Tibi Ușeriu și cei 27 de pași

 Posted by on Saturday, 11 March 2017  No Responses »
Mar 112017
 

Tibi Ușeriu e o legendă vie. Fără să spun vorbe mari, cred că așa e. Cred că e un om de la care avem mult de învățat, un om – poveste. Și nu pentru că e un om perfect, cu un parcurs pe o linie dreaptă, ci tocmai dimpotrivă. Pentru că Tibi este un om care a cunoscut mult întuneric, care a trecut prin multe situații pe care cei mai mulți dintre noi putem doar să ni le imaginăm, ajutați de scenariile filmelor de acțiune. Tibi e un om care avea toate premizele pentru a rămâne o viață întreagă în întuneric. Și totuși, el a găsit calea spre lumină. Și ce lumină!

Cu o copilărie familiară pentru mulți dintre noi, cei care-am trăit ani într-un alt regim, plină de abuzuri și restricții, atât de apăsătoare și inacceptabil de dureroase încât ți se zguduie sufletul citind descrierile din carte și totuși, o copilărie cu dorințe și visuri înalte și senine, Tibi ajunge un adolescent cu o nevoie acută de-a se descurca, de-a evada din limitările mediului și ale societății. Anii tinereții îi petrece scriind niște capitole palpitante ale vieții lui, dincolo de linia legii. De la alba – neagră la jafuri armate, evadări din închisoare și acuzația de tentativă de omor, drumul îl duce spre petrecerea a aproape zece ani, de la 25 la 35 de ani, într-o celulă a unei închisori de maximă siguranță. Ce trăiește Tibi acolo, în spațiul acela sinistru, aparent singur, dar mereu însoțit de hoarda de demoni din mintea lui, chiar dacă e descris în carte, mie îmi pare extrem de greu de înțeles pentru noi, ceilalți.

După anii aceia în care Tibi plătește cu vârf și îndesat greșelile tinereții, revenirea lui la viață e pe cât de grea, pe atât de spectaculoasă. Reînvață să fie, să simtă, să creadă, să dorească. Reînvață viața în pași de alergător. Pas cu pas, participând la curse de andurață și ultra maratoane, Tibi își înfruntă demonii, trecutul, găsește în el puterea de a ierta. Să ierți o copilărie cruntă, să ierți violența și cruzimea, să ierți ani de greșeli grave, nu-i puțin lucru. Să poți să privești în tine însuți cu onestitate, să te vezi exact așa cum ești, cu toate umbrele și hidoșeniile și să poți, în același timp, să vezi și firicelele de lumină din tine, să te agăți de ele și să-ți dai voie să fii înțelegător cu tine, cu ceea ce ești, cu ceea ce ai făcut, e mai mult decât extraordinar. Acolo cred că e marea realizare, marea victorie a lui Tibi. Că a învățat cum să iasă din întuneric și să meargă pe un drum de lumină. Și tare-i frumoasă și cu sens calea pe care aleargă acum.

L-am urmărit pe Tibi în primăvara lui 2015 când a parcurs în alergare distanța de la Tășuleasa Social din Pasul Tihuța și până la Cluj Napoca, unde a participat la Maratonul AROBS. 215 km de alergare continuă, strângând fonduri pentru bolnavi cu insuficiență renală cronică. Pentru noi, dinafară, sunt niște cifre, e drept, impresionante, dar tot niște cifre pe care nu le putem simți, nu putem percepe real efortul pe care Tibi l-a făcut. L-am urmărit și anul trecut când s-a dus să-și înfrunte demonii în cea mai grea cursă din lume, 6633 Ultra Artic. Și-a câștigat-o. Nu doar că a trecut primul linia de final, după 566 km, dar cursa aceea a fost victoria lui asupra demonilor trecutului. L-am întrebat la Cluj, când a lansat cartea, dacă se mai teme de ceva și dacă mai are demoni de înfruntat. A spus că-și înfruntă demonii zi de zi, ca fiecare dintre noi, dar că nu se mai teme. Fantastică tărie de caracter, fantastică transformare.

Cartea pe care Tibi a scris-o, 27 de pași, e de citit. E prețioasă, tocmai pentru durerea pe care-o cuprinde în paginile ei, dar și pentru încrederea, optimismul și determinarea acestui om. Pentru că e o lecție de viață utilă despre bine și despre rău. Dar, mai ales, despre capacitatea noastră, a oamenilor, de a schimba direcția vieții noastre. De a găsi calea de împăcare cu noi, cu trecutul, cu ceilalți, cu viața.

Și acum Tibi a luat din nou startul acelei curse nebune. 6633 Arctic Ultra 2017 se desfășoară pe o distanță de 566 km, în apropierea Cercului Polar, între 10 și 18 martie, de la Eagle Plains (Yukon) și până la Tuktoyaktuk, pe malul Oceanului Arctic. Îi doresc să îi fie drumul exact așa cum are nevoie și să-i dea forță dragostea pentru viață pe care o poartă în el.

Chapeau, Tibi.

27 de pași

După douăzeci și doi de ani

 Posted by on Tuesday, 18 October 2016  6 Responses »
Oct 182016
 

Ar putea să fie un titlu de carte romanțioasă. Cu final americănesc, poate. Dar nu-i. E o nostalgie. O strângere de inimă și-o emoție a întoarcerii într-un loc care, cândva atât de demult încât nu mai pare real, a atins corzi sensibile, a marcat, lăsând niște urme pe-o inimă. Una de copil căci, în urmă cu douăzezi și doi de ani, eram un copil de treisprezece ani.

Amintirile. Devin cu atât mai prețioase cu cât trece mai mult timp. Ca și vinul. Le învăluim într-o mantie de prețiozitate și le păstrăm cu sfințenie în cuferele parcă mereu insuficient umplute, ale sufletului.

Să te întorci într-un loc în care ai trăit un moment care s-a transformat într-o astfel de amintire, nu-i chiar la îndemâna inimii. Că-s așteptări acolo. Inevitabil, speri că ai să retrăiești. Că vei fi, dintr-o dată, omul care și-a trăit acolo acel moment glorios. Că emoția de atunci îți va îmbrățișa inima și va răspunde tuturor așteptărilor. Confirmând.

Nu se întâmplă așa. Și nu pentru că locurile se schimbă în timp, ceea ce clar se întâmplă, pentru că viața curge și peste ele, mai lin sau mai furtunos, dar nu indiferent. Ci pentru că tu nu mai ești același. Nu mai privești cu aceeași ochi, nu mai primești cu aceeași deschidere, nu mai simți la fel. Firesc, timpul ne schimbă și pe noi. Mai ales când ne face din copii, adulți.

Am ajuns, ieri, printr-o simplă întâmplare, într-un loc în care fusesem în urmă cu douăzeci și doi de ani. Locul despre care am scris, cu ceva vreme în urmă și care-mi lăsase atunci un gust magic, incredibil, pe care-l cultivasem de-a lungul anilor, adăugându-i farmec și aură prețioasă. Păstrându-l acolo, în cutia specială a amintirilor cu aripi.

Ieri, apropiindu-mă, apoi intrând pe poarta mănăstirii  - căci despre Mănăstirea Dragomirna e vorba – fremătam de dorința de-a regăsi ceva din ceea ce trăisem acolo în trecut. Căutam ca o alee, un colț de curte, cimitirul mic, păduricea, lacul, biserica, călugărițele, ceva, orice care să-mi facă sufletul să tresalte simțind cum amintirea de-acum douăzeci și doi de ani se contopește cu prezentul.

N-a fost așa. M-am plimbat pe acolo și nu mi-am adus aminte de mine, copil care-a dormit o noapte în chilia unei călugărițe. Nu mi-am adus aminte clar nici de locuri, nici de momente, nici de oamenii cu care-am fost atunci. Undeva, în biserică, stând pe un scaun din lemn, din șirul de scaune asezate de-a lungul pereților, am regăsit o anume senzație care m-a copleșit în trecut, dar… cam atât.

Dar a fost bine, minunat de bine. Pentru că am înțeles că amintirile sunt… amintiri. Ne hrănesc, ne mângâie, ne ajută să nu uităm că viața are momente frumoase, atunci când prezentul pare doar ceață și cenușiu. Dar nu te poți întoarce să trăiești ceva. Poți doar să creezi noi amintiri. Și cred că asta am făcut ieri. A fost multă nostalgie acolo, mult drag pentru un moment frumos din trecut, o bucurie mare pentru că mă aflam acolo după așa de mulți ani și… multă pace. O gură incredibilă de liniște și pace. Aproape insuportabilă pentru mine, om al furtunilor. Am tras tare aer în piept și-am încercat să nu-mi fie frică să primesc liniștea aceea. M-am plimbat pe acolo, printr-un loc de poveste, departe de aglomerația urbană, în mijlocul naturii târzii de toamnă, în perimetrul unei construcții impozante, masive, din piatră, între zidurile acelea care păstrează urmele a atâtor povești, atâtea trăiri.

Nostagie și recunoștință. După douăzeci și doi de ani.

Mănăstirea Dragomirna

Încă-i bine

 Posted by on Monday, 11 July 2016  3 Responses »
Jul 112016
 

Sub egida acestei expresii mi-au fost mie zilele de weekend. Prin niște locuri greu de transpus în cuvinte. Maramureș frumos, fabulos de frumos. Sus pe Bradova, în Bârsana. Și-n Săpânța. Și-n Valea Stejarului. Și-n Sighet. Pregătiri pentru cea de-a șaptea ediție, și cea mai spectaculoasă, e proiectului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel.

Încă-i bine, obișnuia să spună Moș Pupăză, cioplitorul în lemn și-n suflete, din Valea Stejarului, omul legendă care a lăsat în urmă o imensă moștenire meșteșugărească. Încă-i bine. Poate că așa ar trebui să ne repetăm și noi, de fiecare dată când ni se pare că ne e greu, prea greu ca să putem duce ceea ce ni se dă de dus. Încă-i bine. Hai să ne tragem sufletul, să ne umplem plămânii de răbdare și înțelegere și… să mergem mai departe. Că avem multe de trăit și puțin timp, chiar dacă ni se pare că suntem stăpâni… pe lume și pe timp.

Da, așa mi-ar plăcea să-mi zic. Să înțeleg, să simt, să mă liniștesc, să am mai multă tărie, să… Dar, desigur, sunt îndemnuri care îmi rămân o clipă în minte, sper să se întipărească cumva pe acolo, dar… trec. Și mă războiesc, iar și iar, și sper și cred și renunț și o iau de la capăt. Viață, deh.

