Elena – drumul desăvârșirii

 Posted by on Friday, 3 January 2014  14 Responses »
Jan 032014
 

Spui Elena Cîrîc și aproape că nu mai e nevoie să continui… dar eu vreau, totuși, și sper ca ea să nu se supere, să vă povestesc despre fata frumoasă care mi-a fost aproape zilele acestea, de trecere între ani…

elena

Elena e unul dintre cei mai senini oameni pe care-i cunosc.

Cu ochii aceia mari și frumoși ai ei privește lumea cu atâta deschidere și încredere că te face să te întrebi unde-s toate problemele acelea care nu te lasă să te bucuri și te împiedică la fiecare pas. Te pune pe gânduri și îți dă încredere… Se bucură de lucruri mici și simple, e atât de plină de viață și atât de dornică să trăiască, să experimenteze, să cunoască, pare neobosită și mereu prezentă, implicată…

E un om frumos, admirabil. Trăiește frumos, visează frumos, simte frumos, crește frumos. Fata aceasta atât de tânără, la 25 de ani – pe care i-a împlinit tocmai în ultima zi a anului – e toată o poezie, cum zicea cineva, cândva. Una cursivă și autentică, care-ți merge direct la suflet. E o tânără care se desăvârșește, cum ea singură spune, și mie-mi place la nebunie descrierea…

E mult mai mică decât mine, ca vârstă, și simt – și simt asta de câțiva ani, de când o citesc, nu doar de când o cunosc și personal – că am extrem de multe de învățat de la ea. De la modul ei de-a privi viața, de la deschiderea ei față de oameni, de la dorul ei de călătorii, de la curajul ei de-a încerca lucruri noi, de la bagajul ei extrem de plin de experiențe (nu vi le înșir eu aici, vă las să o descoperiți singuri, că merită să o faceți, chiar e, așa cum s-a zis în reportajul cu ea de la România, te iubesc, un reper pentru generația de azi, și nu numai pentru ei, adaug eu), de la tăria și forța cu care face față piedicilor vieții și merge mai departe, de la modestie și echilibru… Elena a făcut, deja, așa de multe lucruri, câte nu fac alții într-o viață, pe mine mereu mă face să mă întreb – și tu, tu ce faci cu viața ta? Îmi inspiră dorința de-a face mai mult, de-a fi mai mult decât sunt și pentru mine ăsta e unul dintre marile câștiguri ale apropierii de oameni, oamenii care ating ceva în mine, care scot ceva bun la iveală, care lasă ceva în urmă… și Elena a făcut asta, aici, fiind cea care m-a provocat, la propriu, când eu habar nu aveam ce înseamnă organizarea unui eveniment, să fac SkirtBike Baia Mare. Și de-acolo, restul e cam istorie, nu? Toate s-au legat, una de alta, frumos, în viața mea…

O găsiți la ea pe blog, și pe facebook, și pe instagram (da, da, e o bătălie – joacă pe acolo, niște followers în plus ar fi bineveniți) și pe alte rețele de socializare, dar o găsiți și-n viața reală, pe bicicletă, și pe culmi de munte, și-n proiecte umanitare, și-ntr-o mie de alte locuri de pe hartă. Pentru că Elena trăiește. Pentru ea, și pentru cei din jur. Din plin!

Elena dragă, îți doresc din suflet să ai un an frumos, așa ca tine de frumos, ca și plinătatea sufletului tău. Să trăiești lucrurile pe care ți le dorești, să găsești bucurie și împlinire în ele. Eu mă simt mai bogată sufletește pentru faptul că te cunosc, pentru că mi-ești așa, aproape. Îți mulțumesc, fată frumoasă!

