Uneori.

 Posted by on Wednesday, 11 May 2016  4 Responses »
May 112016
 

Uneori zborurile sunt (în)frânte. Și aripile rănite. Inima se face mică-n piept, de frică, de neresemnare, și tace. Însă speră. Că rănile se vindecă, că cicatricile ajung să nu mai doară. Că dorul de zbor rămâne viu și vine o vreme când inima îndrăznește să creadă din nou.

Uneori și în tristețe există un fel de bucurie. A adâncirii în sine, a descoperirii acolo, în străfunduri, a ceva luminos, de abia o slabă pâlpâire, dar vie. Și munți de amărăciune crescuți spinos împrejur, ajung să se dărâme într-o clipă de neașteptată seninătate și lumină.

Uneori ajungi să simți că nu mai poți să ai încredere și putere, dar tot mergi înainte, faci pași așa, greoi și nesiguri, pe drumul care te duce undeva unde trebuie să ajungi, chiar dacă destinația ți-e necunoscută și nu există puncte de sprijin sau de reper.

Uneori lacrimi trasează cărări adânci pe obraji, însă sunt doar calea prin care ochii pot să râdă mai limpede și mai curat. Inima-și scutură nesiguranțele, sufletul se îmbracă în căldură și alergi spre viață cu toată teama care-ți mișună prin vene, cu toate întrebările fără răspuns.

Uneori ți se pare că te îndepărtezi și singurătatea te înconjoară, dar există și îndepărtări care apropie, și ceea ce timpul și distanța desparte, sufletul apropie, și bucuria regăsirii umple și alină, și emoția nestăvilită îmbată simțurile cu stropi de viață plină.

Continui să trăiești. Uneori. Mereu.

Cișmigiu cu emoție

 Posted by on Friday, 20 November 2015  3 Responses »
Nov 202015
 

Seară târzie de noiembrie târziu. Un București altfel, scăldat în tăcere și uitare de sine, străzi liniștite, clădiri obosite, puținii oameni rătăciți care nu privesc deloc în jur, se îndreaptă grăbiți către zona lor de confort. Și-mi dau seama că eu fac tocmai contrariul, că fiecare pas pe care-l așez pe aleile cu dale lucioase în lumina felinarelor, e ieșire din propria mea zona de confort și apropiere de un ceva plin și intens. Tac lăsând în urmă doar zgomotul tocurilor pe caldarâm, oftez și-mi trag sufletul care mi-e și povară grea, dar și izvor de trăire și emoție.

Cișmigiul îmi pare frumos, cu toată tristețea despuierii și a pustietății lui. Îl descopăr cu emoția omului venit de departe, intrat parcă într-o filă din istoria unui București de demult, dincolo de tot ceea ce-l face a fi un oraș iubit, sau un oraș hulit. E Cișmigiul tinereții spiritului, al poeziei din oameni și-al tăcerii care nu îndepărtează, ci apropie.

Palatul Crețulescu, de-acolo, de la marginea Bucureștiului vechi, străjuiește acum stingher și singuratic un colț de parc, ca și-un actor care a jucat de mult rolul vieții lui și-acum rătăcește în fundal, refuzând să uite gloria de altădată. Clădire sobră, cu poveste de amor fierbinte-n vremea lui, frumos creionată arhitectural în stil francez. Romantism pur în aerul neobișnuit de cald al toamnei târzii când, în mijlocul parcului, așteaptă să fie montat un patinoar, așa cum se întâmplă de mai mult de un secol deja.

La Movilă surâd aducându-mi aminte de-o poveste cu tinerețe și legături care trec dincolo de limitele de timp și spațiu. Pe Aleea Primăverii nu pot să nu-mi spun că noaptea cu cer înstelat e mai degrabă una de aprilie, așa cum mi-aș dori-o, decât una de noiembrie. În tăcerea celui mai vechi parc din București, trecând cuminte pe lângă băncile goale, îmi imaginez povești fierbinți cu suflete înaripate care-și poartă emoțiile apropierii într-un dans al bucuriei de-a fi. Deși seara mea-i pustie, îmi imaginez oameni frumoși care-și împletesc mâinile într-o armonie vie, care-și zâmbesc împărtășind drag și tandrețe și fluturi colorați.

Aleile goale de freamătul zilei îmi mângâie sufletul și par că-mi îmbrățișează fiecare fior și-mi primesc toată emoția care  curge prin vene în timp ce mă las purtată în povestea unui entuziasm surprinzător care-mi vorbește despre responsabilitatea, datoria socială, nevoia de a fi de ajutor societății, oamenilor din jur, de-a nu rămâne indiferent. Și mă simt recunoscătoare și cumva privilegiată să pot respira acest aer impregnat cu aura lucrului bine făcut. Mi se servește o porție zdravănă de umanitate. Mă bucur de suflet prieten aproape și îmi port alene pașii într-un ritm împărtășit. Râd mult de lucruri mici și simple și banale și e o stare de bine nemimată. Simt că nu-i nimic de clădit, nimic de dărâmat, nu-i nici o luptă, e doar frumusețea simplă a existenței, o bucurie pe care-am uitat de mult s-o respir. Și-o primesc cu nesaț, îmi umplu plămânii la refuz și, la un alt capăt de parc, la Ceas, îmi spun că aș vrea ca timpul să mai stea, măcar o vreme, așa, într-o uitare de sine.