Maramures frumos (1)

Am umblat pe dealuri zilele trecute. A fost ploaie, a fost soare, au fost priveliști de vis. Au fost oameni la fel de spectaculoși ca și dealurile din jur, ca și natura care mă îmbrățișa din toate părțile. Oameni ai locului. Cu povești fabuloase ascunse-n ridurile adânci și în părul cărunt. Povești de peste veacuri, din alte mersuri ale lumii. Oamenii din lumea satului, încă vie, încă autentică, pe-acolo, departe de șosea, departe de casele aliniate una lângă cealaltă. Gospodării împrăștiate pe dealuri, oameni care și-au întrerupt munca, pregătirea căpițelor de fân, păzitul vitelor, săpatul pământului… ca să ne primească în casa lor, ca să ne pună pe masă un blid cu zamă de găină cu tăieței făcuți în casă și un pahar cu lapte proaspăt muls. Și, cel mai spectaculos, ne-au primit cu inima deschisă.

Maramures frumos

Am stat în casele oamenilor și m-am uitat la albume cu fotografii vechi, de zeci de ani, cu miros de timp și tradiții, am ascultat voci de demult. A fost bine. M-am făcut mică într-un colț de laviță și am ascultat. M-am uitat la ridurile de pe frunțile oamenilor, la pereții învechiți, la toate elementele unei gospodării de la țară și m-am bucurat. Că pot să mă las cuprinsă de tihna, de liniștea de-acolo, de mai sus, de simplitate. Că pot să fiu parte la momente în care înțelepciunea aceea nativă, a omului simplu, își spune cuvântul. Oameni cărora să mergi la școală încă li se pare ceva rezervat doar… domnilor, deh. Cine suntem noi să vrem mai mult decât avem, zicea bătrâna unei gospodării în timp ce fiica dânsei mărturisea melancolic că… măcar copii mei să meargă la școală, că mie tare mi-a plăcut să învăț, dar n-a fost rost de școală, viața mea s-a petrecut muncind pământul și îngrijind animalele… 

Încă-i bine, zic. Și mi se strânge sufletul de durerea unei lumi întregi și mă simt o norocoasă. Recunoscătoare tare.

(în fotografiile de sus sunt detalii din poveștile cu care m-am intersectat, mai jos e școala veche din Bârsana, minunată bijuterie de peste veacuri, apoi priveliștile fabuloase din locul acela unde se va concentra ediția din acest an a festivalului, pe Bradova. și-o margaretă, mică, singură printre străini, ca mine, cumva… )

Maramures frumos (4)

Maramures frumos (3)

Maramures frumos (5)

Maramures frumos (2)

 

Ziua IEI la Baia Mare

 Posted by on Sunday, 26 June 2016  2 Responses »
Jun 262016
 

24 iunie. Am sărbătorit, cu fetele pe biciclete, al patrulea an la rând, Ziua IEI. Dar anul acesta a fost aparte pentru că am purtat ii cu adevărat spectaculoase, vechi, autentice, dintr-o colecție privată. Măriuca Verdeș, un om tare fain, ne-a pus la dispozițiile iile din colecția ei prețioasă. Le-am purtat cu drag și cu recunoștință. Fetele-au strălucit în cămășile tradiționale vechi, cu flori în păr, cu voie bună.

Pentru mine a fost și mai aparte, am purtat, pentru prima oară, o ie veritabilă, spectaculoasă, de mare sărbătoare. Mi-a împrumutat-o o biciclistă faină din Baia Mare care a primit-o și ea, moștenire de familie. O ie din zona Bistrița, realizată cu multă măiestrie. Purtând-o, ia frumoasă de pe mine m-a făcut să mă simt și eu prețioasă, ca și ea. Să am sentimentul că fac parte dintr-o poveste veche, de peste veacuri, dintr-o lume în care altele erau valorile, altfel se trăia, straiele spuneau povești despre momentul în care erau purtate, despre femeile care le purtau. Mi-a plăcut, tare mi-aș dori o astfel de cămașă tradițională, una a mea, dar așa, venită de demult, din istoria neamului, purtând în ea amalgam de sentimente și emoții.

Fetele mele au fost cu mine, desigur. Prețios să le am aproape. V-arăt doar câteva poze, că prea-s faine, ca și momentele acelea pe care le-am împărtășit.

Ziua IEI Baia Mare 2016 (1)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (2)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (3)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (4)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (5)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (6)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (7)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (8)

(mulțumesc pentru fotografii, Melinda Mandici, Dan Mezok)

May 272016
 

Cărări pietruite. Înălțimi. Efort. Frumusețe. Oboseală. Bucurie. Oameni faini. Timp petrecut într-un alt mod. O epuizare reconfortantă. Dincolo de iureșul și agitația vieții cotidiene. Cam asta înseamnă o tură pe munte.

Rimetea. Alba. Colții Trascăului. Piatra Secuiului. Cetatea Colțești. Zilele trecute. Doar o să las aici câteva poze, că prea faine locuri avem, prea fain e timpul petrecut pe munte. Și de data aceasta și Puștiul a bătut cărările de munte alături de mine (sau agățat de mine), ba jucându-se de-a căpitanul și mateloții, ba mârâind până dincolo de capacitatea mea de rezistență la un fel de picătură chinezească. Dar ne-a ieșit. El a depășit limite fizice, fiind cea mai grea tură a lui, eu am depășit limite psihice. Și-am ieșit pe plus, el cu multă joacă și timp fain cu alți copii, eu cu golit de minte și încărcat sufletul cu frumusețe.

Serviți și voi!

Coltii Trascaului (6)

Coltii Trascaului (5)

Coltii Trascaului (1)

Coltii Trascaului (12)

Coltii Trascaului (4)

Coltii Trascaului (10)

Coltii Trascaului (7)

Coltii Trascaului (3)

Coltii Trascaului (11)

Coltii Trascaului (8)

Coltii Trascaului (13)

Coltii Trascaului (9)

Mulțumesc de duminică

 Posted by on Sunday, 14 February 2016  1 Response »
Feb 142016
 

Duminica dimineața îmi place să răsfoiesc internetul. Relaxat, fără vreo țintă anume, să am senzația că timpul se scurge într-un ritm încetinit. Să am alături o cafea cu lapte mult, să fie liniște și soare, dacă se poate. Dacă nu, și e o zi ca azi, mohorâtă, întunecată și extrem de capricioasă, mai adaug o linguriță de miere în cana mare cu biciclete, sau baloane, după caz.

În astfel de dimineți mi-s gândurile nezvăpăiate, las arsenalul de luptă deoparte și doar sunt. Simplu, fără nevoie de-a căuta sau de-a găsi. Și-i citesc pe oameni, pe alți oameni care și ei trăiesc în ritmul lor, în felul lor, sperând, visând și căutând. Și mă bucur și simt nevoia să mulțumesc.

Florin Georgescu, cu aplicațiile la care lucrează, pentru nevăzători, îmi dă senzația că mai e speranță de mai bine în lume. Să fii nevăzător și să reușești să te deplasezi singur printr-un oraș, mi se pare aproape magic. Tehnologia e un aliat puternic în cazul acesta și lucrurile se mișcă în direcție bună.

Simona, fata de la Lipa Lipa și-a strâns lucrurile – gândurile, dorurile – și-a plecat o vreme în lume. Așa, în doi, strâns ținându-se de mână, cu entuziasm și un curaj care-mi pare admirabil. Să nu ai un plan clar, să nu ai o țință, ci doar drumul să conteze, fiecare pas pe care-l faci, iată un lucru mare.

Videoclipul celor de la OK Go m-a cucerit zilele astea și nu mă satur de el. Și Puștiul e încântat de culoare, ritm și nebuniile care se întâmplă acolo. Mie-mi plac versurile - when you met the new you/did someone die inside? Filmat în Rusia, într-un avion al companiei S7 Airlines, în scurte fracțiuni de gravitație zero. Mare nebunie, zău așa.

Citesc că orașul Zadar din Croația a fost declarat destinație europeană în 2016 și mi-e inevitabil să mă întorc un pic în timp, la vizita mea acolo, în august 2014. Parcă a fost ieri, tare-i nedrept timpul cu noi. Oraș frumos, amestec de nou cu vechi și Salutul acela al Soarelui, da, își merită locul pe podium.

Chiar cred că am putea să spunem mulțumesc măcar un pic mai des și-mi place mult modul în care-a scris Cristina despre asta. “Păstrăm și vorbele bune și vorbele rele, acolo, în suflet, într-un sertăraș. Diferența e că la alea bune apelăm câteodată să ne vindece.”

Așadar, să aveți seninătate în suflet și-n privire. Și vă mulțumesc. Că sunteți!

Zadar, Croația

Zadar, Croația, august 2014

La Napoli cu un copil de șapte ani

 Posted by on Tuesday, 9 February 2016  1 Response »
Feb 092016
 

Se împlinește tocmai o lună de când am pornit în călătoria noastră de iarnă.

Ceea ce citisem înainte de-a pleca de-acasă m-a pus pe gânduri și m-a îngrijorat puțin, pentru faptul că urma să călătoresc singură cu un copil de șapte ani. Că Napoli e un oraș rău famat, că mafia e la ea acasă, că e periculos, că e de evitat… o avalanșă de păreri negative despre această destinație. Și totuși, ne-am dus la Napoli. Și bine am făcut. Ne-am petrecut acolo patru zile absolut spectaculoase, fără incidente sau probleme care să ne dea bătaie de cap. M-am simțit la fel de în siguranță ca pe străzile oricărui alt oraș mare pe care l-am vizitat.

Este ceva ce trebuie să iei întotdeauna cu tine când mergi pe munte, spune mereu Generalul, conducătorul grupurilor de munțomari cu care mă duc eu hai hui. Vigilența. E necesară și pe munte (unde eu mă tem de șerpi cumplit) și în călătorii. Mai ales când ești singură cu un copil.

Napoli, ianuarie 2016 (2)

Așadar, ne-am ținut departe de zona gării Garibaldi despre care se spune că e frecventată de tot felul de oameni dubioși, firesc, dacă ne gândim că e un loc extrem de aglomerat. I-am explicat Puștiului pe care-l țineam de mână că trebuie să fim atenți în jur, că e nevoie să fie mereu lângă mine… el a avut o replică fabuloasă la faptul că i-am spus să țină bine în mână selfie stick-ul pe care-l folosea… mi-a răspuns, genial în candoarea lui… că n-o să-i fure nimeni stick-ul pentru că, mami, hoții nu-și fac poze.

Napoli, ianuarie 2016 (14)

Am rezervat de-acasă cazarea la un hotel într-o zonă bună, exact la marginea centrului vechi, pe strada Toledo, renumită pentru cumpărături, aproape și de port, și de cartierul spaniol, și de urcarea cu funicularul spre castelul Sant Elmo unde îmi doream mult să ajung. Un hotel de trei stele, construit pe resturile unui apeduct, cu design simplu și aerisit, cu mic dejun tip bufet, îmi dorisem mult să nu trebuiască să mă ocup eu de masa de dimineață ci doar să fie un timp fain pe care-l petrecem împreună. Am fost mulțumită și de cameră, și de personal, și de locație. O curte interioară, puțin ferită de strada gălăgioasă, deci condiții optime pentru trei nopți în Napoli.