(niște poze cu noi două vă arăt mai încolo, completând aici, la articol, după ce fac (pozele) drumul înapoi, de la București la Baia Mare… abia le aștept, Elena)

Pânza (mea) de păianjen (5)

 Posted by on Wednesday, 20 November 2013  16 Responses »
Nov 202013
 

Vă mulțumesc că sunteți aici. Vă mulțumesc că ați vrut să faceți parte din pânza mea de păianjen, din povestea mea din online, dar la fel de reală ca-n realitate. Azi vă arăt textul pe care l-am primit de la Ella, una dintre cunoștințele mele cele mai vechi din blogosferă. Nici nu mai știu de când ne știm virtual, de când citesc ce scrie și-s alături de ea pe drumurile dintre România și alte țări europene. Dar știu că o plac pentru că e onestă, cu ea și cu ceilalți, pentru că are curaj să recunoască că nu-i e ușor drumul, că continuă să creadă și să meargă înainte. Ella, dragă... un citat care-mi place de ani de zile zice că… privește înainte și dacă țărmul pe care-l cauți nu există, Dumnezeu îl va crea pentru tine, ca să-ți răsplătească curajul… așa îți zic și eu. Zâmbește și mergi înainte cu încredere!

Ella a scris un text care m-a făcut să plâng, citindu-l. Și m-am gândit că, dacă eu însămi m-aș vedea, măcar pe jumătate, cum mă vede ea, multe dintre problemele mele nu ar exista. Îți mulțumesc frumos, din suflet!

” Zilele astea s-au împlinit trei ani de când mi-am găsit locul în blogosferă. Iar azi, dacă mă uit în urmă realizez că blogul mi-a adus, în primul rând, prieteni. Și când spun asta mă refer la oameni pe care, deși nu îi cunosc personal, am ajuns să îi iubesc. Pentru că îmi fac zilele mai frumoase. Pentru că atunci când nu scriu câte o lună, își fac timp să mă întrebe ce mai fac. Pentru că unii, au reușit să mă emoționeze până la lacrimi. Pentru că am găsit, aici în lumea asta virtuală, oameni imperfecți, așa ca mine. Și dintr-o dată, am încetat să fiu o ciudată într-o lume normală. Am început să mă simt în largul meu iar oamenii aștia mi-au ajuns la suflet.

De la oamenii aștia frumoși am învațat să fac primul tort. Da, la 31 de ani am făcut primul tort din viața mea. Iar reușita este a unei femei minunate din Timișoara care și-a rupt din timp și m-a învățat pas cu pas, cum stă treaba cu bucătăritul. Cu zeci de întrebări tembele (din partea mea, evident) și explicații clare, de la ea. Iar zilele trecute, i-am pus sfaturile în aplicare și am reușit să-i dau gata pe italieni cu un tort cu mere. Partea faină e că a început să-mi placă printre oale! (Asta după ce în urmă cu un an am pornit alarma de incendiu, încercând să-mi încălzesc mâncarea, într-un cămin din Elveția. Iar la mama acasă am dat foc la bucătărie de câteva ori. )

O altă fată dragă mi-a făcut cea mai mare bucurie anul trecut, când mi-a trimis din Spania, o felicitare făcuta de ea. Parcă eram un copil mic, ce deschidea un cadou de la Moș Crăciun, așa de fericită am fost. De la Roșcata am învățat că dacă vrei, se poate. Iar plecarea ei în Franța mi-a dat curaj să visez și eu, la mai mult.

Și lista e lungă…

Citindu-i pe fiecare în parte am învățat niște lecții adevărate, de la oamenii adevărați. Am văzut că și alții au suferit, însă au avut curajul să se ridice de fiecare dată. Iar când am căzut în sacul cu melancolie, m-au tras de mânecă și mi-au amintit că-i cazul să mă ridic. Culmea e că au și reușit! Și nu doar o dată!

Am văzut că-s oameni care pot muta munții din loc. Și pe mulți dintre ei îi admir la modul cel mai serios. Pe alții îi citesc zi de zi și abia aștept să vină momentul să îi cunosc personal. Pentru că mi-s dragi. Și pentru că mi-au ajuns la suflet!

Iar Loredana face parte din categoria oamenilor pe care îmi doresc tare mult să-i strâng în brațe. Citindu-i rândurile, am învățat că dacă îți dorești ceva cu adevărat, se poate.

Da, o admir pe femeia asta. Are un băiat frumos, o super bicicleta și un curaj nebun. (doar zboară și sare cu parașuta !) Și citește mult. Și se plimbă ori de câte ori are ocazia. Și iubește muntele. Plus chestiile drăguțe hand-made. Reușește să vadă dincolo de cuvinte, iar lucrul ăsta nu-i pentru oricine. Are curajul să viseze și mai ales, luptă pentru visele ei.