Cișmigiul, la ceas de seară târzie de noiembrie, mi-e un cadou prețios. Încrustat în suflet.

Mă predau zborului!

 Posted by on Sunday, 12 October 2014  No Responses »
Oct 122014
 

Cu emoție, dar cu inima deschisă, ori de câte ori pot. Ieri a fost timpul parapantei, zbor pe care-mi doream de mult să-l trăiesc, dar, probabil, nu i-a fost încă vremea. Într-o zi de toamnă absolut fantastică, cu Puștiul lângă mine, ieri am bătut cărări de munte pentru a ajunge în acel loc care-i un adevărat rai al iubitorilor de zbor cu parapanta în Maramureș, Vf. Igniș. În apropiere de Baia Mare, la două ore de mers pe jos din stațiunea Izvoare, aflat la 1307 m altitudine, Vf. Igniș oferă priveliști încântătoare asupra zonelor din jur, asupra Băii Mari și-a dealurilor și piscurilor munților noștri dragi.

Iar din zbor… toate acestea se văd… ahhh, cum se văd. O simfonie fantastică de culori ne-a oferit toamna. Un cer albastru prea albastru, vânt bun, zâmbete largi și în suflet o senzație de preaplin fantastică. Un pic de emoție la prima decolare, un pic de emoție la primele viraje, toate într-atât încât să fie experiența aceasta una mișto de tot. Al doilea zbor, un adevărat spectacol. Am urcat în aer 250 m peste vârful Igniș de 1300 și am aterizat în Groapele Chiuzbăii, la o altitudine de aproximativ 500 m. Câteva viraje rapide și-un con, numai bine să punctăm și un pic de adrenalină. Deasupra pădurii îmbrăcate în haine de sărbătoare, nu m-am putut opri din exclamații de uimire. Atâta frumusețe. Atâta seninătate.

V-arăt câteva poze. Și pe facebook am un filmuleț care exprimă cel mai bine senzațiile trăite-n zbor.

Zbor pe Ignis (1) Zbor pe Ignis (2) Zbor pe Ignis (3) Zbor pe Ignis (4) Zbor pe Ignis (5) Zbor pe Ignis (6) Zbor pe Ignis (7) Zbor pe Ignis (8)Zbor pe Ignis (9)

Zbor pe Ignis (10) Zbor pe Ignis (12) Zbor pe Ignis (11)

Am făcut zborurile acestea cu unul dintre cei doi instructori din Baia Mare care fac zboruri în tandem și tare mi-a plăcut cum s-a desfășurat totul. Răbdarea pe care a avut-o cu noi, explicațiile clare, mânuirea cu pricepere a parapantei, aterizările line, toate-au fost dătătoare de siguranță, de încredere și bucurie. Faină zi, tare faină. Sunt recunoscătoare pentru ea.

Zbor pe Ignis (13)(foto: Zbor în Tandem cu Laci Fly)

Ahh, da! Fă dragoste în bucătărie!

 Posted by on Thursday, 3 April 2014  7 Responses »
Apr 032014
 

Fă dragoste în bucătărie, de Ioana Budeanu!

E o carte… ahh, e o carte de bucate, cu reţete minunate!!! N-ați zice? Vă spun eu, e un titlu mai mult decât potrivit, răsfoind-o înţelegi!

Azi am primit cartea, azi mi-am procurat ingredientele pentru prima rețetă a la Ioana, bloggerul de travel cu abilități surprinzătoare de chef în bucătărie! E drept, trebuie să recunosc, mi-am dorit cartea ei de când a lansat-o. Fotografiile de prezentare, ideile de rețete, combinațiile, toate mi-au stârnit interesul și abia așteptam să o parcurg! Și numele, ce să mai zicem de nume? Fă dragoste în bucătărie, îmbie într-un mod așa special la satisfacerea papilelor gustative…

123456

Nu-s un maestru în bucătărie, asta e clar. Dar mămică de Puști în creștere fiind, mă văd de multe ori nevoită să înventez lucruri noi, atrăgătoare, să-l fac să mănânce cu plăcere alimente diverse. Cochetez mult cu ideea de mâncare sănătoasă și, fără să fiu adeptă, recunoscută sau habotnică, nici a rețetelor vegetariene, nici ale celor raw vegan, mă străduiesc să prepar mâncăruri pe cât de simple, pe atât de sănătoase – și dietetice, pentru mine, desigur. Dacă pot folosi alimentele crude, nepreparate termic, şi mai bine.

