dimineata

O zi frumoasă să aveți și voi, dragilor! Mda, sunt nostalgică, nici nu s-ar putea altfel, și simt nevoia azi, iar, să vă spun că mă bucur că îmi sunteți alături, că-mi sunteți importanți și vă mulțumesc. Să vă fie bine!!!

Zece ani.

 Posted by on Thursday, 23 May 2013  11 Responses »
May 232013
 

Zece ani. 10 ani. Oricum aș scrie, pare tot la fel de… incredibil de mult.

21 mai 2003. După trei ani de Informatică Tehnică, proaspătă absolventă de universitate. Curs festiv. Emoții. Agitație. Flori. Sentimente amestecate. Tristețea unui sfârșit. Îndrăzneala și nesăbuința celor 22 de ani. Oameni tineri și entuziaști.

21mai2003

(fotografia e făcută pe 21 mai, ziua cursului festiv, în camera de cămin, locul în care m-am simțit, ani de zile, mai mult decât oriunde, acasă)

Au trecut zece ani de când am terminat prima facultate. Anii aceia petrecuți într-un cămin studențesc au fost speciali pentru mine. Cândva ziceam că au fost cei mai speciali, probabil că nu greșeam prea mult. Au fost magici, de-a dreptul. Au fost intenși, reali, plini, au fost naivi și exuberanți, au fost grei și plini de obstacole, au fost simpli și totuși, atât de complicați. Au fost tinerețe. Cu toate ale ei.

Au fost, pentru mine, exact balul Cenușăresei. În primul an de facultate descoperisem (mda!) că nu sunt, așa cum credeam, tocmai rățușca cea urâtă, anii de studenție mi-au fost un fel de bal continuu (deși a trebuit să muncesc ca să mă întrețin) și terminarea lor m-a aruncat într-o lume pentru care nu eram chiar pregătită. Mi-e dor de anii aceia, mi-e dor de libertatea și naivitatea cu care-i trăiam, mi-e dor nopțile pe care le pierdeam prin săli de lectură sau pe bănci în curte, mi-e dor de oamenii pe care-i aveam aproape, cu care împărțeam o lume, mi-e dor de școală, de cursuri, mi-e dor de petreceri și de distracții, mi-e dor de trăirile intense, de avânturi și de îndrăzneală, mi-e dor și știu c-o să-mi fie întotdeauna dor și mereu o să le prețuiesc într-un mod aparte amintirea. Și cât de multe se află acolo, în cutia anilor de studenție.

Au trecut zece ani. E de parcă aș fi închis ochii o clipă și zece ani au trecut prin mine, peste mine. Cum, de ce, timpul aleargă mult mai repede decât o facem noi, cum rămânem într-atât de mult în urmă?

Păstrați și voi amintiri vii și dragi anilor de școală, vă e și vouă dor?

Muncitor la fabrica de visuri

 Posted by on Tuesday, 14 May 2013  5 Responses »
May 142013
 

Știți că în urmă cu ceva mai mult de două luni făceam o schimbare radicală în ceea ce privește domeniul meu de activitate, în ale job-ului. Nu știu dacă țineți minte că făcusem o întoarcere de habar nu am câte grade și ajunsesem să lucrez într-o agenție de turism. Așa, cu o facultate de Informatică Tehnică în spate, cu încă una de Științe Economice terminată, cu ceva ani de experiență în domeniul antreprenoriatului, cu un teanc de diplome ale cursurilor absolvite, cu aproape doi ani în domeniul financiar – bancar – ifn, cu un pic de experiență în organizare de evenimente, am aterizat, nu tocmai lin, nu tocmai premeditat, într-un domeniu aproape total nou pentru mine. Turism.

Au trecut de-atunci două luni și jumătate pline, de acomodare, de descoperire, de multe griji și temeri, de întrebări dar și mult entuziasm. Concluzia, în acest moment, e, oricum, c-am făcut o alegere potrivită, că îmi place ceea ce fac, că munca în turism mi se potrivește, nu știu dacă e chiar ca o mănușă ideală, dar, cu siguranță, e provocator într-un fel care-mi place.