Are un pic din sufletul meu, pentru că luptă cu toată inima și incearcă mereu să-și găsească drumul. Reușește să râdă când e tristă iar mie mi-a întins o mână când aveam nevoie. Și-i mulțumesc încă o dată!

Pentru mine, Loredana e omul care mă inspiră. După ce am văzut entuziasmul cu care a povestit despre Skirt Bike, m-a apucat un dor nebun de bicicletă. Iar week-endul trecut, după 20 de ani, m-am urcat iar pe două roți, cu gândul la ea! (Sper să mai fie valabilă invitația și la anu’ să vin la Baia Mare și să vă admir!)

Ș-apoi, citind despre planurile ei de călătorie, am început să visez și eu, la un bilet de avion către Paris. Da, acum nu-mi mai e jenă să plec de una singură!

Iar campania “Kids for Kids”, inițiată de Loredana în 2012, mi s-a părut un lucru extraordinar. Nu știu câți dintre noi reușesc să treacă peste problemele personale și să se gândească la cum să îi ajute și pe alții. Ea însă a facut-o. Și nu s-a oprit aici. Anul ăsta, Loredana a vrut și mai mult și a adus campania “Shoe Box” la Baia Mare. Acum serios, cum să n-o iubești pe femeia asta minunată????

Azi îi trimit o rază de soare și o mie de gânduri bune! Pentru că merită tot ce e mai bun! “

(desigur, invitația e perfect valabilă și te-aștept cu mare drag.)

Ce-am țesut până acum regăsiți pe-aici. Texte frumoase scrise de oameni frumoși. Vă mulțumesc mult!

Pânza (mea) de păianjen. Bianca
Pânza (mea) de păianjen. Roșcata
Pânza (mea) de păianjen. Dragoș
Pânza (mea) de păianjen. Oana
Pânza (mea) de păianjen

Pânza (mea) de păianjen (4)

 Posted by on Wednesday, 13 November 2013  9 Responses »
Nov 132013
 

Se țese așa frumos, cu degetele voastre pe tastatură, cu sufletele pline de drag, pânza asta de păianjen a legăturilor online, că tare-s recunoscătoare.

A venit azi rândul unui text scris de o clujeancă pe care o cunosc de relativ puțin timp, și online, și-n viața de zi cu zi, dar tare-mi place felul ei de-a fi. Senin, frumos, optimist, curgător lin pe-un drum încrezător. Bianca e una dintre cele mai vesele persoane pe care le cunosc, o fată căreia-i joacă optimismul în privire, în gesturi și vorbe. Aveam nevoie de un text de la ea în pânza mea. Să-i dea un suflu de seninătate, de voiciune. Tare-ți mulțumesc, fată faină!

Suntem suma oamenilor pe care îi întâlnim

Printre deciziile pe care le-am luat de-a lungul vremii, decizia de a-mi face un blog și a-mi pune în online gândurile și pasiunile a fost una dintre cele mai inspirate. Și iacă se fac imediat 5 ani de atunci, 5 ani în care eu am crescut enorm, blogul e o mărturie vie, dacă citești ce scriam în 2008 sau 2009 față de ce scriu acum îți dai seama că a trecut maturitatea pe la mine și m-a transformat. Nu știu dacă frumos, dar eu una mă simt mai bine cu mine, mai bine ca niciodată, aș spune.

Eu mi-am făcut blogul din pasiune, din pasiune pentru scris și din pasiune pentru toate lucrurile care mă fac să pierd nopți plănuind călătorii frumoase sau citind povești cu sufletul la gură, totul a pornit din suflet și asta s-a văzut și se vede. Se vede, mai ales pentru că marele câștig al blogului au fost și sunt oamenii, iar oamenii dincolo de ce ai fi tentat să crezi, judecă cu sufletul. Nu bani, nu faimă, nu veleități de mare scriitor… ci oameni. Nu m-aș fi gândit. N-am avut cea mai bună părere despre relațiile ce s-au țesut în online… dar cât de tare mă înșelam!!