Napoli, ianuarie 2016 (1)

Napoli, ianuarie 2016 (13)

Am umblat extrem de mult pe jos, am încercat să folosim metroul doar pentru distanțe prea mari pentru a fi parcurse la pas, atunci când am ieșit din Napoli, pentru Pompeii sau Vezuviu. În restul timpului, cu harta în mână, sarcină pe care Puștiul și-a asumat-o cu mult interes, am bătut străzile în lung și-n lat. L-am ținut ocupat mereu cu informații, cu povești despre istoria locului, cu un fel de descoperire în joacă a tot ceea ce vedeam. Am făcut pauze multe, peste tot unde mergeam, că deh, la șapte ani obosești repede, te plictisești și mai repede. Am încercat să-i las impresia că el decide de multe ori în ce direcții să pornim, el stabilește cât timp să petrecem într-un loc, etc. I-am atribuit rol de partener de călătorie cu drepturi depline, m-am sfătuit mereu cu el și asta i-a dat multă încredere, l-a făcut atent și interesat.

Napoli, ianuarie 2016 (15)

Centrul vechi… mie mi-a plăcut. Cu toate străduțele lui aglomerate, murdare, vechi și întunecate, pline de oameni, de mașini, de scutere, într-un iureș neîntrerupt. Nu m-au deranjat deloc, dimpotrivă, am simțit că acolo-i pulsul napoletan, că acolo s-a scris istorie, că pe-acolo, pe străzile acelea, au trecut anii și-au lăsat urme.

Partea de port și promenada a mării sunt, la Napoli, într-un contrast puternic cu centrul vechi, e o zonă largă, senină, cu clădiri somptuoase, hoteluri de multe stele… la fel cum e și zona Vomero, de pe deal, cartierul luxos al orașului, acolo unde noi ne-am dus să vizităm Castelul Sant Elmo și să vedem Napoli de sus. Greu de imaginat ce priveliști sunt de-acolo. Muntele, Vezuviu, impunător în peisaj, ca un paznic, marea albastră, înghesuiala de străzi înguste, totul formează ceea ce Napoli e… un amalgam de contraste. O frumusețe de oraș.

Napoli, ianuarie 2016 (7)

Napoli, ianuarie 2016 (5)

Nu mi-am propus să văd ceva anume în Napoli, n-am bifat nici muzee, nici biserici – deși, acestea fiind la tot pasul, am intrat în câteva. Se spune că e orașul cu cele mai multe biserici, nu m-aș mira să fie așa. Ne-am plimbat mult pe străzile înguste și pavate, ne-am odihnit pe trepte de biserici sau pe borduri de trotuare minuscule, ne-am jucat pe malul mării, am mâncat pizza de la două pizzerii celebre, înghețată de peste tot. Am văzut Castelul D’ovo, Castelul Nuovo și Castelul Sant Elmo. Am fost prin cartierul spaniol, pe timp de zi, desigur, despre care se spune că e cel mai periculos, că e locul dealerilor de droguri și a crimei organizate. E drept, aveam senzația, la un moment dat, că sunt pe undeva prin Amsterdam, din cauza mirosului ce îmi părea a fi de hașiș. Dar se poate să mă fi înșelat, însă mi s-a părut mai degrabă amuzant să recunosc miros de droguri, decât să-mi fie teamă.

Nu m-a deranjat nici traficul haotic, faptul că trebuia mereu să avem multă grijă la scutere, veneau din toate părțile și se duceau în toate părțile. Mi s-a părut că fac parte din peisajul vieții locului, că oamenii au trebuit să se adapteze și ei cumva la iureșul vieții de zi cu zi și au făcut-o așa cum au putut. Puștiul și cu mine ne-am simțit ca într-un film de aventură unde eram noi doi și restul lumii. Și ne-a fost interesant și util și necesar.

Napoli, ianuarie 2016 (8)

Napoli, ianuarie 2016 (10)

Ce mi-a plăcut cel mai mult la Napoli? Tocmai acest amestec între nou și vechi, liniște și gălăgie, înghesuit și opulent, între străduțele din centrul vechi și panorama fabuloasă din port, spre Vezuviu. O combinație fantastică, cu iz italian autentic. Dacă aș reveni? Desigur, mai sunt multe de văzut și știu că-mi doresc să mai pierd – sau să câștig – ceva vreme pe malul mării, la poalele Vezuviului. Că tare mi-a dat o stare de bine timpul petrecut acolo.

Napoli e un oraș spectacol și-am iubit să fiu acolo de mână cu-n Puști de șapte ani, copilăros și matur totodată.

Napoli, ianuarie 2016 (9)

Napoli, ianuarie 2016 (3)

Napoli, ianuarie 2016 (4)

Napoli, ianuarie 2016 (6)

Napoli, ianuarie 2016 (11)

Napoli, ianuarie 2016 (12)

Margherita de la Napoli

 Posted by on Friday, 29 January 2016  3 Responses »
Jan 292016
 

Margherita, pizza inventată la sfârșit de secol nouăsprezece, în culorile Italiei, roșu, alb și verde, roșii, mozzarella și busuioc, ne-am dat întâlnire cu ea la ea acasă, la Napoli, în două dintre cele mai cunoscute pizzerii ale orașului. Ambele experiențe ne-au fost aparte și faine.

După cum mă documentasem anterior, Pizzeria di Matteo trebuia încercată. Zis și făcut, norocul nostru a fost că pizzeria se afla la zece minute de locația hotelului nostru, chiar în drumul pe care trebuia să-l parcurgem, am găsit-o din întâmplare, înainte de-a o căuta, în prima seară a călătoriei noastre. A fost o surpriză mulțimea de oameni care așteptau în stradă, în fața unei clădiri vechi, în paragină, să-și primească pizza comandată.

Pizzeria di Matteo

Noi nu ne-am oprit atunci, am decis să amânăm pe a doua zi și am ajuns în fața pizzeriei la o oră la care nu erau deloc oameni acolo și nu înțelegeam de ce. Pizza urma să intre în producție abia într-o oră, ni s-a spus să revenim. N-am știut ce să facem. Ne era foame, Puștiul era obosit, ne-am postat pe cealaltă parte a străzii lată de-abia de vreo 3, 4 metri. Un bătrân, cerșetor, stătea lângă geamul pizzeriei. Băiatul care servea, după ce l-a văzut, a luat o pungă de hârtie și i-a umplut-o cu câteva bucăți din niște produse mici care erau expuse în tăvi. Mi s-a părut tare frumos gestul și-am zâmbit, involuntar. Băiatul de la pizzerie a zâmbit și el și ne-a făcut semn să ne apropiem, ne-a întrebat de care pizza am vrea. De care Margherita. Simplă sau cu extra mozzarella. Am comandat una și una. Ne-a chemat în bucătăria pizzeriei și s-a pus chiar el să învârtă două bucăți de aluat. A fost drăguț, Puștiul era încântat. Ne-am luat cele două cutii cu pizza aburindă, le vroisem la pachet, le-am mulțumit frumos băieților și apoi am tot râs pe drumul către hotel, rupți de foame, dar așa de încântați de situație. Pizzeria Di Matteo, a fost musai să mai trecem pe acolo zilele următoare, Puștiului prea i-a mers la suflet întâmplarea.

PizzeriaDiMatteo

Cealaltă poveste pizzerească e, desigur, la Pizzeria da Michele, cam cea mai vestită pizzerie de la Napoli. Trebuia să ajung acolo. Cartea Eat, pray, love are o însemnătate aparte pentru mine, Elizabeth Gilbert descrie în ea o experiență proprie reală și e în carte, într-un capitol, un episod care se petrece tocmai acolo, în deja vestita, înainte de carte și film, Pizzerie da Michele din Napoli. E o nebunie pizzeria aceasta. O găsești ușor, pe o străduță în apropiere de Domul din Napoli și e chiar amuzant modul în care se petrece servirea acolo. Un chelner te așteaptă în fața ușii și te servește cu un număr trecut pe o bucățică de hârtie, apoi stai acolo afară și îți aștepți rândul. Cam 20 de minute per număr e alocat pentru a fi consumată pizza la una dintre mesele dinăuntru. Când îți vine rândul, ești invitat să ocupi loc într-una dintre cele trei sau patru încăperi care trec una prin cealaltă.

PizzeriaDaMichele

Când a venit rândul numărului treisprezece, adică numărul nostru, după vreo douăzeci de minute de așteptare - în ianuarie, extra sezon turistic - noi am avut loc tocmai în ultima încăpere. Camere absolut rudimentare, cu o faianță veche pe pereți, cu mese și scaune banale, cu aspect de bucătărie de cantină. Mie mi s-a părut amuzant, Puștiul a luat totul ca pe o aventură. Servirea a fost ok, am comandat două Margherita, una pentru servit acolo, cealaltă o vroiam la pachet, știam deja că aceasta e varianta potrivită pentru noi. Mi-a plăcut să fiu în cea mai vestită pizzerie din Napoli, ba chiar din întreaga lume, dacă e să dau crezare laudelor oamenilor locului. Emoția legată de cartea aceasta care-mi e dragă n-a schimbat gustul pe care pizza l-a avut, dar clar i-a dat o savoare aparte. Pe drumul către hotel, am întâlnit și alte pizzerii, una dintre ele avea așezată în fața intrării opera de artă din fotografia de mai jos. Da, din aluat de pizza e realizată.

arta in pizza

Pizza mi s-a părut la fel de bună în ambele locuri, n-aș putea să fac vreun top. Bună, nu fantastic de bună, dar, nefiind o mare cunoscătoare, bănuiesc că nu prea pot să apreciez în mod avizat. Proaspătă, cu blatul foarte subțire, dar nu uscat și crocant ci moale, chiar pufos, cu mozzarella multă, cu aromă plăcută de roșii. Pizza bună, i-a plăcut mult Puștiului, i s-a părut delicioasă, el care nu-i pasionat de pizza în general. Prețurile au fost absolut fantastic de rezonabile, 8 euro două pizza la cutie la Di Matteo, 10 euro două pizza la Da Michele. Și erau pizza mari, puteam să mâncăm maxim una și jumătate noi doi împreună.

Așadar, întâlniri reușite cu Margherita. Mai vrem.

An nou, călătorie nouă!

 Posted by on Monday, 4 January 2016  No Responses »
Jan 042016
 

M-am născut în mijloc de ianuarie, nu mi-a plăcut niciodată. Nici iarna, nici că-i ziua mea iarna. Deh, iernile din mine-s prea reci și-n vene mie îmi curge sânge primăvăratic, acela-i anotimpul în care eu respir viață. Dar, pentru că nu pot să hibernez lunile acestea de îngheț, pentru că nu pot nici să mă prefac că ziua mea-i în alt anotimp (deși, din moment ce m-am născut la șapte luni, niște scuze și explicații există!), îmi zic ca trebuie să trișez începutul de an și să-mi fac o datorie din a pleca într-o călătorie în ianuarie. În fiecare ianuarie.