Dacă ar fi să mă întrebați ce-mi place cel mai mult… v-aș spune că-mi place sentimentul că lumea întreagă și-a deschis – sub o formă sau alta – porțile înaintea mea. Că, prin toți oamenii aceia care vin la noi să-i trimitem într-un colț sau altul al lumii, prin oamenii pe care-i ajutăm să-și împlinească niște visuri, lumea mi se dezvăluie într-un mod diferit, aparte. E ca și cum, harta lumii s-ar dezbrăca, încet, încet, de secrete în fața mea, lăsându-se modelată, ca și lutul în mâna unui artist. Și nimic nu mai pare departe sau total inaccesibil.

Îmi place mult faptul că ideile pot să-mi zburde, că pot să prindă aripi, să se concretizeze în planuri, să devină proiecte. Asta-mi place cel mai mult. Că pot să-mi imaginez și să încerc să-mi dau seama ce și-ar dori alți oameni, ce-ar fi atractiv, ce-ar ieși din tipare și-ar aduce satisfacție, bucurie, împlinire. Așadar, sunt muncitor la fabrica de visuri. Nu că-i drăguț?

La începutul lunii iunie drumurile mele – împreună cu ale grupului pe care-l voi însoți – vor duce departe, unde nu mă gândeam că voi ajunge curând. Tările Baltice și Scandinavia, nopți albe într-o altfel de lume, atât de altfel. Riga, Helsinki, Copenhaga, Stockholm. Și lista e încă lungă. E un circuit la care am lucrat mult în ultima vreme și mi se pare fascinant. Să ajungi în niște locuri în care, exact în acea perioadă a anului, soarele nu apune, întunericul aproape că nu se lasă deloc peste acel colț de lume, într-o lume a poveștilor cu Moș Crăciun, a fiordurilor și a bunăstării. Cum, cum să nu simți că ești mic, absurd de mic într-o lume imensă, că sunt atâtea de văzut și de cunoscut? Ăsta e sentimentul pe care-l am. Cu cât cunosc mai mult, cu atât simt că sunt mai multe de cunoscut.

Dar, e bine. Pentru că fabrica de visuri are un mecanism angrenat de o piesă care, chiar dacă se deteriorează, se reface, nu se pierde. Speranța. Și astfel, bucuria, entuziasmul, dorința, elanul, determinarea, vin și ele la rând.

Whatever makes me happy?

 Posted by on Sunday, 12 May 2013  3 Responses »
May 122013
 

… asta, clar! (să pedaleze Puștiul alături de mine, deși încă cu grijă și multe atenționări, e ceva ce tare mult mi-am dorit. și bucuria lui e pe măsură.)

cycling (1)

cycling (3)

cycling (4)

cycling (5)

Când toate celelalte trec pe plan secund. Și-mi dau seama că se poate. Că pot fi lăsate, măcar un timp. Cum să nu iubesc mersul pe bicicletă când îmi dă starea asta, când simt cum mi se împrăștie în suflet senzația de bine?

( old.an, e o fustă, da? tongue, Călin, cartea e în coșul bicicletei și să știi că-i mai dau o șansă, pare chiar să o merite!)

Hoinăreală…

 Posted by on Saturday, 20 April 2013  1 Response »
Apr 202013
 

hoinareala

… asta a însemnat ziua de azi. Doar că, cu eforturi suplimentare. Să bați Clujul pe jos cu un copil de patru ani jumate e o treabă care te pune mult la încercare. Dar, dincolo de tânguieli – mami, nu mai pot, mă dor picioarele, când ajungem, mami, mai e mult, unde mai mergem, mami, mami, mami – a fost bine. Cu înghețată – cum altfel pe căldura ce-a lovit Ardealul? – joacă, parcuri, târg de carte, covrigi cu susan și multă, multă apropiere între două generații – puștiul cu fratele meu cel mic care locuiește la Cluj – nu, mami, e prietenul meu, nu e fratele tău (încă nu face diferența prea bine, sau asocierea). O zi plină, somnul adânc de lângă mine e dovada. Mâine avem pregătită o aventură mai specială, să vedem ce iese. Seară bună și vouă!

hoinareala3

 

Trăind plănuind

 Posted by on Friday, 19 April 2013  3 Responses »
Apr 192013
 

Ei, ieri vă ziceam că nu-mi fac planuri, nu visez, nu sper, nu… nimic. Și așa a și fost. Doar o zi de joi. Lungă, plină, epuizantă, o continuare a unei săptămâni începută în același ton. Cu primăvară venită dar netrăită.