În momentul în care mi-am dat seama că nu scriu numai pentru mine, că sunt inimi care citesc ce scriu și suflete care se transformă în voci și îmi răspund, mi-am spus că Dumnezeu a vrut să-mi găsesc suflete asemănătoare și în alte moduri, decât întâlnindu-le pur și simplu față în față. Și din ce am am fost eu sociabilă și vorbăreață, odată cu viața online, câștigată prin blog (căci rețelele de socializare au venit mult mai târziu), am devenit și mai și.

Nu m-am mirat astfel, că mi-am găsit suflete pereche în online, oameni care prin ceea ce scriu rezonează perfect cu mine ca om, oameni care mi-au devenit prieteni foarte apropiați sau chiar parte din familie. Și totul, inițial, din spatele unor taste fermecate care ne-au unit viețile printr-o vrajă nevăzută, dar ciudat de eficientă. Căci să scrii e o vrajă care te prinde și te poate chiar ucide, un fel de boală în care e bine să ai pe cineva care să te țină de mână fie și virtual și să știe precis prin ce treci; prin ce chinuri ale creației sau prin ce bucurii date de efervescența unui text care ți-a ieșit exact așa cum l-ai gândit sau poate chiar mai bine.

Suntem suma oamenilor pe care îi întâlnim, pe orice cale, ei devin cumva personajele pe care TREBUIE să le întâlnim în drumul spre noi. Nimic complicat, dar câți dăm șanse reale acestor personaje, să-și joace rolul potrivit în viața noastră?

Uneori când deschid laptopul, înainte de orice, mă gândesc la cât mi-a deschis blogul lumea și cum poate (dar cine ar putea ști cu adevărat?) fără el n-aș fi dat nas în taste cu atâția oameni minunați, cu povești de viață extraordinare, de la care am atâtea de învățat!! Cum m-a făcut acest fapt mai tolerantă și cum m-a făcut să realizez un lucru atât de imens – important pentru mine: faptul că nimic pe lume nu e mai valoros decât calitatea umană!

Zău dacă n-a scris fata asta faină de tot așa cum cred și simt și eu, doar că senin, cu încredere și entuziasm, nu melancolic și trist, ca mine. Dar îi dau dreptate, despre oameni e totul, de fapt. Mulțumesc, Bianca, să ai parte de cât mai multă calitate umană în drumul tău prin online.

Cum să nu te bucuri să cunoști astfel de oameni frumoși, ca voi toți? Sunt recunoscătoare pentru asta, mai mult decât o pot arăta. Și săptămâna viitoare în pânza asta frumoasă își va găsi locul un alt text pe care l-am primit deja, de la o altă fată deosebită… dar vă spun mai multe atunci. Ella, mi-e greu să am răbdare o săptămână, să știi! happy

Ce-am țesut până acum regăsiți pe-aici. Texte frumoase scrise de oameni frumoși. Vă mulțumesc mult!

Pânza (mea) de păianjen. Roșcata
Pânza (mea) de păianjen. Dragoș
Pânza (mea) de păianjen. Oana
Pânza (mea) de păianjen

Pânza (mea) de păianjen (3)

 Posted by on Wednesday, 6 November 2013  5 Responses »
Nov 062013
 

Îi mulțumesc Anei – Roșcata, pentru că a scris un text care să facă parte din pânza asta de păianjen pe care mă străduiesc s-o țes… Mi-a mers direct la suflet, m-a făcut să mă împotrivesc o dată în plus față de nedreptatea vieții și, desigur, să o admir, iar și iar. Ești o fată tare faină, Ana! Mulțumesc!

Bună! Mă gândeam zilele acestea ce aș putea scrie… ce aș putea scrie despre mine, despre viața mea, despre trăirile și întâmplările care fac ca fiecare zi să vreau mai mult de la viață, de la mine!

Eu sunt de părere că sunt o persoană complicată și în același timp foarte simplă! Încă de la vârsta de 16 ani mă educ singură, muncesc și vreau să cred că mă maturizez pe zi ce trece, din cauza tuturor deciziilor pe care le iau, dar uneori mă simt ca și cum nu ar exista nimeni în jurul meu, mă simt ca o pată pe o foaie mult prea albă, mă simt în plus…

Viața e dură, cred că uneori mult prea dură pentru fiecare dintre noi! Fiecare are nevoi și dorințe diferite, așa că e dificilă pentru fiecare în parte! Mie îmi place să cred că viața mea e ca o întrecere! Ideea care trece prima linia de sosire este următoare de pus în practică!