Am văzut Praga în ianuarie, am zburat cu un balon peste Alpii Austriei în ianuarie, am colindat de una singură sate din Anglia la mijloc de ianuarie și anul acesta voi pleca în sudul Italiei, să mă găsească cei 35 de ani pe care-i împlinesc într-un loc în care n-am mai fost. Să zicem că-i o promisiune aceasta, să fiu în fiecare an, de ziua mea, într-un alt loc, unul nou pentru mine, de pe harta lumii.

Nu-i o treabă ușoară să decid destinații de lună ianuarie. Și nu pentru că nu-i sezon turistic, acesta, cred, e unul dintre punctele forte ale acestei perioade, că pot să văd locuri faine golite de aglomerația și iureșul turistic, dar și posibilitățile-s simțitor reduse, mai ales pentru o primăvăratică ca mine, care fuge de iarnă și caută… oare ce caut?

Caut locuri în care n-am mai fost. Orașe care să-mi vorbească despre ceva, cultură aparte, istorie multă, vechi și nou, oameni, puls de viață. Locuri retrase, sau locuri aglomerate, locuri care să-mi transmită emoție, dor și senzația de bine pentru faptul că-s un pion mic într-o lume mare, generoasă, cu atât de multe de trăit și văzut și simțit. Din acest punct de vedere, e bine, că-n orice direcție aș privi pe harta lumii, trebuie doar să pornesc…

Excursii cât mai puțin costisitoare, asta cu siguranță. Nu excursii ieftine sau chilipiruri, că nu există așa ceva. Fără un minim de câteva sute de euro, destul de multe, nu poți păși prea departe de casă. Chiar dacă avioanele low cost sunt baza, așa cum e la mine, chiar dacă te ocupi de locațiile de cazare din timp, săpând internetul până în străfunduri, chiar dacă alegi să rătăcești pe străzile orașelor, pentru a simți pulsul vieții localnicilor și nu să vizitezi muzee și alte obiective cu taxe de intrare, chiar dacă te hrănești cu sandwich-urile puse la pachet și nu irosești banii pe restaurante… costurile tot există, sunt multe, se adună, nu cred că vreodată o să fie ieftin să călătorești.

Destinația pe care-am ales-o pentru acest ianuarie, e Italia, țara în care-am călătorit deja, e drept, de multe ori. Dar Italia e atât de multă și copleșitor de încărcată cu locuri fabuloase, încât nu mi-e dificil să mă duc în niște locuri în care n-am mai fost. Napoli. Și Vezuviu. Și Pompei. Și-apoi Roma, câteva zile. 

Toate aceste pregătiri ale călătoriei sunt solicitante și intense și-mi ocupă timp și preocuparea cea mai importantă mi-e acum vis-a-vis de călătoria cu un Puști de șapte ani. Când el e cu mine, totul e diferit și prioritățile sunt altele. Singură, pot să hoinăresc ore întregi prin sate sau orașe, să schimb trenuri, autobuze și orice altfel de mijloace de transport, random, cum se nimerește, însă, când el e cu mine, totul trebuie să fie mult mai bine controlat, aproape nimic lăsat la voia întâmplării. Plus că activitățile, vizitele, trebuie adaptate conform interesului lui. Dar e provocator să găsesc soluții, așa cum ziceam.

Și cred că, deja, mi-am făcut bine temele. Transportul – avioane, trenuri, autobuze, metroul, etc. – locațiile de cazare, excursiile de câte o zi, timpul de pierdut vremea, vizitele, totul… Am bătut Napoli în lung și-n lat, virtual, pe hartă, să mă conving că e o destinație ok, în ciuda părerilor contrare, pentru o vizită cu copil. Am vizitat virtual Pompeiul și-am studiat îndeaproape despre Vezuviu, să las loc cât mai puțin surprizelor. Pentru Roma nu ne-am stabilit multe ținte, dar acolo nu vom fi singuri, o să fie mai ușor să ne ocupăm timpul, Roma oricum e, pur și simplu, o bijuterie în orice direcție ai porni, așa cum am descoperit-o prima oară, în 2011, vizită despre care am scris într-un post pe paravion.ro. Așadar, pe zece ianuarie ne luăm zborul. Revenim mai târziu cu o săptămână. Sperăm să fie primăvară prin părțile acelea sudice ale țării – cizmă.

Attraversiamo! 

Primul pas spre Mont Blanc

 Posted by on Monday, 19 October 2015  11 Responses »
Oct 192015
 

Aiguille du Midi. 3842 m. Chamonix. Franța. Mont Blanc.

Aiguille du Midi, Mont Blanc (13)

(vârful acela rotunjor din dreapta mâinii mele e Mont Blanc, eu eram la 3842 m, el e la 4810 m )

Mi-am dorit mult să fim acolo de ziua de naștere a lui Kinga. Mai mult decât pentru mine însămi, mi-am dorit pentru ea. Am o slăbiciune pentru zilele de naștere, mi-s momente aparte, trebuie să fie speciale. Așadar, 10.10.2015 și o vârstă mai mult decât minunată, 27 de ani – pfuai, vă dați seama cum sună 27 de ani? Câtă prospețime, câtă tinerețe, cât avânt, câtă viață? Întorcându-mă mental la vârsta aceea, aproape că aș putea zice că mi-a fost cea mai minunată. Și pentru ea mi-aș dori să fie așa. Să își dea seama acum, înainte de-a trece anii și de a ajunge să privească în urmă, că e cea mai minunată vârstă. Că poate fi și poate face orice își dorește (la mulți ani sus, sus de tot, fată dragă!).

Mont Blanc e poveste. Magie. Din copilărie, așa îmi părea. Din cărțile cu exploratori, Mont Blanc îmi părea un vis. Și-acum îmi pare un vis faptul că în urmă cu un pic mai mult de o săptămână mă aflam acolo.

Să te duci pe munte se poate în două feluri. Cel autentic, cu echipament, cu determinare și efort fizic susținut, cu o răsplată pe măsură. Exact cum ziceam în articolul despre cucerirea vârfului Moldoveanu. Sau, mai poți să te duci cum ne-am dus noi de data aceasta, ca două floricele de primăvară – toamnă, urcând cu telecabină, lift&stuff până la altitudinea amețitoare de 3842 m.

Aiguille du Midi, Mont Blanc (7)

Desigur, e preferabilă oricare dintre aceste două variante, celei de-a treia, să nu te duci deloc. Însă trebuie să recunosc că senzația de bucurie maximă a fost atunci când mi-am afundat mâna în zăpadă, când am călcat pe cărarea alpiniștilor, când deasupra capului meu a fost un tavan de gheață. Acolo mi-aș fi dorit să fiu, legată de un alt membru de echipă – tare mi-a plăcut modul în care se organizează doi câte doi alpiniștii – să parcurg imensitatea aceea albă, pe cărarea îngustă, abruptă, care se pierdea printre creste. Să simt muntele cu fiecare părticică a corpului și a sufletului. Și, cine știe, poate pasul următor e să urc Mont Blanc pe jos. Vis să fie.

Altfel, muntele tot munte rămâne. Fabulos, impasibil, frumos la superlativ. Alb, minunat de alb și de aproape de cer, îmbrățișat de acesta.Priveam în jur și nu-mi ajungeau cuvintele să exprim senzația de plinătate, de uimire. Prea multă frumusețe. Prea multă, pe bune. Și tăceam, sau vorbeam, sau râdeam, sau îmi umpleam plămânii cu aer tare, și mă simțeam recunoscătoare să fiu acolo.

Bun, câteva detalii tehnice, despre cum poți, pas cu pas, să ajungi acolo. Nu-i greu deloc, mai mult pare. Și e de mers. Măcar o dată, dacă nu de mai multe ori. Noi ne-am dus cu avionul. Cluj – Geneva, niște bilete de avion nesimțit de ieftine, cumpărate în luna august. 150 lei dus întors pentru o persoană.

Ne-am găsit cazare prin airbnb.com, deja familiarizată fiind cu sistemul acesta. Am căutat un loc decent, curat, fără pretenții, să fie la un preț cât de modic, având în vedere faptul că-n zonă pe-acolo nimic nu e ieftin. Am găsit un loc fain, mulțumim, Agnes, pentru găzduire. Priveliștea de pe balconul nostru ne umplea sufletele de trăire, fabulosul Mont Blanc stând nestingherit cu vârful lui rotunjit în nori, aproape de soare. Telecabina din Chamonix ne era tocmai în fața clădirii și tare ne mai plăcea să ne uităm la grupurile de alpiniști care stăteau la rând dimineața devreme. Frumoși, colorați, temerari. Cu sufletele pe sus, pe unde se duceau să și zboare, mulți dintre ei, cu parapanta.

Devreme ne-au urcat și noi în telecabină, la ora 8:30 – aceasta făcând traseul de la ora 8:10 la ora 16:30, ultima coborâre. Deh, noi și ei, munțomanii. Ei cu echipamente, noi cu aparatul foto – bine, doar Kinga. Un bilet costă 58 euro. Nu-i puțin deloc, însă pentru ceea ce natura are să îți ofere, chiar merită banii. Aflându-ne acolo în octombrie, lună considerată între sezoane, am putut să stăm sus cât am vrut – și-am stat cinci ore – altfel, pe timp de sezon, există un termen de aproximativ o oră, o oră și jumătate, în care poți sta sus, pe Aiguille du Midi, pentru a se evita supraaglomerarea telecabinelor.

A fost un răsfăț pentru suflet, pentru minte, desigur. A fost minunat, așa devreme dimineața, să ne aflăm acolo doar noi și câțiva alpiniști. Am avut, o vreme, muntele numai pentru noi. O liniște minunată, un frig pe măsură, și munți. Într-o parte, cât vezi cu ochii, munții îmbrăcați în haine albe. Creste semețe. Și-n cealaltă parte, valea Chamonix, învăluită în ceață.

La cafeneaua de sus am petrecut un timp fain savurând o cafea caldă, lipindu-ne de caloriferele fierbinți, mâncând cel mai bun macarons ever și privind în jur. La priveliștea fabuloasă de afară, la oamenii frumoși dinăuntru. O cafea, 4 euro, un macarons – uriaș, de altfel – 3 euro. Prețuri de Franța, de munte, mari, dar cumva firești.

Despre Step into the void, ultima atracție a locului, ce-aș putea scrie? Pentru mine a fost doar o mică terasă de sticlă, suspendată acolo, la mii de metri altitudine. N-a fost emoție, sau teamă, sau adrenalină. Doar bucurie de-a mă afla acolo. Pentru Kinga însă, a fost o depășire a limitelor ei. Una pe care ea singură și-a impus-o și i-a ieșit (și ce poate fi mai satisfăcător decât să depăsești o limită, să îți arăți tu ție că poți?). Am stat acolo o vreme bună și ne-am uitat la oamenii care se temeau să iasă pe sticlă. Bărbați în toată firea, nu puneau piciorul pe podeaua de sticlă, se opreau exact la marginea ei. Râdeau, nu îndrăzneau, se întorceau și renunțau. Așa că, m-am bucurat să fiu acolo, s-o țin de mână, de ziua ei, să-i fiu alături într-un loc fabulos și într-un moment de control a emoției, e temerilor.