Azi, m-am întors acolo unde mă simt bine. La entuziasmul pe care mi-l dau planurile, dorințele, așteptările. Nu, se pare că nu pot altfel, de-acolo îmi trag eu seva, am nevoie să stabilesc, să caut, să plănuiesc, să simt că timpul nu trece doar… trecând. Și, ahh, dacă vi le-aș povesti pe toate… dar nu, mai bine le luăm pe rând. Nu-s deloc superstițioasă și sunt lucruri pe care le-aș striga în gura mare dar, parcă, dacă nu-s sigure, dacă-s doar dorințe sau planuri așteptânde încă, e mai bine să rămână acolo, în umbră. Le vine lor vremea…

Mâine dimineață, devreme, însoțiți de soare, sper, Puștiul și cu mine ne urcăm în tren și plecăm în lume. Două zile. Către Cluj e planul făcut ad hoc, pe-o margine de gând, cu trenuri și tramvaie care-s musai pe listă, cu primăvară și activități care să-l bucure pe el, și pe mine prin el, și sper să ne fie bine.

Așadar, a venit primăvara. S-o trăim, zic.

Random…

 Posted by on Saturday, 13 April 2013  10 Responses »
Apr 132013
 

… some pretty moments.

letscrossover

let’s cross over

smileonrain

smile in the rain

ballooning

ballooning time

m&m

just hanging around

fashionmoment

fashion moment

snowallover

snow all over

sweettandem

sweet tandem

De 3 ori 11

 Posted by on Monday, 11 March 2013  6 Responses »
Mar 112013
 

Așa cum i-am promis Andreei, o să intru în horă și-o să joc leapșa lui 11. Azi, 11 martie, 11 lucruri, 11 întrebări…

Deci, reguli:

Mulțumește celui/celei care te-a pricopsit cu sarcina asta. Andreea, să fii sănătoasă, mulțumesc frumos.

Scrie 11 lucruri despre tine. Ia poftiți!

Nu am avut niciodată un animal de companie – gen câine, pisică – și tare mi-aș dori ca Puștiul să aibă unul. Nu mai cred că există ceva care să dureze pentru totdeauna, inclusiv în cazul sentimentelor. Nu îmi plac roșiile, nu mi-au plăcut niciodată. Nu îmi doresc un al doilea copil. Nu mi-e frică de păianjeni  dar mă feresc (și) de găini. Nu mă simt deloc împăcată cu vârsta pe care o am și m-aș întoarce oricând cu zece ani în urmă. Nu sunt o mamă posesivă și nici nu voi încerca să-i impun Puștiului alegerile pe care să le facă. Nu am purtat niciodată ruj roșu pe buze dar mi-aș dori o astfel de experiență. Nu îmi place să vorbesc la telefon, mereu am senzația că urmează vești proaste. Nu mă uit la televizor de mai mult de un an și nu-mi lipsește. Nu prea mă jucam cu fetițele în copilărie, ci cu băieții, prin șantiere.

S-au nimerit să fie toate cu nu în față dar nu-s toate negative…

Așadar, mai trebuie să inventez 11 întrebări și să și răspund la ele. Hmm. Cred că am să fac o șmecherie și-am să așez aici un set de dacă cu răspunsurile aferente. Le-am scris cândva, demult, tot pentru o leapșă, și mi-au plăcut, doar că nu le-am mai publicat.

Dacă eram o stare a vremii – precis aș fi fost o furtună neașteptată, care răvășește tot și se termină la fel de repede cum a început.
Dacă eram un anotimp – aici e cel mai simplu răspuns, eram Primăvară, cu toate capriciile ei.
Dacă eram un cântec – probabil aș putea să aleg altceva dar acum îmi vine în minte doar piesa Ne irosim, de la Iris.
Dacă eram o parte a zilei - clar aș fi fost noaptea, cu un cer plin de stele, strălucitoare dar reci.
Dacă eram o piatră – păi cam sunt o piatră, nu? cred că aș fi fost o stâncă, aspră și dură, pe-un pisc înalt.
Dacă eram o pasăre – dacă eram o pasăre? sigur cândva eram o pasăre… o pasăre călătoare, rătăcitoare.
Dacă eram o culoare – aș fi vrut să fiu minunatul turcoaz dar cred ca aș fi fost doar o nuanță de roșu, ca un foc mereu în luptă.
Dacă eram o parte a corpului – probabil că eram ochii, cărora nu le-am putut aplica niciodată măști false sau, poate, mâinile care nu se pot desprinde…
Dacă eram o expresie a feței – cu siguranță că imaginea răzvrătirii mi-ar fi fost carte de vizită.
Dacă eram o haină – poate o eșarfă, un accesoriu care poate să dea un aer unic, deosebit unei persoane, dar poate și să-i dăuneze.
Dacă eram un sentiment – tristețea, drăguța de ea, câștigătoare detașată.