Eu mereu m-am comsiderat o persoană singuratică, nu știu de ce, dar orice aș face și oricum m-aș purta cu lumea din jurul meu, mereu sunt și ajung să fiu singură! Cred că mă simt singură încă de la 14 ani. Probabil încerc prea mult, sau deloc, să am pe cineva aproape, pentru că de fiecare dată ajung să îndepărtez lumea de mine!

O să vi se pară ciudat, dar nu mă consider o persoană pesimistă, deși par! Nu mă consider o femeie frumoasă sau deșteaptă, nu mă consider decât o persoană normală, simplă, fără nici un fel de chestie mai specială, bine, dacă nu putem în discuție părul roșu, care mereu atrage atenția! Și totuși, deși nu mă consider nimic, mereu atrag atenția celor din jur, și nu, nu numai din cauza părului, dar și când vorbesc sau încerc să ajut pe cineva, așa cum mereu o fac, sau măcar încerc!

Cred că blogul m-a ajutat să nu mai țin în mine totul, blogul meu este ca acea persoană apropiată pe care o caut, cu care pot vorbi deschis, căreia mă pot confesa fără să mă judece, iar persoanele care îmi citesc blogul și mă susțin sau îmi dau sfaturi, sunt ca acel prieten care te ajută la nevoie, mă simt de parcă blogul meu îmi vorbește, prin voi toți!

Oamenii care înseamnă mult pentru mine sunt aceia care nu mă uită, deși nu le vorbesc zilnic, oamenii care mă întreabă ce mai fac, chiar și atunci când nu văd vreun update trist pe facebook, aceia care pur și simplu își aduc aminte de mine! De ce? Pentru că nu sunt mulți cei care își aduc aminte de mine! Nici măcar părinții mei nu își prea aduc aminte de mine…

Eu mereu spun că nu am pe nimeni, și nu o spun pentru că am nevoie de atenție, o spun pentru că într-adevăr nu am pe nimeni! Dacă mâine aș avea nevoie de ceva/cineva nu știu nici măcar o persoană care să spună, fără ezitare, eu voi fi acolo! De aceea dragilor, prețuiți fiecare om care vă este aproape, prețuiți fiecare moment petrecut alături de cei dragi vouă, pentru că alții nu au nici măcar ce aveți voi!

Tot ce am vrut vreodată și tot ce îmi doresc este să mă pot bucura de lucrurile mărunte, de oamenii care îmi zâmbesc, de o îmbrățișare, de un mulțumesc, de o privire gingașă, de tot ce îmi poate oferi viața… ceea ce vă doresc și vouă… să aveți mult soare în suflet și să vă treziți zilnic cu zâmbetul pe buze sau măcar cu un gând bun!

Ana, dragă, toți suntem cumva singuri, chiar printre oameni. Tu, totuși, ai curaj mult să mergi pe drumul tău, să greșești, să o iei de la capăt… ai curaj să alegi, să încerci. Nu e puțin lucru. Și crezi. Crezi în viață, în oameni, în posibilitatea de-a fi bine, așa cum îți dorești! Așa că, capul sus, mergi pe drumul tău, sigur o să fie bine! Trebuie!

Ce-am țesut până acum regăsiți pe-aici. Texte frumoase scrise de oameni frumoși. Vă mulțumesc mult!

Pânza (mea) de păianjen. Dragoș
Pânza (mea) de păianjen. Oana
Pânza (mea) de păianjen

Pânza (mea) de păianjen (2)

 Posted by on Wednesday, 30 October 2013  8 Responses »
Oct 302013
 

Azi e ziua guest post-ului scris de Dragoș, vi-l redau mai jos, fără alte multe comentarii, simt că-s de prisos. Doar un mare MULȚUMESC pentru tine, Dragoș, pentru toată disponibilitatea ta de-a oferi atenție, încredere, apreciere, de-a fi prezent, de la distanță, de atâtea și atâtea ori, pentru mine. E așa de frumos textul tău, așa de adevărat și așa de trist și, totuși, trebuie să-ți (re)amintesc faptul că, ideea acestei pânze de păianjen tocmai asta e… să am aici, aproape, niște oameni care sunt, cu siguranță, pentru mine, mult mai mult decât un avatar… Cel mai bun exemplu ești chiar tu, așadar… să ne dăm jos măștile, să fim cine suntem și atunci să vedem pe cine avem alături…