Aiguille du Midi, Mont Blanc

Transferurile între aeroportul din Geneva și Chamonix le-am făcut cu Easybus, nu ne-a fost o experiență tocmai reușită, deh, erau cei mai ieftini, 32 euro dus întors de persoană, în comparație cu cel mai ieftin bilet de 25 euro doar dus, la o altă companie. Până la urmă am ajuns cu bine la aeroport, la întoarcere, deci nu ne plângem foarte tare, doar că altădată ne vom gândi mai bine la timpii pierduți așteptând. Transferul durează 90 de minute și cursele sunt aproximativ din oră în oră.

Parapantiștii… ahh, parapantiștii sunt deliciul zonei și mi-a fremătat sufletul de fiecare dată când vedeam unul. Și-am văzut zeci, poate sute, în zilele acelea. Pictau cerul, unul după altul, decolau de sus și aterizau în sat. Ne-am dus să ne petrecem o vreme în locul unde aterizează. Erau acolo familii întregi, tați care-și învățau copiii, mici, în jur de 10 – 12 ani, să se echipeze cu parapanta, să facă primii pași cu ea, să o frâneze… de-astea, tehnice, mișto. Ne-ar fi plăcut un zbor cu parapanta acolo, dar nu ne-am pregătit din timp pentru asta, așa că a trebuit să renunțăm. Costul unui zbor în tandem e în jur de 100 euro pentru o persoană și se face cu planificare cu o zi înainte. Oricum, m-am întors cu dor de zbor și zău că abia aștept să dea zăpada și pe la noi, să fac un zbor de iarnă cu Laci Fly, pilotul care mă învață pe mine despre dragostea de parapantă și care bucură mulți oameni pe-aici, cu zborurile în tandem pe care le face.

Ne-am purtat cu bucurie tricourile faine și tare potrivite de la Mândra Chic, fetelor, mult vă mulțumim pentru măiestrie. Mesajele de pe tricourile noastre e musai să fie citite împreună, c-așa le e sensul. Ți-am zis eu că suntem ceea ce iubim. Sau invers.

Aiguille du Midi, Mont Blanc (2)

N-am mai fi plecat de-acolo. Nici de pe străduțele satului, încălzite de soare în timpul zilei, pe unde ne plimbam admirând culorile minunate ale toamnei și privind la oamenii faini din jur, nici de sus, de pe Aiguille, semețul vârf. Dar timpul trece parcă mai cu viteză când trăiești ceva frumos și musai să te întorci, să dai fila vieții mai departe și să pui undeva la păstrare, în suflet, ceea ce viața ți-a oferit. Că, deși totul devine trecut și pare așa, învăluit în ceață de uitare, tot acolo e. Nimeni nu-ți mai ia ceea ce ai primit. Depinde doar de tine să-ți hrănești sufletul o vreme cât mai îndelungată cu ceea ce ți s-a dat.

Gata, acum v-arăt poze. Că sunt fabuloase, atât de frumoase încât greu îmi vine și mie să cred că am fost acolo. Le-a făcut Kinga, jos pălăria în fața ei, zău așa!

Aiguille du Midi, Mont Blanc (3) Aiguille du Midi, Mont Blanc (4) Aiguille du Midi, Mont Blanc (5) Aiguille du Midi, Mont Blanc (6) Aiguille du Midi, Mont Blanc (8) Aiguille du Midi, Mont Blanc (15) Aiguille du Midi, Mont Blanc (9) Aiguille du Midi, Mont Blanc (10) Aiguille du Midi, Mont Blanc (11) Aiguille du Midi, Mont Blanc (12) Aiguille du Midi, Mont Blanc (14) Aiguille du Midi, Mont Blanc (17) Aiguille du Midi, Mont Blanc (16)

România la picioarele mele

 Posted by on Thursday, 24 September 2015  4 Responses »
Sep 242015
 

… la propriu. Vârful Moldoveanu, Munții Făgăraș, 2544 m, cel mai înalt vârf de munte din România. 18 septembrie 2015. Memorabilă zi minunată.

Fagaras 2015 (8)

Greu și frumos. Așa aș descrie, foarte pe scurt, cea mai grea și frumoasă tură de munte de-a mea, de până acum.

Mă trezesc la ora patru și treizeci și cinci de minute, exact atunci când sună alarma fixată doar de formă, sunt buimacă, mă întreb a mia oară ce-o fi în capul meu de mă pornesc iar la drum, câteva sute de kilometri cu mașina, apoi ore întregi de traseu cu rucsac greu în spate. Am aceeași senzație ca înainte de fiecare tură, de psihic obosit, nepregătit, neentuziasmat. Dar mă pregătesc, în douăzeci de minute sunt jos, în fața blocului, mormăind un bună dimineața de formă. Și pornesc la drum. Kilometru cu kilometru mi se strecoară în suflet entuziasm și seninătate. Târziu, după ore obositoare de traseu, această senzație mi-e clară, sunt acolo unde trebuie.

Cu cât merg mai mult pe munte, cu atât simt mai mult că urc spre mine, de fapt. Spre muntele din mine însămi, cum spunea un coleg de tură. Cu fiecare pas, înaintez. Mă depășesc pe mine însămi. Ajung mai aproape de o stare de bine care-mi strecoară încredere și motivație în minte și în suflet. Și nu există câștig mai mare pentru mine decât sentimentul că… pot. Să fac față vieții, furtunilor, prea multor variații și nesiguranțe. Și e bine. Un bine care e greu de pus în cuvinte, pe măsura frumuseții pe care muntele mi-o oferă cu dărnicie.

O pereche de bocanci de calitate și un psihic bun fac minuni. Cum moralul meu nu-i cel mai sănătos – că de-aia mă duc în ture, să mă detoxifiez psihic – măcar partea cu bocancii trebuia într-un final să o rezolv. O pereche de Kayland Globo, de trei sezoane, s-a dovedit a fi cea mai potrivită investiție, care-mi salvează într-un mod absolut uimitor și necesar oasele prea sensibile ale picioarelor, motiv pentru care toate turele mele anterioare au fost așa, sub steaua nefavorabilă a unui disconfort greu de suportat. Ani la rândul n-am înțeles cât de important e un echipament de calitate pe munte și am tot dat bani pe lucruri care mi-au făcut mai mult rău decât bine. Din neștiință, din lipsă de posibilități financiare. Șosete tehnice, bocanci buni, bețe, pelerină, rucsac potrivit (sunt mândră de rucsacul meu mișto, pe care trebuie să-l laud, nu doar pentru că e bun, ci și pentru că e o marcă locală, din Baia Mare, Maramont și tare îmi place că se fac lucruri de calitate și la noi) și-așa mai departe. Încă stau rău la capitolul echipament și-mi lipsesc multe lucruri, dar le am pe cele strict necesare și de bază și, pas cu pas, completez ce e nevoie. Am noroc de oameni faini care mă sfătuiesc, care-mi poartă de grijă și-mi împrumută diverse lucruri și, uite așa, turele mele pe munte sunt o reușită.

Fagaras 2015 (1)

Acolo sus, cel mai sus din România, pe Vârful Moldoveanu, deasupra crestelor perfecte, calme, fără nici un fel de tresărire, munți impasibili în frumusețea lor perfectă, m-am simțit mică și mare în același timp. O satisfacție și-o bucurie plină, autentică, o mulțumire, chiar și pentru efortul mare pe care l-am depus pentru a ajunge acolo. A fost o tură grea, m-am simțit epuizată, au fost trei zile cu multe ore de traseu, firesc pentru un om al muntelui, greu pentru cineva ca mine, nu tocmai un montaniard. Dar dacă e ceva pentru care mă bucur sincer, e faptul că, și-atunci când mă simțeam epuizată, fără vlagă și energie, și fiecare pas mi-era un efort, continuam să simt și să-mi doresc să fiu pe munte. Și era o stare pentru care nu am descriere. Dar pentru care sunt recunoscătoare. Pas cu pas, muntele mă cucerește pe mine și nu invers. Găsesc acolo trăiri care-mi sunt necesare, mai mult decât simple mofturi sau plăceri. Nu-i o distracție, pentru mine, mersul pe munte. E drum către mine, necesar să fie făcut.

Sunt oameni care m-au învățat, mă învață despre munte și nu e puțin lucru ceea ce primesc. Prietenii de la Asociația Opaițul Rodnei cu care merg pe munte din 2012 sunt oameni în fața cărora simt să-mi scot pălăria și să le mulțumesc. Pentru solidaritate, pentru grijă, pentru mâncare, pentru apă, pentru răbdare, pentru fotografii, pentru timp de calitate petrecut pe munte. N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit/ E de-ajuns o mână de prieteni în asfințit, cum zic versurile unui cântec. Așa și e. Un asfințit pe munte, după o tură grea.

SONY DSC SONY DSC SONY DSC SONY DSC Fagaras 2015 (6) Fagaras 2015 (7) Fagaras 2015 (9) SONY DSC SONY DSC SONY DSC Fagaras 2015 (13)

(echipa de Făgăraș, de la stânga la dreapta – Mihai, Lorant, Freddy, Maria, Generalul, Cristi, Florin și eu. fotografiile sunt făcute de colegii mei de tură, Cristi, Florin, Lorant, Freddy și de mine)

Oameni rătăciți de sensul lor

 Posted by on Wednesday, 16 September 2015  7 Responses »
Sep 162015
 

Mereu mi-am imaginat că trebuie să existe un sens clar. Să mă trezesc dimineața și să am certitudinea că drumul pe care sunt e cel potrivit, pe care trebuie să merg, că fac ceea ce e bine să fac, cu rost clar și bine conturat de mâna invizibilă, dar precisă, a destinului.

Nu se întâmplă, diminețile nu sunt așa. Viața pare să aibă mereu planurile ei, separat de ale mele. Tare diferite, de cele mai multe ori, și-n ironia ei, desigur că-mi trage atâtea țepe pe cât poate. Și mie tot nu-mi iese. Să simt că lucrurile au sens, acel sens pe care mi-l imaginez eu, fără să mă gândesc că, poate, mi se dă ceea ce am nevoie și eu nu prea știu, cel mai adesea, ce-mi folosește cu adevărat… așa că mă tot pierd printre sensuri fără sens, mă împiedic de te și miri ce și continui, inevitabil, acest joc de-a viața de om mare.

Oameni rătăciți de sensul lor. Am întâlnit de curând expresia aceasta și m-a pus pe gânduri o vreme. Deși sună cam rău, tot conține o chestie tare importantă. Să te rătăcești de sensul tău presupune să-l fi avut cândva, pentru că nu poți să pierzi ceva ce n-ai avut, nu? Și să fii conștient de care-i sensul tău pe lume, nu-mi pare deloc puțin lucru.