Așadar, cartea cea frumoasă și colorată a Ioanei vine la fix și așa mult mă bucur că o am, ca și Puștiul de-o jucărie nouă, mult dorită. De mulți ani mă bazez pe rețete încercate de alții, pe blogurile de food, pe imaginile prezentate, mna, sunt genul de om care are nevoie în bucătărie de explicații simple, clare, detaliate, ca să-mi iasă ceva bine.

3complete

Pentru mâine dimineață am pregătite pe masă banane, avocado, cacao și miere… hmm, ce-o să iasă de-acolo vedeţi în imaginea de mai sus, abia aștept gustarea sănătoasă şi delicioasăăă de dimineață!!! O să urmeze după aceea tortul de ciocolată raw vegan a cărui reţetă am studiat-o azi, vedeți, sunt, deocamdată axată pe ciocolată, mi-o fi tare dor, cred, de-o infuzie de stare de bine… dar reţete faine mai sunt multe şi o să vă mai arăt câteva…

Nu vă întreb despre părerile voastre legate de vegetarism sau moda raw vegan… mai bine spuneţi-mi, cât de mult credeţi că ne influenţează în alegerile pe care le facem modul în care sunt prezentate nişte reţete? Nu-i aşa că atribuim gusturi delicioase imaginilor realizate frumos? Numai uitaţi-vă la poza de mai sus…

(pozele le-am luat de pe blogul Ioanei, tot acolo găsiţi povestea frumoasă a acestei cărţi şi modalitatea prin care puteţi să o procuraţi!)

Pe munte. Urcând spre sine.

 Posted by on Sunday, 2 February 2014  3 Responses »
Feb 022014
 

După o tură de munte de zece ore, de nivel nu chiar ușor, schimbare de altitudine de 1000 m, pe teren accidentat, iarnă, zăpadă, jumătate din noaptea ce-a urmat am avut senzația că oasele picioarelor mele au fost lovite, repetat și constant, cu un ciocan, atât mă dureau de tare. (și totuși, e mai mult vina bocancilor, decât a dificultății turei)

Însă, asta nu mă oprește. Mi-e tot mai dor de natură, mi-e tot mai drag să fug de oraș, de cotidian, să urc, să mă detașez de detalii și să am în fața ochilor și-a sufletului doar imagini cuprinzătoare, de ansamblu. Și liniște, o, da, incredibil de multă liniște.

De data aceasta am fost, în prima zi de februarie a lui 2014, într-o tură de-o zi pe masivul Igniș care face parte din Carpații Maramureșului, alegând – desigur, dacă se poate, de ce nu? – ruta grea de acces spre ținta noastră, Vf. Igniș, la altitudinea de 1307 m.

Grea și frumoasă, desigur. Am urcat pe traseu marcat cu punct albastru, cu plecare din micuța localitate Groapele Chiuzbăii din apropierea Băii Mari, am mers prin pădure, ne-am cocoțat pe stânci, ne-am oprit la izvoarele de apă minerală naturală – borcut, și-am ajuns pe platoul Igniș unde vântul sufla de-a dreptul supărat. Dar asta nu m-a oprit să mă bucur de priveliștile care mi se deschideau înainte… toată Baia Mare, frumos așezată în depresiunea ei, panoramicul Maramureș istoric, masivul Rodnei cu Vârful Pietrosul, îmbrăcat în haină albă, Mogoșa și Creasta Cocoșului, locurile deosebit de frumoase ale zonei în care locuiesc, dealuri, păduri, poieni, o mare de alb, natură minunată. Pauza de masă am făcut-o într-un refugiu care de-abia ne apăra de furia vântului, dar ne-am bucurat de mâncăruri simple care au un gust special când sunt servite în astfel de condiții, mai ales asezonate cu voie bună – mereu mă uimește deschiderea, seninătate și veselia oamenilor de munte. Și-am coborât pe traseu de triunghi roșu și prin rezervația fosiliferă Chiuzbaia, ajungând acasă după zece ore de la plecare. Zece ore pline.

Iubesc tare mult natura, și orașele, și lumea întreagă, văzute de sus. Poate pentru că nu trebuie să mă confrunt cu fiecare parte, ci iau totul așa, ca pe un întreg… iubesc să urc, să privesc în zare la linia orizontului și să am sentimentul că nimic din ceea ce este lumesc nu-i de nerezolvat, că toate pălesc în fața frumuseții simple și totuși, fabuloase, a naturii. Cu atât mai mult, atunci când depun efort serios pentru a ajunge într-un loc, satisfacția a ceea ce primesc e înzecită.

Pentru mine, să merg pe munte e o bucurie în aceeași măsură în care e o provocare. Fizică, psihică. Nu am fost niciodată un om cu o condiție fizică bună – nu, educația fizică nu era deloc ora mea preferată la școală – și nici nu dau pe dinafară de energie, dimpotrivă, mereu am nevoie de motivație pentru a face mișcare (ehh, măcar mersul pe bicicletă îl iubesc de-a dreptul!), așadar, turele astea-mi cer destul de multă autodepășire.