Acum ar mai trebui să atrag în jocul acesta încă nouă persoane dar nu m-am priceput niciodată să fac astfel de nominalizări așa că… eu vă poftesc cu drag dacă aveți chef de joacă!

clopotica

Seară bună! De poveste, ca și a noastră, a Puștiului și-a mea, tocmai ce-am terminat de vizionat filmul de animație Secret of the Wings, știți voi, cu Clopoțica și sora ei, ahh, a fost absolut delicios, tare mult ne-a plăcut amândurora, suntem mari fani povești cu zâne. Nu știu care dintre noi s-a simțit azi mai copil, el sau eu…

De dimineață bună. 32.

 Posted by on Wednesday, 13 February 2013  10 Responses »
Feb 132013
 

Ultima oară când am scris un post de ăsta, așa, c-o simplă urare de dimineață bună, a fost la început de toamnă și mă pregăteam de Fiesta. De zilele cele mai pline din viața mea.

Acum e mijloc de lună februarie și abia aștept să treacă, drept e că nu stă nici ea pe gânduri și nu-mi fac prea multe griji, timpul oricum o să alerge neîncetat, chiar în detrimentul nostru așa că, o să vină ea, și primăvara. Da, sunt o primăvăratică, până-n măduva oaselor.

Cât de ușor sau cât de greu facem față schimbărilor? Mi se pare că, și atunci când ele sunt binevenite, sau necesare, sau înspre ceva mai bun, tot ezităm și ne punem mii de întrebări și construim ipoteze și întoarcem lucrurile pe toate părțile… bine, cred că facem astfel doar de la o vârstă încolo… Dar de ce? De teama unui eșec? Din comoditate și dorința de-a nu ieși din zona de confort cu care tare bine ne-am obișnuit? Ne dorim schimbări, le reclamăm chiar și atunci când suntem în punctul acela în care trebuie să facem pași într-o altă direcție, ezităm…

Să aveți o zi senină!

Cum mi-ar plăcea mie să fie o zi de luni…

 Posted by on Monday, 11 February 2013  9 Responses »
Feb 112013
 

Hai să facem un joc și să ne lăsăm mintea să zburde liberă pe plaiurile veșnic verzi ale imaginației… cum v-ar plăcea vouă să fie ziua de luni?

E promovată peste tot ideea zilei de luni nedorită, apăsătoare – citisem undeva că un moment critic, din punct de vedere psihologic, e lunea la ora 11 dimineața când organismul are tendința să abandoneze străduința de-a intra în ritm – blamată și total neatrăgătoare. Zilele de luni, asociate cu prima zi de muncă după două zile – sau una – de pauză, sunt greu de digerat și ne solicită psihic mai mult decât oricare altă zi. Dar, de ce? Pentru că nu ne dorim să mergem la muncă, pentru că am prefera pauze prelungite, pentru că… de fapt, nu ne place ceea ce facem? Cred că asta-i explicația cea mai logică, cea mai reală…

Știți cum mi-ar plăcea mie zilele de luni? La fel ca și cele de marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă sau duminică. Să fie zile în care să mă trezesc cu entuziasm și cu dorință de muncă. Cu sentimentul că fac ceea ce-mi place, că iese ceva bun de-acolo și… atât mi-ar ajunge. Vreți să spuneți că asta e imposibil, că nu poate să-ți placă ceva mai mult decât… să lenevești în weekend? Ei, clar că se poate, mi-aduc aminte de toate proiectele pe care le-am făcut anul trecut și mă bucur doar la gândul entuziasmului pe care l-am avut atunci, pentru senzația aia pe care o aveam – ahh, nu mai vine odată ziua de luni să mă apuc de treabă?!