Forța unui om stă în faptul că, în ciuda propriilor neajunsuri, ale propriilor probleme și lipsuri emoționale, sufletești sau de orice natură, continuă să facă lucruri. Pentru el, dar mai ales pentru oamenii din jurul lui. Asta îmi tot spun, îmi repet. Și poate că acolo e și sensul. Acolo îl caut, asta cu siguranță. Nu-l găsesc deloc ușor, dar… o fi nevoie de mult exercițiu. Cât toată viața, bănuiesc.

Mă întreb… dacă am cunoaște mereu sensul acțiunilor noastre, ne-ar fi mai ușor să ne învățăm lecțiile?

Libertatea locuiește în munți

 Posted by on Wednesday, 26 August 2015  1 Response »
Aug 262015
 

… scria pe o placă comemorativă pe care am întâlnit-o în primele zile de august în munții Retezat. Poate că nu e în totalitate așa, poți să fii și să te simți liber oriunde, dar… cu siguranță muntele are ceva aparte, numai al lui.

SONY DSC

Tura în munții Retezat, pe care am făcut-o la final de iulie și început de august, împreună Kinga, fata mea dragă și cu oamenii faini, prietenii de la Asociația Opaițul Rodnei, a fost una absolut fantastică. Fantastic de frumoasă, de obositoare, de plină, de minunată.

Muntele are ceva care mă fascinează. Care mă și sperie. Care mă umple de un sentiment de libertate și plinătate pe care doar atunci când zbor îl mai întâlnesc. Zborul cu parapanta, de a doua zi după ce m-am întors din Retezat chiar a părut să fie completarea unui ceva căruia doar asta-i mai lipsea, niște aripi, la propriu.

Despre Retezat se spune pe bună dreptate că e cel mai frumos munte din România. E maiestuos. E generos în priveliști copleșitoare. E împodobit cu creste semețe și lacuri care-i par a fi cristale. Are păduri sănătoase și cărări pietruite mărginite de tufe de flori, are izvoare cu ape limpezi și mult parfum de bucurie autentică. Trasee lungi și mai scurte, mai ușoare și mai dificile, pentru toți cei care caută oază de liniște și detașare, timp petrecut departe de zgomotul vieții de zi cu zi. Noi am avut de toate. Și timp frumos, și ploaie – de care m-am bucurat ca un copil! – și timp de plecat pe traseu cu noaptea-n cap și timp de povești și relaxare, și timp de trăit răsăritul pe creastă de munte și timp de admirat cer de noapte îmbrăcat în mii de stele.

Mi-a fost obositor, desigur. Mult mai obositor decât mi-aș dori eu să-mi fie. Nu sunt o obișnuită a muntelui și efortul îl resimt prea puternic, prea repede, prea, prea, prea. Prea mult în toate felurile posibile. Dar în același, timp, prea îmi doresc să am parte de ceea ce muntele are de oferit, așadar, cu degetele picioarelor în cruntă bătălie cu bocancii, cu tot corpul urlând a oboseală, tot ce-mi trecea prin cap și prin suflet în a patra zi, moment de pornire către casă, era un sentiment de tristețe și de regret că timpul acela pe munte se încheie prea repede, că prea nu mi-a fost suficient, că prea mai vroiam să respir viață pe munte.

Cu siguranță, muntele e unul dintre locurile unde trăiește libertatea. Într-o formă pură, autentică, intensă și minunată. Și-aș vrea să mă duc s-o întâlnesc mai des. Și-o să mă duc. În mijloc de lună septembrie e o nouă încercare pentru mine, mă duc în Făgăraș, pe acoperișul României, Vf. Moldoveanu. Cu aceiași oameni faini, de la Opaiț. Cu aceeași emoție și cu același dor de zbor sufletesc și de libertate a spiritului.

Și-aș mai vrea să-i spun unui om de demult, un om al muntelui, că s-a întâmplat așa cum mi-a spus că se va întâmpla, dacă-mi doresc. Că voi găsi ușa muntelui. Am găsit-o, n-am de gând să-i mai uit cifrul vreodată, chiar dacă, probabil, nu voi fi niciodată ceea ce se numește un montaniard, în adevăratul sens al cuvântului. Dar tot mă bucur că muntele trăiește și-n sufletul meu și că vin, de fiecare dată, de pe munte, mai bogată. Și mai om.

Retezat, august 2015 (20) Retezat, august 2015 (23) Retezat, august 2015 (18) Retezat, august 2015 (22) Retezat, august 2015 (19) Retezat, august 2015 (21) Retezat, august 2015 (27) Retezat, august 2015 (16) Retezat, august 2015 (15) Retezat, august 2015 (29) Retezat, august 2015 (30) Retezat, august 2015 (25) Retezat, august 2015 (26) Retezat, august 2015 (28) Retezat, august 2015 (17) Retezat, august 2015 (24)

Drumul lung spre Cimitirul Vesel

 Posted by on Monday, 24 August 2015  No Responses »
Aug 242015
 

Mi-e întotdeauna greu să vorbesc despre un eveniment în care pun așa de mult suflet încât, după încheierea lui, mă simt copleșită de o stare de epuizare și vid interior cumplit. Am trăit în zilele petrecute pe pajiștea de la Săpânța cât într-o lună întreagă, zile condensate în emoții și muncă și agitație și freamăt și stres și alergătură și bucurie și satisfacție și dezamăgiri și de toate la un loc. Viață, în toată plinătatea ei.

Drumul lung spre Cimitirul Vesel e un proiect, un vis al lui Peter, irlandezul pornit să promoveze România și tradițiile ei, constant pe drumul lui de ani de zile deja, determinat și hotărât să nu se oprească. Proiectul e la a șasea ediție, aceasta a avut loc pe 15 și 16 august 2015 în cel mai renumit sat din România, Săpânța, satul Cimitirului Vesel. Anul acesta tema festivalului a fost jocul tradițional pe care ne-am dorit să-l reînviem pe podeaua de lemn din mijlocul pajiștii festivalului.

DLCV (3)

M-am implicat în acest proiect ca și cum aș fi fost parte din el dintotdeauna, ca și cum ar fi fost visul meu, nu al altui om. Și mi-am potrivit pașii după cei ai lui Peter și am trăit evenimentul cu o intensitate extremă, așa cum fac cu toate lucrurile în care simt să dau, în mod voluntar, tot ceea ce pot, tot ceea ce sunt.

Zilele pe pajiștea evenimentului au fost intense, grele și frumoase. Fizic a fost o oboseală cruntă, cu dormit extrem de puțin, efort mult și puțin timp de tras sufletul. Cam așa cum îmi place mie să fie atunci când muncesc la ceva drag. Organizatoric, fire critică cum sunt, aș spune că se putea și mai mult, și mai bine. Omenește, am făcut tot ce-am putut noi – și au fost foarte mulți oameni implicați care au făcut eforturi enorme – să iasă lucrurile frumos. Și-au ieșit. Timp fain cu oameni faini. Ateliere meșteșugărești, muzică autentică, joc tradițional. Toate organizate într-un mic colț de rai, o pajiște la marginea satului, mărginită de pădure și de un mic pârâu, căsuțe de lemn acoperite cu pânză albă, o scenă – podea de lemn circulară și-un fus emblemă a festivalului, înalt de cinci metri, realizat special pentru acest eveniment. Un proiect realizat prin bunăvoința multor oameni care au pus mână de la mână și-au ajutat fiecare cu ce au putut, de la lemn pentru scenografie, la materiale publicitare, de la ingrediente pentru mâncare tradițională gătită pe pajiște, la timp mult și energie la cote maxime.

Festivalul a adus împreună oameni de-o calitate excepțională. Meșteșugari de-ai locului, oameni iubiți de oameni, grupuri de artiști, lăutari și horitori, vizitatori și iubitori ai tradițiilor. Dumitru Pop Tincu, ucenicul lui Stan Ion Pătraș, întemeiatorul Cimitirului Vesel, Moș Pupăză, meșter al marelui fus, Anuța Fintii, bătrâna de 90 de ani a satului care ne-a oferit un moment magic, cântând cu o voce incredibil de limpede și de puternică Hora Miresii, grupuri folclorice, Gheorghe Turda, Grupul Iza, Mircea Florian și tulnicăresele, Lee, artistul din Taiwan, și mulți, mulți alții, toți uniți de visul unui om nebun de frumos, Peter, irlandezul (în link e un interviu foarte fain cu el).

Peter, acest om cu o energie fantastică, cu o determinare și o încredere surprinzătoare, cu o capacitate organizatorică și o viziune impresionantă, acest visător optimist care insuflă, inevitabil, dorință de implicare celor din jur. Om bun, cu suflet senin, cu care am împărțit și momentele de magie, și pe cele de dezamăgire. C-au fost de toate, că doar lucrurile se înnoadă și se deznoadă într-un mod firesc, cum spune Peter.

DLCV (5)

Pentru mine, din punct de vedere uman, a fost un timp de-o calitate incredibilă. Am întâlnit oameni mulți și frumoși, entuziasmați și hotărâți pe drumul lor. Oameni cu spirit tânăr și senin, având în comun acest drag de lumea satului, de tradiții și cultură. Oameni care mi-au deschis ușa casei lor și mi-au oferit un pat și-o masă caldă și multă, multă omenie. Oameni cu care am stat de vorbă, oameni care mi-au umplut sufletul de recunoștință, de bucurie și emoție a întâlnirii. Oameni mulți și frumoși, împreună cu care-am scris o nouă filă din această poveste, a Drumului lung spre Cimitirul Vesel.

Peter ne-a dăruit acest lucru și lui trebuie să-i spunem, noi toți, un mare MULȚUMESC.

DLCV (7) DLCV (1) DLCV (2) DLCV (4)

DLCV (6)

Zile cu oameni și povești

 Posted by on Saturday, 8 August 2015  3 Responses »
Aug 082015
 

Unele zile au un parfum aparte. 6 august 2015, joi, a fost pentru mine una a parfumului de omenie autentică.

Începută dimineața devreme, ziua m-a dus departe pe șoselele țării, printre oameni cu care, probabil, mi-era necesar să mă întâlnesc, însoțindu-l pe Peter, irlandezul atât de român, cu care pășesc alături zilele acestea înspre făurirea celei de-a șasea ediții a unui festival pentru care noi, toți românii, tare ar trebui să fim recunoscători. Drumul lung spre Cimitirul Vesel.

La Ziua Cânepii, undeva în județul Sălaj, am citit povestea unui fir de cânepă crescut pe pietriș, într-un loc neprielnic, încăpățânat să-și întindă tulpina aceea care pare firavă, dar e atât de puternică, spre cer. A fost și pentru prima oară când am văzut cum arată cânepa, de fapt. Și-am văzut-o într-o multitudine de forme, de la firul de cânepă încă crescând, la îmbrăcăminte, cânepă uscată pregătită pentru meliță, păpuși, uleiuri, pâine și prăjituri. Fascinantă mi s-a părut povestea acestei plante atât de versatilă pentru care oamenii luptă să poată fi cultivată, în mod firesc, cum se făcea demult, fără a fi considerată un drog.