Aproape în fiecare tură trec, emoțional, prin mai multe momente cu stări tare diferite… e regulă, cumva, la început să mă simt depășită și să-mi zic că nu mă cred în stare să fac tura… o încep greu, cu emoții și întrebări – oare ce caut eu aici?!  Apoi, cred că îmi găsesc ritmul personal și lucrurile devin mai ușoare, efortul mai bine distribuit, și mă bucur. Cu cât urc mai mult, mă bucur mai mult. Nu găsesc metode potrivite de-a exprima ceea ce simt, zâmbesc cu gura până la urechi și sufletul zburdă împrejurul meu. Și e bine. Tare, tare bine. Încet, pe drumul de întoarcere, se instalează oboseala și resimt totul mai acut. Spre sfârșit mi-e chiar greu să nu las garda jos și să continui să fiu concentrată la pașii pe care-i fac, uneori picioarele parcă nici nu mă mai ascultă – deh, se mai răzvrătesc și ele! – și ajung acasă epuizată. Dar, da, cu o satisfacție de zile mari!

01 ignis 02 ignis SONY DSC SONY DSC 05 ignis SONY DSC 07 ignis 08 ignis 09 ignis 10 ignis

Să urcăm pe munte, zic! Că urcăm, de fapt, spre noi înșine! Spre lucrurile frumoase pe care le purtăm în noi!

(fotografiile sunt făcute de mine și de alți doi colegi, Nistor și Florin, de la Asociația Opaițul Rodnei, cu care învăț eu să iubesc mersul pe munte. Vă mulțumesc mult, oameni faini!)

Atenție, se zboară!

 Posted by on Thursday, 30 January 2014  3 Responses »
Jan 302014
 

La Baia Mare se fac, în perioada aceasta, înscrieri pentru cursuri de parașutism și planorism și sunt gratuite pentru tinerii cu vârste cuprinsă între 16 și 22 de ani. Mi se pare o oportunitate perfectă pentru a intra în contact cu lumea zborului, o ușă deschisă către cer pentru tinerii care simt această chemare… că-i vorba de-o chemare, e clar.

Eu aveam 30 de ani, tocmai îi împlinisem când, după ce visasem zece ani la un salt cu parașuta însă nu îndrăznisem nici măcar să cred că aș avea acces la lumea aceasta, m-am înscris la cursurile de parașutism ale Aeroclubului României, filiala ” Alexandru Papană ” din Baia Mare. Are rost să vă spun câtă teamă am avut în suflet, câte întrebări și rețineri, dar și cât entuziasm și bucurie? Bucuria aceea fabuloasă a depășirii unor limite, a trecerii peste bariera anilor – păi da, că eu aveam 30 de ani și elevii parașutiști cam 16 – 22 de ani, bucuria unui vis la care muncești ca să devină realitate.

zbor

Despre ziua în care am făcut salturile, după luni de curs teoretic, de pregătire fizică – la care n-am excelat niciodată în școală – după examene, am tot scris, mi-e vie în minte și-n suflet, c-a fost mare lucru… a fost teama extremă, în ușa avionului, și-a fost liniștea extremă, când eram singură cu voalura deschisă, la peste 1000 m altitudine. Da, am sărit de două ori în aceeași zi, ca și începătorii, singură, pe cablu automat, de la 1200 m, din avionul AN2. A fost extrem din toate punctele de vedere. A fost teamă maximă, tensiune maximă și apoi euforie maximă. De-abia după aceea am experimentat și alte zboruri, și-am triat, și-am înțeles ce mi se potrivește, dar, e clar, ceva m-a legat pentru totdeauna de lumea zborului. Și-aș vrea ca ușa spre lumea asta să fie deschisă tuturor… măcar să ai ocazia să înțelegi dacă-i pentru tine sau nu, dacă te-atinge sau te lasă rece… deși, cum ar putea, cum?

Cred că e important să nu renunțăm la visurile noastre. Să ne încăpățânăm să credem în ele. Și să încercăm să le insuflăm și copiilor noștri tăria de-a lupta pentru ceea ce-și doresc. Îmi tot spun că-mi doresc cel mai mult să reușesc să-i arăt Puștiului că poate să facă orice își dorește, că lumea toată e înaintea lui, să o descopere, să o trăiască, că poate să experimenteze așa cum simte, că trebuie, dar trebuie să îndrăznească. Să nu se ascundă în spatele prejudecăților, să nu creadă că ceva nu i se cuvine, să nu se teamă să simtă că merită orice. Da, desigur, eu sper că va iubi zborul, și fac tot ce pot pentru asta, îl implic în lumea asta, a cerului, dar, dacă nu se va simți în largul lui, voi înțelege… îmi doresc doar să trăiască din plin, să ia tot ce va putea de la viață, să nu se teamă!

Știu că depinde mult de mine. Să-i deschid ochii, să-i arăt lumea, să-l încurajez, să-i dau aripi. Mi-e mereu teamă că nu fac cât ar trebui, că nu-i destul ce pot, urăsc când mă simt limitată din cauza posibilităților materiale, dar mă străduiesc… mă străduiesc să-i dau aripi! Aripi de îndrăzneală, de încredere în sine, în capacitățile lui, în el!