– Tati, azi am vorbit cu o prietenă pe computer!
- Da? Bravo! Şi ce-aţi vorbit?
- Păi nu mare lucru, că încă nu ştiu să scriu, dar i-am trimis mulţi pupici, cîteva îmbrăţişări şi o inimioară, fiindcă o iubesc mult, mult de tot.
- Ce frumos! Şi ea ce-a zis?
- Păi şi ea mi-a trimis înapoi cam la fel.
Fetiţa stătu un pic să se gîndească, după care sări brusc în braţele tatălui şi-l întrebă cu o figură serioasă:
- Tati, dar cînd închid computerul, unde se duc toţi pupicii şi îmbrăţişările şi inimioarele?
- Păi se duc pe computerul celălalt unde le-ai trimis, desigur, răspunse un pic încurcat tatăl.
- Hmm, se gîndi fetiţa… Şi dacă cel din partea cealaltă închide şi el computerul, atunci ce se întîmplă? Iubirea dispare?

Era cît pe ce să răspundă că nu, însă ceva dinlăuntrul lui parcă nu era de acord. Chiar, ce se întîmplă cu toată iubirea, toată afecţiunea aruncată de colo-colo printre electroni şi celule de memorie…?, se gîndi el. Oare e ceva real în toată afacerea asta? “Te iubesc”, “îmbrăţişări”, “muah” – au ajuns atît de comune, ca şi cum ai cere două pîini şi-un borcan de iaurt la magazinul din colţ. Şi, desigur, aştepţi şi restul.

Oare ne iubim în virtual, sau ne iubim virtual? Pare acelaşi lucru. Chestiuni de semantică, ar zice unii. Dar nu e chiar aşa. De fapt, jucăm teatru. Un teatru de păpuşi, păpuşile şi manipulatorii fiind noi înşine. Cît de absurd sună şi cît de adevărat poate fi!
Da, avem un avatar – o poză care ne reprezintă în universul electronic al lumii. Dar ce vede lumea acolo? O floare. O pisică. Un copac. Un apus de soare. O carte. O maşină “bengoasă”. O piesă de şah. Orice… dar nu pe noi înşine. Noi sîntem păpuşarul – păpuşa trebuie să fie o fantezie, îndeplinită sau nu.

Apoi, poveştile noastre sînt întotdeauna fantastice. Reuşite, cîştiguri, realizări, premii, recunoştinţă… Nu spunem niciodată că ne-am împiedicat la intrarea în bloc şi babele de la scară chicoteau înfundat. Sau că ne-a certat şeful la birou fiindcă am făcut-o de oaie. Mda, poate uneori mai scăpăm şi una de-asta, ca studiu de caz, sub titlul “uite ce-a păţit un coleg” sau ceva de gen. În general, păpuşile noastre sînt aproape perfecte. Ale altora sînt defecte rău, ciufulite şi zdrenţuite. “Cum, dragă, n-ai auzit că…?”

Şi totuşi cîte unii sîntem dumnezei. Ne prezentăm pe scenă cu păpuşi făcute după chipul şi asemănarea noastră. Cîtă aroganţă! Ce curaj nebunesc! Ne lăsăm păpuşile să plîngă fără să aducem măcar un lighean de plastic s-adune lacrimile, aşa, de decor. Şi le lăsăm şi să rîdă, de ele însele sau de altele, în hohote, zguduindu-se. Unele rîgîie, altele înjură… “Dragă, păpuşile alea sînt defecte la cap?! Cum îşi permit să fie atît de naturale?! E oripilant, dragă!”