Așadar, mi-aș dori ca zilele de luni să înceapă cu dimineți senine, cu-n soare călduț care să strecoare în suflet căldură și poftă de viață, cu o îmbrățișare a unor mâini micuțe de copil cu suflet mare, cu-n pedalat lejer pe străzile orașului și cu-n teanc de lucruri care așteaptă să fie rezolvate, din categoria acelui gen de proiecte care-mi fac mintea și sufletul să trepideze de nerăbdare și entuziasm. Și da, aș putea s-o țin așa șapte zile din șapte…

În imagini, ar putea arăta așa…

01.soare

soare…

02.dragoste

… dragoste…

03.pedalat

… bucurie…

04. entuziasm

… entuziasm (poza asta e făcută în 2007, la Bistrița, într-o perioadă în care eram tare entuziasmată de munca pe care o făceam)

Așa ar fi o zi de luni reușită, pentru care aș aștepta cu drag să treacă duminica. O zi de luni ideală ar putea avea, în plus…

05.tort

… o felie de așa ceva…

… și s-ar putea încheia, spectaculos…

06.zbor

… cum altfel decât c-un zbor?!

Deci, pentru voi, cum ar arăta o zi de luni reușită, pe placul vostru?

De weekend…

 Posted by on Saturday, 19 January 2013  5 Responses »
Jan 192013
 

… o bucătăreală, o prosteală… după caz, unii muncesc, alții se distrează…

Vă servesc c-o porție de copilărie senină… că muffins-uri cu ciocolată și clătite cu brânză dulce nu vă pot da. Nu de alta, dar Poșta Română nu-i de încredere, mai ales când e vorba de arome de-astea… și, în plus, stocul se epuizează rapid… Da’ seninătatea asta pe care v-o oferim e autentică, zâmbetele-s din belșug, au gust de portocală și ciocolată și Puștiul e azi darnic. Să aveți o după amiază călduroasă!

marcus

Vă place tema asta?

 Posted by on Wednesday, 9 January 2013  9 Responses »
Jan 092013
 

De câteva zile navighez prin teme de parcă aș fi într-o barcă prinsă într-o furtună pe mare. Adică așa, zbuciumat. Am văzut, am probat sute de teme, parcă cu cât sunt mai multe, cu atât mi-e mai dificil.

Vă place tema asta?  Îmi doresc să personalizez situl ăsta, să mi se potrivească, să fie ceva care să mă reprezinte, măcar cumva… dar nu știu cum. M-am oprit la tema aceasta pentru că are foarte multe opțiuni de modificare, e foarte customizabilă, fonturi, culori, layere, etc… dar încă nu sunt sigură că e alegerea bună. Vreau să fie clară, simplă, ușor de navigat, primitoare și totuși, vreau să fie specială. Și aici mă împiedic, că nu știu să explic ce înseamnă special…

Ce părere aveți, ce sfaturi mi-ați da, de ce anume să țin cont?

Doi ani de frmshk!

 Posted by on Tuesday, 1 January 2013  16 Responses »
Jan 012013
 

Mda. A mai trecut un an. Mi-a plăcut urarea – standard – primită de la wordpress (ahh, cum m-au nimerit la partea cu zborul):

You registered on WordPress.com 2 years ago!
Thanks for flying with us. Keep up the good blogging!

Nu e vorba aici tocmai de “good blogging” cât mai degrabă de “mult blogging” dar, așa cum e, de doi ani e o parte tare importantă a vieții mele. Cu atât mai mult cu cât, în 2012, blogul ăsta și-a pus amprenta în viața mea reală, provocând acolo o schimbare semnificativă. Despre ce-a însemnat primul an de scris aici, de ce-am ales ca lucrurile să fie așa cum sunt – normalitateanormală, frmshk, etc. – am scris în prima zi a anului trecut, aici . Despre 2012′s multe de zis și-acum încă sunt afectată de noaptea nedormită și de vișinata – ahh, ce bună a fost – băută azi noapte așa că o să vă zic doar că vă mulțumesc că sunteți și că tare mi-aș dori să împart cu voi o felie de tort aniversar, de-adevăratelea, nu doar așa, virtual. Îmi plac torturile, îmi plac și aniversările.

DSC03149

N-am tort de data asta. Cred că trebuie să mai cresc, să știe frmshk să facă singură un tort de blog, la doi ani încă nu poate. tongue Dar aș împărți cu voi, cu drag, o bucățică din prăjitura mea preferată, cu foi cu miere și gem acrișor (când e de coacăze e de vis!), doar așa, cât să ne îndulcim și să pornim pe drumul noului an cu un gust dulce-acrișor de dor de viață plină.