Să le dăm aripi copiilor, părinți! Cum să zboare, dacă nu-i învățăm? N-au cum să știe, altfel, că pot, n-au cum să-și dorească dacă nu le deschidem uși către viață!

La Baia Mare se zboară, la propriu, și-n toate felurile posibile. Și tare mă bucur pentru asta!

Întinde-ți aripile și zboară!

 Posted by on Friday, 24 January 2014  6 Responses »
Jan 242014
 

De fericire îmi este dor și o găsesc atunci când zbor – spune un vers al unei piese semnată Iris, una care mi-e aproape de suflet.

Nu știu când și cum s-a declanșat dragostea aceasta a mea pentru zbor. Poate a fost mereu în mine, într-o stare de somnolență, și n-am avut curaj să-i dau voie să se exprime, poate a avut nevoie de aproape 30 de ani ca să-și dea drumul, cine știe. Cert e faptul că simt cu toată ființa mea un drag de cer senin și înalt, un drag de-ndepărtare de pământ, de distanțare și privire de ansamblu. De zbor.

Și-am încercat, în ultimii ani, o multitudine de variante. Am sărit cu parașuta, singură, după ce-am urmat cursurile de parașutism. Am zburat cu avioane de acrobație și cu avioane de mici dimensiuni. Am încercat motoparapanta anul trecut. Și balonul cu aer cald.

Ultimul, mi-a ajuns la suflet mai mult decât celelalte pentru că… are ceva diferit. Îi lipsește excesul de adrenalină care caracterizează salturile cu parașuta, căderile libere, dar n-are nici siguranța pe care-o simți fiind în interiorul unui avion. E zbor lin și înalt, dar e cu părul în vânt. E frumusețe pură, e senzație clară de înalt sufletesc, de preaplin.

Zborul în Alpii Austriei, pe care l-am trăit pe 15 ianuarie, pentru că pe 14 ianuarie, de ziua mea, condițiile atmosferice potrivnice au impus anularea zilei de zbor, a fost un fel de încununare a tuturor senzațiilor trăite anterior. Mi-am dorit mult, chiar de la începutul poveștii mele de iubire cu baloanele cu aer cald, un zbor de iarnă. Aer rece și tare, o mare de alb lăsată în urmă, un cer absurd de albastru… Și a fost așa și mult, mult mai mult decât am sperat. E drept că zăpada a fost destul de zgârcită și chiar absentă în multe locuri, însă marea pufoasă de nori deasupra căreia ne-am înălțat, a compensat din plin.

Ziua în care am zburat a fost una ciudată. Nu părea potrivită pentru zbor. Vânt schimbător, plafon de nori joș și dens… nu ziua perfectă pe care mi-o imaginam. Albă, senină, rece și totuși veselă. Și-am pornit, totuși. La scurt timp s-a dovedit a fi fost cea mai bună decizie luată, deși, dintre cele 40 de echipaje participante la Fiesta din Filzmoos, doar 3 – 4 au decolat în acea zi. A fost spectaculos pentru că am avut ocazia să trecem prin masa aceea de nori, să urcăm deasupra ei unde ne aștepta un spectacol de zile mari. Crestele Alpilor – masivul Dachstein – se ițeau timid dintre nori și cerul acela de un albastru perfect era cu totul în stăpânirea soarelui. Zgomotul arzătoarelor balonului întregea momentul exact așa cum trebuia.

Mi-e greu să vă explic ce simți fiind la peste 3000 m altitudine (altitudinea maximă a fost de aproximativ 3400 m), într-un balon cu aer cald, deasupra norilor, cu sufletul îmbrățișând fiecare clipă, fiecare imagine… cum e să treci efectiv prin norii aceia ca și o ceață densă, să te înalți și să cobori lent, să ai timp să te bucuri din plin de fiecare clipă. E frumusețe pură. E senzație de libertate și de plinătate maximă. E așa cum zice versul acela. De fericire mi-este dor și o găsesc atunci când zbor…

Am făcut zborul acesta cu prieteni... aceasta a fost o altă mare bucurie. Unul – de fapt două, dar un singur balon – dintre echipajele participante la Maramureș Balloon Fiesta, m-a invitat să zbor cu ei. Oameni buni, prietenoși, oameni care iubesc viața, zborul, și trăiesc din plin ceea ce le oferă viața. Da, oamenii îndrăgostiți de zbor au ceva aparte… uită de nimicuri, de detalii care te trag în jos și continuă să urce spre înalt. Pilotul cu care am zburat e Janos Konecsni de la clubul maghiar Active Ballon însă balonul aparține unui alt pilot, Szabolcs Garab de la clubul Ballon Klub, tot din Ungaria, balon care a avut chiar numărul 33 la festivalul din Filzmoos (special pentru cei 33 de ani ai mei, nu?). A fost o bucurie să fiu alături de ei, să trăiesc zborul împreună cu ei, să mă umplu de seninătate și de viață alături de ei și le mulțumesc mult și le sunt foarte recunoscătoare. E clar că prietenia, capacitatea de-a fi OM, deschiderea și generozitatea nu țin de nație, sau de distanță, sau de orice alte considerente. Le ai, sau nu, în tine.