Apoi, povestea despre Zig Zag prin România, pe care mi-a spus-o, pe repede înainte, Alex, unul dintre cei 14 tineri care călătoresc timp de cinci ani prin România, mi-a plăcut extrem de tare și n-am putut să nu mă întreb de câtă nebunie frumoasă e nevoie să poți să îți pui pe pauză toată viața și să o pornești într-o astfel de aventură, de cinci ani lungi și incredibil, sunt ferm convinsă, de plini și dătători de viață autentică?!

Un alt om, Andrei Racu, mi-a prezentat păpușile frumoase realizate fără să fie folosite cusături, doar prin legare, inspirate din folclor… păpuși colorate ale primăverii, păpușa fericirii sau cea a veștilor bune… tare mi-a plăcut dedicarea și patima cu care-mi povestea cum soția lui se documentează pentru ca păpușile lor să fie ceea ce oamenii au nevoie, să le dea un sens. Păpușile, ce să mai zic, erau minunate.

A fost o zi în care oameni cu suflete senine ne-au așteptat cu bunătăți înșirate pe mese, ca-n poveștile cu ospețe, cu pâine făcută în casă și apă rece de izvor. Nu pot să nu scriu despre bunica cea formidabilă, emblemă clară a ceea ce mi-am imaginat eu toată viața că ar trebui să însemne o bunică, care a pregătit vinete și ardei copți și supă de găină și alte delicatese, pentru noi, străinii care i-am intrat în casă, oferindu-ne povești blânde și înțelepte și ce timp fain a fost acolo…

O doamnă pe care-o cheamă Zâna avea exact un aer senin de zână, un bărbat mi-a povestit despre familia lui cu care s-a mutat în munți, departe de oraș, ca să-și crească cele trei fetițe – și ceilalți copii care vor mai veni – într-un mediu fără fum de eșapament, băiatul din Taiwan călător prin lume, care cânta fantastic de intens, din colțul gurii, la un fel de tulnic, întâlnirea întâmplătoare cu Mândra Chic a cărei pasiune în realizarea tricourilor cu iz tradițional o admir de mult… oameni, mulți, frumoși și atât de diferiți, întâlniți într-o singură zi. Și totuși, toți având în comun un drag de viață, o deschidere spre ceilalți, o seninătate, o bogăție sufletească pentru care tare m-am simțit recunoscătoare împărtășind-o.

sase august

Două fete la Istanbul

 Posted by on Friday, 10 July 2015  5 Responses »
Jul 102015
 

Fain titlu, nu-i așa? Așa ne-au fost și nouă, unei blonde și unei brunete, zilele petrecute în orașul Poartă. I se potrivesc numele, renumele, poreclele, și toate lucrurile care se spun despre acest mix de culturi, de tradiții, de oameni, de arome, de culori, de peisaje, de apă și uscat, de… de toate la un loc.

Istanbul, iunie 2015 (1)

Mi-a plăcut Istanbului și, cândva, cumva, va mai fi vremea lui, știu bine. Deocamdată, o să-i aduc omagiu și-o să-i ofer un loc în nemurirea blogului, scriind despre el, așa cum l-am simțit eu. Și adăugând fotografiile minunate ale Kingăi, jumătatea mea brunetă de călătorie la Istanbul.

M-am așteptat la multe. De câțiva ani, de când Istanbul era pe lista mea de locuri unde vreau să ajung, mi-am făcut multe așteptări. Și toate așteptările au fost total date peste cap. Aproape nimic din ceea ce credeam că va fi, nu a fost. Dar a fost un altceva atât de complet, că nu m-am simțit deloc dezamăgită ci, pur și simplu, am luat lucrurile ca atare… acesta-i Istanbului, așa mă bucur de el. Și m-am bucurat, ahh, încă cum.

Ce fac două fetele la Istanbul? Păi, trăiesc din plin fiecare zi!

Kilometri mulți parcurși în fiecare zi pe jos, cartiere aglomerate, coline cu priveliști minunate, arome puternice, bărbați trecând mereu limita curtoaziei – am tot zis, cred că turcii au radar – atenție, blonde!… așa ne-a fost Istanbul. Frumos. Plin. Intens. De sus, din Turnul Galata, totul a părut o filă din povestea celor o mie de nopți sau a lămpii lui Aladin, frumos, colorat, fermecat, o priveliște care ne oprea cuvintele de admirație în gât. Apoi, de jos, din portul Galata, în mijlocul mulțimii extrem de pestrițe, am văzut o altă față a Istanbulului de zi cu zi, aglomerat, înfierbântat de la betoane și de la prea mulții oameni pe metru pătrat. Dar totul, din orice unghi priveam, mi-a părut autentic. Și mi-a plăcut.

Moscheile mi-au plăcut mult, dar mai degrabă cele mai mici, lipsite de freamătul turistic – și de mirosul caracteristic al sutelor de picioare descălțate din Moscheea Albastră – și mai pline cu senzație de bine, de pace interioară. Am stat așezată pe mocheta frumoasă a unei moschei o vreme și mi-a fost un timp prețios acela. Nu înțeleg religia lor, nu înțeleg regulile, nu pot, cu sufletul meu de feministă, să fiu de acord cu restricționarea femeilor, cu regimul pentru ele, însă, dincolo de toate crezurile personale, n-am putut să nu mă simt mică într-o lume mare, spiritual vorbind. Și tare bine a fost.

Marele Bazar… mare. Pestriț, cu mii de chestii absolut inutile. Dar care-ar mai fi farmecul Turciei, al turcilor comercianți, dacă n-ar vinde ei orice nimicuri, utile sau nu? Neapărat colorate, aurite, să-ți ia ochii. Mi-a părut mai degrabă amuzant decât deranjant, mi-a plăcut partea de old bazar, cu faianța pe perete, cu coloane de piatră și magazine de antichități, cu mesele lor joase și scăunele pe care stau bărbații și beau ceai.. mi-a plăcut și agitația, freamătul, senzația de viață plină de pe fiecare alee a bazarului.

Mâncarea, nu, pe mine nu m-a dat pe spate. Rahatul turcesc ar ocupa primul loc, acela cu diverse condimente, cu șofran, cu tot felul de fructe uscate, da, mi-a fost pe plac. Altfel, baclavalele le-am găsit mai fade decât mă așteptam, sandwich-urile cu pește din portul Galata, banale, uscate și fără nimic special… mi-au plăcut însă câteva tipuri de kebab, cu pui sau miel, modul în care prepară orezul și ceaiul, dar cel de mere, nu tradiționalul lor ceai amar. Poate, că, pur și simplu, nu sunt eu o călătoare gurmandă.

V-arăt poze. Și vi le povestesc, că prea-s cu povești ele.

Istanbul, iunie 2015 (2) Istanbul, iunie 2015 (3)

Așa ne-a întâmpinat Stambulul, învăluit în aer misterios și semi întunecat. Și tot frumos ne-a părut.Istanbul, iunie 2015 (4)

Ceai, ceai, ceai. Primul pe care l-am băut, c-au urmat apoi multe altele. La o terasă unde am asistat la dansul unui derviș rotitor, o sectă interzisă din vremea lui Ataturk, primul președințe al țării, cel care i-a dat acesteia și numele. Dervișii, adepți ai lui Mevlana, se roteau în dansul lor pentru a obține o stare de extaz.
Istanbul, iunie 2015 (5)

M-am simțit bine în pielea mea, la Istanbul, într-o lume plină și colorată și agitată, așa, ca dansul nebun din mintea și sufletul meu.Istanbul, iunie 2015 (6)

Moscheea Albastră, chiar albastră, la ceas de seară. Altfel, numele ei e, de fapt, Sultanahmet, moscheea sultanului Ahmet și e cea mai cunoscută moschee din Istanbul. Nu și cea mai frumoasă, după părerea mea.Istanbul, iunie 2015 (7)

În poza aceasta frumoasă, din interiorul moscheii albastre, e bine că se vede grandoarea și frumusețea ei și nu se simte mirosul pregnant din interior. Cu toate acestea, mult timp am mai petrecut acolo. Istanbul, iunie 2015 (8)

Ca-n povestea lui Aladin, pe covorul fermecat, îndeplinător de dorințe. Oare ce dorințe de prințesă cu ochi verzi?Istanbul, iunie 2015 (9)

Pe străduțe. Culoare, oameni relaxați, nimicuri fermecătoare.Istanbul, iunie 2015 (10)

Din Turnul Galata, priveliștea… ce să mai spui? O parte din cartierul Sultanahmet în zare, și Podul Galata…Istanbul, iunie 2015 (11) Istanbul, iunie 2015 (12)

Palatul Topkapi, o oază verde într-o zonă suprapopulată, Istanbulul vechi.Istanbul, iunie 2015 (13)

Femeile din Istanbul. Povești întregi ascunse sub veșmintele lor negre.
Istanbul, iunie 2015 (14) Istanbul, iunie 2015 (15)

Moscheea care mi-a plăcut mie. Moscheea Atik Ali Pașa. Mai mică, mai goală de oameni, dar mai plină de altceva. Un ceva dătător de stare de bine. Și de bucurie de-a fi. Istanbul, iunie 2015 (16) Istanbul, iunie 2015 (17)

De sus, de la Suleymaniye, moscheea cea mai mare din Istanbul, care mi-a părut extrem de impunătoare și bine localizată, pe o colină a Istanbulului, îmbrățișând zarea albastră a marelui oraș. Istanbul, iunie 2015 (18) Istanbul, iunie 2015 (19)

Dolmabahce Palace, opulență în grad ridicat, aur, cristale, apartamente care duc cu gândul la cele o mie de nopți turcești, grădini luxoase înăuntrul zidurilor înalte. Însă, în dezacord cu grandoarea, paturile dormitoarelor extrem de mici, pentru oameni scunzi… și băi, vestitele văi turcești, la fel, ridicol de restrânse ca dimensiune. N-am înțeles raționamentul…Istanbul, iunie 2015 (20)

Turnul lui Leandru sau Turnul Prințesei, unul dintre cele mai cunoscute obiective din Istanbul, situat pe o mică insulă, între Europa și Asia. Istanbul, iunie 2015 (21)

Pe Buyukada, cea mai mare dintre cele nouă insule care formează arhipelagul Insulele Prințesei, unde circulă doar trăsuri și biciclete. În contradicție cu aglomeratul Istanbul, și tocmai din acest motiv, o atracție turistică extrem de apreciată. Istanbul, iunie 2015 (22)

N-or fi arătând așa prințesele turcilor, dar mie tare-mi place de mine în poza asta. Mulțumesc, Kinga! Istanbul, iunie 2015 (23)

Spital de biciclete pe insulă. Necesar, desigur. Sper că au și doctori buni pe-acolo.
Istanbul, iunie 2015 (24) Istanbul, iunie 2015 (25)

Arome, culori și tinerețe. Și tradiții și cultură. Istanbul, iunie 2015 (26) Istanbul, iunie 2015 (27) Istanbul, iunie 2015 (28)

În Marele Bazar, câteva ore de hoinăreală printre turci dornici să-și vândă marfa, magazine pline cu de toate, arome, strălucire – mai mult falsă, desigur, și tot ce vrei și nu vrei. Istanbul, iunie 2015 (29)

 Așadar, ISTANBUL! Minunat, de poveste Istanbul.