La mulți ani, și vouă, și mie, și frmshk-ăi. Să ne fie un an bun, cu de toate!

KIDS for KIDS în imagini…

 Posted by on Thursday, 6 December 2012  3 Responses »
Dec 062012
 

Vă eram datoare cu niște poze, vi le arăt acum că și-așa nu prea am cuvinte potrivite azi la mine… dintre poze, o parte-s de la ziua de creație, 1 decembrie și ultimele-s de la târgul de jucării, din 2 decembrie…

Rochii cu povești

 Posted by on Thursday, 15 November 2012  13 Responses »
Nov 152012
 

Nu m-am considerat niciodată o stylish girl, poate pentru că, în ceea ce privește stilul vestimentar, am luptat ani de zile pentru a-l recunoaște pe cel care s-ar potrivi cel mai bine cu caracterul meu nărăvaș și nefiind chip să mă îmblânzească vreunul într-atât încât să-i devin fidelă acum aș putea spune despre mine că sunt un amestec năvalnic de nonconformism, cu năzuințe de feminitate, dorințe de-a fi în trend, speranțe de eleganță și o veșnică luptă împotriva lipsei de bun gust.

Dar tânjesc după multe, desigur, ca orice altă femeie. În ultimii ani, ai definirii maturității – vârstei, cei puțin – e în mine un dor aparte. Un dor și-un drag de rochii, un dor de parfumul de feminitate al rochiilor, de senzualitatea pe care ele o transmit. Și-am un vis – de-ăla de fată, desigur – în care șifonierul meu e plin de rochii. Colorate, vaporoase, lungi, scurte, casual, de gală. Rochii pentru copilul din mine, pentru mama puștiului, pentru feminitatea care tânjește a fi exprimată.

În magazinul online de haine de femei, Style 24/7, am găsit multe lucruri frumoase și la prețuri accesibile, fuste frumoase, tricouri haioase și pantaloni în trend dar, fără îndoială, rochiile de acolo m-au cucerit. M-au făcut să visez. La poveștile pe care mi le inspiră. Și m-am oprit la trei dintre ele.

Rochia vaporoasă, unduitoare, ușoară, cu spatele gol și cu o culoare care-mi mângâie sufletul. Fiori reci pe șira spinării, priviri încărcate de trăire, într-o seară de vară, pe-o alee într-un parc, pășind agale alături de un om drag. Rochia tandrețe.

Rochia jucăușă, îndrăzneață și totuși cuminte, perfectă pentru o seară de distracție, cu fetele. Râsete, și entuziasm, și voie bună. Momente de prietenie, de împărtășire, de eliberare de constrângeri. Rochia tinerețe.


Rochia neagră, prețioasă, blândă, atât de dragă, ca o prietenă de suflet, mereu acolo când ai nevoie de ea, mereu dând un plus de eleganță unei ținute. Rochia atitudine.

Trei rochii cu povești. Trei rochii pentru trei situații, trei trăiri diferite ale aceleiași femei. Femeia ce se vrea iubită, femeia jucăușă, femeia puternică. Le-aș vrea pe toate. Le-aș iubi și le-aș trăi.

Care credeți că mi se potrivește? Cum mă vedeți voi? Cuminte, îndrăzneață, sobră?

Și voi, fetelor, aveți atracție aparte pentru vreun obiect de îmbrăcăminte?

(bine, domnilor, nu vă lăsăm deoparte și dacă vreți să ne împărtășiți păreri, le așteptăm și le primim cu drag, desigur!)

Să mergem mai departe, așadar…

 Posted by on Monday, 12 November 2012  19 Responses »
Nov 122012
 

… și să mai facem față unei săptămâni! Poate avem noroc să fie una bună. Apropo, lucrurile țin de noroc sau de atitudine?

Să v-arăt ce-am isprăvit noi – trei guri de fete și două mâini de băiat – în weekend. Pliantul care va merge în școli și grădinițe, pentru proiectul KIDS for KIDS.

Ce ziceți, mesajul pe care vrem să îl transmitem e clar? Am vrut să fie jucăuș, să se potrivească temei proiectului și, în același timp, să se înțeleagă ușor ceea ce vrem să spunem. Ce ziceți, ne-a ieșit?