Și-acum vă arăt poze. Cu drag.

Filzmoos flight (1) Filzmoos flight (2) Filzmoos flight (3) Filzmoos flight (4) Filzmoos flight (5) Filzmoos flight (6) Filzmoos flight (7) Filzmoos flight (8) Filzmoos flight (9) Filzmoos flight (10)

Semne bune anul are

 Posted by on Sunday, 19 January 2014  7 Responses »
Jan 192014
 

Cărți și copii!

O combinație care mi-a atras atenția din prima clipă și n-am ezitat deloc în a spune un mare DA, chiar fără să fi știut atunci exact despre ce e vorba în proiectul Semn SPRE carte inițiat de Sonia.

Una dintre cele mai mari dorințe ale mele, legate de meseria de părinte pe care o practic de mai mult de cinci ani, fără întrerupere, mereu cu program prelungit, dar, desigur, onorată cu extrem de multe premii și prime, e ca Puștiului să-i placă cărțile. Nu voi încerca să-l fac cititor cu forța, nu-i voi impune, dar sper mereu că voi reuși să-i transmit dragostea pentru lectură. Până acum pare să fie ok, îi plac poveștile – citite de alții -, îl atrag bibliotecile unde-l duc mereu cu mine, e curios și interesat de lumea fabuloasă a cărților.

Astfel, mi se pare un lucru ce ține de normalitate ca orice copil să aibă acces la lectură. Nu se întâmplă așa, știm bine. Sunt atât de mulți copii proveniți din medii defavorizate care nu știu ce înseamnă să te pierzi în lumea basmelor, să-ți lași imaginația să zburde printre mii de aventuri, să-ți creezi propriile povești, să simți și să te îmbogățești citind.

semn spre carte 1 a

Proiectul Semn SPRE carte asta își propune. Să faciliteze accesul la lectură pentru copiii care sunt lipsiți de această posibilitate. M-am bucurat mult și m-am simțit onorată și mândră să fiu eu cea care dă startul acestui proiect, iar ceea ce Sonia a scris despre mine m-a lăsat așa, fără cuvinte, mai ales că s-a întâmplat tocmai de ziua mea. Nu simt că sunt un om potrivit pentru a lucra cu cazuri sociale și fac acest lucru, de o vreme destul de îndelungată, tocmai pentru că am sentimentul că trebuie să depășesc niște bariere, trebuie să ies din cercul meu de siguranță… ajutând pe alții, copii, în mod special, simt că mă ajut, de fapt, pe mine.

Acum aștept să ajungă la mine cele opt cărți care dau startul proiectului, cărți care vor fi dăruite unor copii de-aici, din Baia Mare… știu deja unde vreau să meargă, însă asta vă spun un pic mai încolo.

Înafară de faptul că am să mă ocup de distribuirea acestor prime cărți, vreau să fac un pic mai mult. Vreau să adaug un număr de cărți celor pe care urmează să le primesc de la Sonia… aș vrea să dublez sau chiar să triplez numărul lor și, pentru asta am nevoie de ajutorul vostru, al celor care-mi sunteți aproape virtual și vreți să vă implicați… ce ziceți, mai strângem câteva cărți? Ce-ar trebui să faceți? Există o listă cu titluri de carte potrivite vârstelor copiilor, de-acolo vă puteți inspira… să vedem, am nevoie de 16 persoane care să m-ajute cumpărând și trimițându-mi câte o carte… 16 cărți pe care eu le voi dărui unor copii… 

Ce ziceți, m-ajutați? Să fie semnele acestui început ale unui an cu adevărat bun?!

Uneori visurile chiar devin realitate!!!

 Posted by on Monday, 13 January 2014  17 Responses »
Jan 132014
 

E ceea ce am în minte acum! Mă uit în jur și mă simt atât de copleșită, că n-am cuvinte! Totul mi-e așa, o plinătate, o trăire la cote maxime, o bucurie pură, clară! Vin așa, toate, din toate părțile, mă copleșesc și nu știu cum să fac să le primesc pe toate-n mine, să mă bucur de tot, să nu se piardă nimic!!! Simt că n-am destul suflet să-mi încapă toate, simt că-mi vine să râd și să plâng în același timp!

Vă spuneam de călătoria pe care o voi face, de ziua mea… acum pot să vă spun unde sunt, pentru că, indiferent ce urmează mai departe, mie mi-e plin sufletul și sunt recunoscătoare la maxim pentru că sunt aici!

Filzmoos, Austria. Un orășel mic, foarte tradițional, între munți, retras, cochet, superb. Dar Filzmoos nu e doar atât. E…

Filzmoos, “Mecca” für balloonists“!