Despre omul frumos

 Posted by on Thursday, 18 June 2015  6 Responses »
Jun 182015
 

Nu, nu al lui Dan Puric om frumos, deși, luna trecută, în cadrul Zilelor Culturale ale Băii Mari, l-am văzut în două ipostaze, una într-un spectacol de muzică, dans și pantomimă – și mi-a plăcut, mi s-a părut că a depus mult efort, că a fost multă muncă și multă implicare în show-ul lui – și apoi într-o conferință despre identitate, națională și individuală, unde a spus multe lucruri, multe bancuri și de unde mi-a rămas în minte o chestie care mi-a părut interesantă – unii oameni, cei mai mulți, se descurcă, ceilalți, răzbat. Așa și e în realitate, desigur.

Dar, revenind, despre oamenii frumoși pe care-i întâlnesc eu în drumurile mele prin viață vreau să scriu, fără să-i nominalizez, mulțumindu-le, tăcut, dar autentic. Adevărul e că am parte de întâlniri memorabile. De oameni memorabili. Oameni frumoși, speciali. Oameni care apar în viața mea și nu pleacă fără să lase urme, fără să schimbe ceva în felul meu de-a percepe lucrurile, fără să mă îmbogățească într-un fel. Și îmi par mereu prea scurte aceste întâlniri care nu reușesc să umple spațiul meu imens alocat emoțiilor, dragului de-a avea aproape oameni faini, trăirilor împărtășite.

Dar mi-s prețioase și, măcar atunci când furtunile mi-s potolite și apele mai puțin tulburi, văd, înțeleg și sunt recunoscătoare. Chiar și pentru ghemul de emoție din stomac pe care-l simt și-acum, în prag de-o altă astfel de întâlnire. Cu un OM, pentru care sunt recunoscătoare și emoționată că e.

If-you-want-to-go-fast

Fotografia nu îmi aparține, e de pe net, însă tare îmi pare potrivită. Că așa ne e viața, despre călătorii, drumuri. Și călătoriile încep și se termină cu oameni și tare mai suntem norocoși când întâlnim în drumurile noastre OAMENI.

Live din Istanbul

 Posted by on Wednesday, 10 June 2015  6 Responses »
Jun 102015
 

Istanbul. Constantinopol. Stambul. Poarta. Un oraș exact așa cum îi e și numele. Versatil. Pestriț. Abundent.

Istanbul cu drag (1)

Șofran, condimente diverse și rahat, mult și foarte dulce.

Istanbul cu drag (5)

Culoareee la bazarul de condimente.

Istanbul cu drag (6)

Toți regii muzicii adevărate, adunați pe discurile unui bar mic, cochet, de cartier unde ne-am făcut program seară de seară.

Istanbul cu drag (7)

Albastre zări spre Asia, de pe Podul Galata.

Istanbul cu drag (8)

Sus, în Turnul Galata, rămâi fără cuvinte. Un prea mult impresionant se așterne la picioare. Istanbul, orașul de pe două continente.
Istanbul cu drag (11)

Prima moschee în care am intrat a fost și cea mai frumoasă. Mare, dar mai mică, goală, dar, cumva, plină. Minunată.

Istanbul cu drag (14)

Păcate mici, dar multe și delicioase.
Istanbul cu drag (16)

Și-un prinț, pentru o prințesă, desigur. 
Istanbul cu drag (19)

Marele Bazar, mare. Și colorat.

Numai câteva poze acum, din aceste zile pline, pline cu de toate. Și încă mai e un pic din povestea aceasta extrem de pestriță, numită Istanbul. Și multe povești după. Să ne auzim cu bine!

Despre Anglia, cu drag

 Posted by on Saturday, 17 January 2015  8 Responses »
Jan 172015
 

Acasă. Confortabil sentiment. Să pleci, să te umpli cu viață, să te întorci. E bine (și) acasă, deși visez deja la următoarea plecare (dar asta-i altă poveste, îi mai las un pic de timp să se coacă).

Nu făcusem planuri pentru o călătorie în Anglia la acest început de an. Da, vroisem să plec undeva de ziua mea, pentru că îmi doresc să fiu, în fiecare an, în mijloc de ianuarie, la ceas aniversar, în alt loc de pe harta lumii, să fie acesta modul în care sărbătoresc, dar n-aveam în plan Anglia, n-aveam nici un plan concret, doar o dorință. Și-a venit așa, cum trebuia să fie, cred, după toată perioada aiurea de final și început de an.

Dimineața, într-o dimineață, cu câteva zile înainte de plecare, îmi trecuse un gând englez prin cap și seara aveam biletele de avion cumpărate. Așa, dintr-o dată, am simțit că asta trebuie să fac. Și am simțit bine. Aveam nevoie de acest timp petrecut acolo, exact așa cum a fost. Și a fost, din plin, dar o să vină și articolele pentru fiecare experiență în parte, că prea vreau să rămână cumva vii… și cum altfel, decât făcându-le nemuritoare prin cuvinte și fotografii?

Anglia e specială pentru mine. Nu știu exact de ce anume și nici nu prea caut un motiv palpabil. Pur și simplu iubesc această țară. Am iubit-o din prima, în 2009, când am fost la Londra cu Puștiul de șapte luni, și-am iubit-o și mai mult acum, când am putut să rătăcesc pe străzi ale unor orașe de provincie, ale unor sate, pe o plajă pustie, locuri mai puțin turistice, mai mult autentice. O Anglie așa cum mi-am dorit să văd.

Am călătorit în mare parte singură, schimbând trenuri, autocare, autobuze și taxiuri, pentru a vedea locuri, pentru a vedea oameni, pentru a simți viață. Și-a fost așa. Cu viață plină. Cu oameni străini deschiși, care mi-au oferit bunăvoință, înțelegere, chiar prietenie. Cu locuri absolut minunate, cu o vreme incredibilă, deloc englezească, cu soare și puțină ploaie.

Doar azi, acasă, m-am apucat să răsfoiesc printre multele fotografii făcute în Anglia și n-am putut să nu retrăiesc momente, locuri, întâlniri. Așadar, până ajung articolele despre locurile de poveste, vă salut englezește (adică cu drag!) și vă doresc zile de weekend cu seninătate.

cambridge

Instagramele unui weekend călător

 Posted by on Monday, 8 December 2014  7 Responses »
Dec 082014
 

Una dintre cele mai confortabile senzații e aceea pe care o am când mă întorc acasă dintr-o călătorie, mai ales dacă am petrecut ore multe, lungi, mai mult obositoare decât plăcute, pe drum. E așa reconfortantă și plăcută senzația de stare de bine date de… acasă.

A fost un weekend plin, cu lucruri care au ieșit diferit față de cum le gândisem inițial. În planurile mele mai ales ploaia n-avea nici un loc și se pare că a ținut morțiș să-mi iasă în cale pe toate drumurile. Una peste alta, toate au fost cum, probabil, trebuiau să fie și mă declar mulțumită de această scurtă escapadă pe care-am dorit s-o fac împreună cu Puștiul, doar noi doi, într-o lună decembrie aglomerată și setată pe repede înainte.

Am avut parte de-un pic de Sibiu, un pic de Cluj, un pic de Târg de Crăciun în ambele orașe, un pic de râs zglobiu de copil mic, un pic de povești faine la ceas de seară, un pic de distracție a Puștiului cu frate-miu cel mic, un pic de magie, un pic de ciocolată de casă, un pic oboseală… așadar, un tot format din picuri. De ploaie și de toate celelalte.

Pozele acestea mici, pentru instagram, mi-s dragi așa, prea puțin profi cum sunt, ele spun cel mai fain povestea zilelor acestora…

Am ajuns la Sibiu după un drum de șapte ore, lung și interesant, mai mult entuziast decât obositor…
weekend-ul albastru (1)

De sus, din Turnul Sfatului, Sibiu e frumos la ceas de seară. Piața de Crăciun arată magic…
weekend-ul albastru (2)

Podul Minciunilor, nume care l-a distrat mult pe Marc, pare a fi locul cel mai căutat de turiști…
weekend-ul albastru (3)

Turnul Sfatului, cu o scară îngustă și abruptă din piatră, i-a plăcut cel mai mult Puștiului în Sibiu și a vrut să urcăm de două ori…
weekend-ul albastru 4.1

Seara, cu-n pui de om plin de energie, Puștiul a părut, dintr-o dată, așa de mare… și, de fapt, erau doar doi mici, încă așa de mici, copii frumoși. Tare mi-a plăcut să-l văd pe Marc în apropierea Irinei, o fețită energică și sociabilă… și el așa serios și reținut și atent la fiecare gest…
weekend-ul albastru (4)

Biserica Evanghelică din Sibiu. Sobră și maiestuoasă, am văzut-o în dimineața de duminică mohorâtă și rece și totuși, tare mi-a plăcut.
weekend-ul albastru (5)

La Cluj, în altă seară, după un drum de patru ore neplăcute, ne-a așteptat altă atmosferă de sărbătoare, înviorătoare…
weekend-ul albastru (6)

Piața Unirii din Cluj, locul de desfășurare al Târgului… ploaia a mai furat ea din magie, dar tot bine a fost.
weekend-ul albastru (7)

La Iulius Mall atmosfera de Crăciun era copleșitoare… n-am văzut demult atâtea luminițe și decorațiuni de sărbătoare la un loc…weekend-ul albastru (8)

Ca de fiecare dată, Teatrul din Cluj mi-a părut maiestos și impresionant… mi-ar fi plăcut spectacolul de balet pe gheață, Cenușăreasa, de duminică seara, dar n-a fost timp potrivit pentru așa ceva… weekend-ul albastru (9)

O dimineață de Cluj cu seninătate, cu ceai cald și chestii dulci, să păcălim ploaia…
weekend-ul albastru (10)

Apoi, în trenul care ne-aducea acasă, distracția de bază a fost desenatul trenurilor… multe și de toate felurile.weekend-ul albastru (11)

Așa, cu drag de drag și de călătorie…weekend-ul albastru (12)

… și candoare de copilărie exprimată în limbaj secret, cunoscut doar mamelor!
weekend-ul albastru (13)

O săptămână cu seninătate să (ne) fie!