Te uiţi cîteodată cum se scurge mierea pe cîrpele alea de lux, cînd se întîlnesc una cu alta. “Muah-muah” de la doi kilometri, ca în parodiile alea ieftine. Păpuşi calitatea extra, deh… Faci diabet doar uitîndu-te la ele. Teatru grotesc. Noi nu sîntem în sala asta. Stînga-împrejur, înainte-marş! Mergea şi-un simplu “marş!”, dar sîntem civilizaţi – aşa scrie în scenariu.

*

- Tati, nu porneşte computerul, zise fetiţa frecîndu-se la ochi, încă somnoroasă.
- Ei, lasă-l încolo aşa devreme! Du-te şi spală-te pe ochi, îmbracă-te, îţi pregătesc ceva de mîncare şi apoi mergem la grădiniţă.
- Păi da, dar i-am promis că-i scriu dimineaţă…, insistă fetiţa.
- Lasă că nu-i mare problemă, vedem mai tîrziu, se eschivă tatăl, dar fetiţa deja se dăduse jos de pe scaun şi se uita pe sub birou.
- Tati, e un fir negru tăiat, strigă ea venind în fugă. Cine-o fi făcut asta? De ce?, întrebă ea cu lacrimi în ochi.
- Uite, zise tatăl, aseară după ce ai adormit, a trecut pe aici Moş Crăciun. Era supărat că stai prea mult la computer şi nu ieşi afară să te joci cu fetele şi băieţii de pe scară, aşa că a tăiat firul şi mi-a zis că de-acum încolo să te joci cu copiii, să-i îmbrăţişezi şi să-i pupi de-adevăratelea, nu pe computer, că acolo nu e viaţa reală.
- Păi bine, tati, da’…
- Draga mea, aşa a zis Moşul iar eu nu-l pot contrazice. Şi dacă vrei să mai vină cu cadouri în fiecare an, va trebui să-l asculţi.
- Bine…, spuse fetiţa bosumflată.

*

- Alo? Ce faci, scumpa? Gata programul?
- Da, am ajuns acasă de vreo jumătate de oră. Tu?
- Azi am ieşit mai devreme un pic, am trecut prin piaţă. Ia zi, ne vedem mai încolo la o cafea, facem un Scrabble?
- Da, sigur. Mai am de trimis vreo două e-mail-uri şi…
- Hei, ai uitat ce-a zis Moşul atunci, demult? Lasă computerul!, o dojeni ea pe prietena ei din copilărie.
- Da, bine, gata, oftă femeia din receptor. Într-o oră sînt la tine. Vreau să trec pe la cimitir pe la tata. Azi se împlinesc cinci ani de cînd…
- Bine, te aştept. Auzi, du-i şi din partea mea o floare. Dacă n-ar fi fost el, acum probabil am fi ajuns două avataruri insipide pe un ecran.
- Aşa am să fac. Îţi mulţumesc. Pa…

Săptămâna trecută am avut primul text, al Oanei, săptămâna viitoare urmează un alt text pe care l-am primit deja, al Roșcățicăi. Următoarea mea rugăminte de-a scrie un text pentru pânza mea de păianjen, ca să păstrăm alternanța domnițe – domni, merge către tine, Călin, doar ești unul dintre oamenii care au trecut de bariera online-ului și mi-au devenit prieteni, un mare plus al faptului că scriu pe un blog! Ai timp o săptămână să așezi frumos pe hârtie – pagină de calculator, niște gânduri pentru mine, te rog… despre modul în care scrisul pe un blog își pune amprenta asupra vieții personale… despre oameni cunoscuți în online, despre prietenie, în mediul real și-n cel virtual, despre legături, despre apropieri și depărtări… despre oameni.

Pânza (mea) de păianjen (1)

 Posted by on Wednesday, 23 October 2013  7 Responses »
Oct 232013
 

E miercuri (oare cum o fi setat timpul ăsta pe o asemenea viteză?) iar, și azi e, așa cum ziceam săptămâna trecută, ziua în care vom țese împreună la pânza mea de păianjen. Aceea a sufletului, a legăturilor dintre oameni, pânza de păianjen menită să fie unul dintre acele mici detalii speciale din viață.