Am venit aici pentru un festival de baloane cu aer cald, e o lume care-mi dă aripi, la propriu și nu numai. Aici e ceva special. Baloane care zboară peste Alpi. Iarna, da. Am venit aici pentru că mi-am dorit să o fac de când am aflat de festivalul acesta. Mi-am dorit, am sperat, m-am străduit și, deși foarte greu, am crezut că o să fie posibil. Și e așa, ca un vis care a devenit realitate. A fost un efort considerabil din partea mea și, să fiu aici, e ca și cum m-aș fi teleportat direct într-o poveste. Una fabuloasă, vă spun sincer. Totul în jurul meu e fabulos. Și e doar începutul călătoriei mele… următoarele zile vor fi, ahh, viață plină, pură, ca și aerul curat pe care-l respir!

Dragilor, vă salut cu drag. Cu toată emoția și tot entuziasmul care-mi curge azi prin vene, cu toată senzația asta de preaplin care-mi umple inima! Zău că simt că-s o norocoasă! Pentru că pot să simt așa!

(ieri seară a fost DIE GROSSE NACHT DER BALLONE, un spectacol greu de egalat. Baloane umplute cu aer, menținute la sol, încălzind și luminând zona de desfășurare, pe ritmuri de muzică clasică, focuri de artificii, aromă de vin cald și extrem de multă voie bună, o lună aproape plină și-un cer împodobit cu mii de stele. cum altfel? pozele sunt sărace, făcute cu telefonul, și nu redau atmosfera care a fost acolo, dar pentru mine sunt priceless!)

filzmoos (1) filzmoos (2) filzmoos (3) filzmoos (4) filzmoos (5) filzmoos (6)

happy filzmoos

Și-au mai rămas 32…

 Posted by on Thursday, 9 January 2014  9 Responses »
Jan 092014
 

Știți, c-am tot spus, îmi doresc mult de ziua mea multe, multe, de fapt, nu multe ci chiar 33 de scrisori/felicitări/vederi în cutia poștală

Din cele 33 pe care mi le doresc, azi a venit prima, de departe, din Belgia… am avut un deja vu luând plicul din cutia poștală, cum altfel, când plicul acela verde emană atâta stare de bine și provoacă zâmbete direct în suflet, exact așa cum s-a întâmplat, zilele trecute, cu plicul albastru care avea în el desenul cu mine…

DSC00723

Vedeți, da? E atât de… pentru mine!!! Are biciclete și baloane, are chiar și-un avion, are căsuțe și natură, seninătate și culoare. E… frumos, chiar și plicul e frumos!!!DSC00724

Ceea ce-a fost în plic n-are nevoie de multe explicații, nu? Pe mine m-a lăsat așa, fără prea multe cuvinte!

Andreea, îți mulțumesc cu toată recunoștința de care sunt eu capabilă! Ești un om fabulos de frumos și mă simt foarte mândră să te cunosc! Ești talentată și frumoasă și pistruiată și atât de senină și optimistă! Îți mulțumesc! Apropierea asta depărtată e cel mai frumos cadou pentru mine!

Așadar, bal să fie, zic. Și să mai vină 32 de plicuri. Promit să dansez de bucurie! Seară bună, oameni buni!

Elena – drumul desăvârșirii

 Posted by on Friday, 3 January 2014  14 Responses »
Jan 032014
 

Spui Elena Cîrîc și aproape că nu mai e nevoie să continui… dar eu vreau, totuși, și sper ca ea să nu se supere, să vă povestesc despre fata frumoasă care mi-a fost aproape zilele acestea, de trecere între ani…

elena

Elena e unul dintre cei mai senini oameni pe care-i cunosc.

Cu ochii aceia mari și frumoși ai ei privește lumea cu atâta deschidere și încredere că te face să te întrebi unde-s toate problemele acelea care nu te lasă să te bucuri și te împiedică la fiecare pas. Te pune pe gânduri și îți dă încredere… Se bucură de lucruri mici și simple, e atât de plină de viață și atât de dornică să trăiască, să experimenteze, să cunoască, pare neobosită și mereu prezentă, implicată…

E un om frumos, admirabil. Trăiește frumos, visează frumos, simte frumos, crește frumos. Fata aceasta atât de tânără, la 25 de ani – pe care i-a împlinit tocmai în ultima zi a anului – e toată o poezie, cum zicea cineva, cândva. Una cursivă și autentică, care-ți merge direct la suflet. E o tânără care se desăvârșește, cum ea singură spune, și mie-mi place la nebunie descrierea…