Săptămâna trecută îi rugasem pe Oana și pe Dragoș să scrie un text pentru mine și au fost amândoi extrem de receptivi… vă mulțumesc, dragilor! Dragoș m-a rugat să-i dau întâietate Oanei și-așa voi face, așadar, azi e ziua guest postului scris de ea:

” Am visat odată o insulă. Era destul de micuţă pentru standardele obişnuite, dar era a mea. Eram stăpâna deplină a unei insule pustii. Semăna puţin cu Spinalonga, acea insulă a leproşilor despre care îmi vorbea odinioară un om drag. Poate că îmi doream ca insula mea să-i semene. Să aibă acel aer sobru, tăcut, de o simplitate aproape dureroasă, a locului celor stigmatizaţi, alungaţi, diferiţi. Am iubit acea insulă, din motive lesne de înţeles, deşi fizic n-am ajuns niciodată acolo.

Insula mea pare că nu e populată. Nici picior de om nu mai calcă pe ea, de când un cutremur major s-a produs, iar faliile mişcătoare nu mai prezintă încredere. Cum ar putea? Când, deşi stâncă rezistentă, ziceam eu consecventă, solidă, e de ajuns să privesc ochi îndrăgiţi ori să aud o anume voce caldă şi faliile se reaşează. De parcă ar vrea ca toate gândurile, privirile, simţămintele să se îndrepte către omul ce mi-a inspirat odinioară adevărată şi profundă dragoste.

Paşii mă poartă adesea, chiar şi numai în gând pe insula mea. Unde e spaţiu destul, însă deloc prietenos pentru cei ce nu-l cunosc în amănunt, mai mult arid, uscat. E nevoie să păşeşti atent printre bucăţile colţuroase de rocă, desprinse din miez şi căzute la întâmplare, de-o parte şi de alta a cărării bătătorite. Pe insula mea nu mai cresc flori. Dacă au fost cândva, s-au ofilit toate. O floare are nevoie de grijă, de apă, de blândeţe, dar mai ales de tandreţe. În lipsă, devine o simplă liană agăţătoare ce-şi caută zadarnic sprijin în exterior, pe zidul rece al unei foste cetăţi de apărare.

Şi totuşi există ceva ce-mi face exilul mai blând, ce-mi însoţeşte trăirile, şoaptele, visele, ce stă mărturie pentru a mea viaţă. Ceva ce a făcut întotdeauna ca depărtarea să mi se pară straniu apropiată, iar solitudinea să fie o mai blândă povară. Amintirile inimii sunt cele pentru care, de mi le-ar lua cineva din viaţa reală, m-aş întoarce oricând bucuroasă-n exil.

*

Femeie, adună-te, ridică-te, scutură-te, ia-ţi sufletul – insulă şi umblă! Exilul din inimă îţi poate fi blestem. Ori izbăvire. Tu alegi.

Oana, îți mulțumesc mult. Mă simt onorată și mi se bucură sufletul pentru gestul tău, pentru textul tău, o bijuterie a sufletului, una tristă, desigur, dar, nu-i așa, cum am ști ce-i bucuria dacă n-am cunoaște tristețea? (tocmai m-am întors de pe o astfel de insulă, știi? pentru că, dacă ne închidem în noi, dacă ne izolăm, dacă nu găsim altă cale decât să ne îndepărtăm pentru a putea privi în noi, pentru a înțelege, a răspunde la întrebări sau, pur și simplu, pentru a fi departe… vine un moment când simțim că trebuie să ne întoarcem. la oameni.) Și mi-aș dori… să vină o zi în care exilul acela să (ne) fie izbăvire. Sau, dacă tot e să fie blestem, măcar să-i înțelegem rostul…

(o persoană din online pentru care am o admirație aparte e Ana – Roșcata, o fată super faină care îndrăznește să-și trăiască viața așa cum simte și merge pe drumul ei încrezătoare și cu seninătate în suflet, o fată care a făcut, cândva, un gest aparte pentru mine, așa, venit de departe, de nicăieri, bucurându-mi neașteptat de mult sufletul. Ana, te rog, fii tu următoarea care scrie un text pentru mine, te vreau și pe tine pe-aici, aproape.

despre ce să fie? despre modul în care scrisul pe un blog își pune amprenta asupra vieții personale… despre oameni cunoscuți în online, despre prietenie, în mediul real și-n cel virtual, despre legături, despre apropieri și depărtări… despre oameni.)