E mult mai mică decât mine, ca vârstă, și simt – și simt asta de câțiva ani, de când o citesc, nu doar de când o cunosc și personal – că am extrem de multe de învățat de la ea. De la modul ei de-a privi viața, de la deschiderea ei față de oameni, de la dorul ei de călătorii, de la curajul ei de-a încerca lucruri noi, de la bagajul ei extrem de plin de experiențe (nu vi le înșir eu aici, vă las să o descoperiți singuri, că merită să o faceți, chiar e, așa cum s-a zis în reportajul cu ea de la România, te iubesc, un reper pentru generația de azi, și nu numai pentru ei, adaug eu), de la tăria și forța cu care face față piedicilor vieții și merge mai departe, de la modestie și echilibru… Elena a făcut, deja, așa de multe lucruri, câte nu fac alții într-o viață, pe mine mereu mă face să mă întreb – și tu, tu ce faci cu viața ta? Îmi inspiră dorința de-a face mai mult, de-a fi mai mult decât sunt și pentru mine ăsta e unul dintre marile câștiguri ale apropierii de oameni, oamenii care ating ceva în mine, care scot ceva bun la iveală, care lasă ceva în urmă… și Elena a făcut asta, aici, fiind cea care m-a provocat, la propriu, când eu habar nu aveam ce înseamnă organizarea unui eveniment, să fac SkirtBike Baia Mare. Și de-acolo, restul e cam istorie, nu? Toate s-au legat, una de alta, frumos, în viața mea…

O găsiți la ea pe blog, și pe facebook, și pe instagram (da, da, e o bătălie – joacă pe acolo, niște followers în plus ar fi bineveniți) și pe alte rețele de socializare, dar o găsiți și-n viața reală, pe bicicletă, și pe culmi de munte, și-n proiecte umanitare, și-ntr-o mie de alte locuri de pe hartă. Pentru că Elena trăiește. Pentru ea, și pentru cei din jur. Din plin!

Elena dragă, îți doresc din suflet să ai un an frumos, așa ca tine de frumos, ca și plinătatea sufletului tău. Să trăiești lucrurile pe care ți le dorești, să găsești bucurie și împlinire în ele. Eu mă simt mai bogată sufletește pentru faptul că te cunosc, pentru că mi-ești așa, aproape. Îți mulțumesc, fată frumoasă!

(niște poze cu noi două vă arăt mai încolo, completând aici, la articol, după ce fac (pozele) drumul înapoi, de la București la Baia Mare… abia le aștept, Elena)

Despre ShoeBox, despre oameni

 Posted by on Thursday, 5 December 2013  15 Responses »
Dec 052013
 

Îmi ridic privirea de la birou și în fața ochilor îmi apar cutiile astea, exact așa cum le vedeți în imagine. Și mi se bucură sufletul, vă spun sincer. A trecut o lună de când vă spuneam că fac parte din echipa ShoeBox și vă povesteam aici despre proiect. Și-acum suntem cam la mijlocul campaniei, mai avem o săptămână și un pic și mobilizarea oamenilor mi se pare incredibilă.

shoebox

La nivel de țară și diasporă s-au strâns până acum mii de cutii. Vă dați seama? Asta înseamnă mii de copii care vor primi un cadou pregătit din suflet. Noi avem, la Baia Mare, cam 75 de cutii și știu că urmează să primesc încă multe, multe altele care acum sunt în plin proces tehnologic… Așa cum spuneam și aici, în emisiunea în care am fost invitată să vorbesc despre acest proiect, știu bine că nu vom schimba lumea cu aceste cutii de pantofi umplute cu cadouri pentru copii. Știu că e nevoie de mult mai mult, dar, pe de altă parte, și-o picătură într-un pahar e mai mult decât deloc. (știu, știu, ar trebui să îmi repet acest lucru de mii de ori pe zi, să cred și să simt, în tot ceea ce mă privește).

Discipolul spune:  ‘Sunt deznădăjduit. Ce ar trebui să fac?’ – ‘Încurajează pe alții‘, i-a răspuns Maestrul. E ceea ce mi-a scris cineva, ca și comentariu, pe facebook, cu ceva vreme în urmă… Și apoi, tot la asta m-am gândit. De multe ori, cu siguranță, să îmi îndrept atenția asupra altora, e ceea ce mă ajută să pot să le las pe ale mele undeva deoparte. Să nu mai fie așa stringente, așa apăsătoare. Nu știu dacă vreodată voi simți că am făcut ce TREBUIA făcut și rezultatele vor fi cu adevărat cuantificabile, dar măcar voi fi având sentimentul că m-am străduit. Așa, cu o picătură, mică, mică…

Generozitatea e o lecție pe care o învăț pas cu pas și nu o pot înțelege cu adevărat decât fiind în miezul lucrurilor, decât simțind pe propria piele, cu propriul suflet, implicațiile, nevoile, deschiderea și dăruirea de care alții dau dovadă. Și e, ceea ce se întâmplă, modul în care oamenii aleg să nu fie indiferenți la cei din jur, absolut impresionant, într-o lume în care primează propriile nevoi, într-o lume în care suntem copleșiți de griji și probleme și ne e greu să fim atenți în jur și să ieșim din zona noastră de confort. Dar îmi doresc să o fac, îmi doresc să fiu, chiar și în cea mai mică măsură posibilă, schimbarea aceea, pe care o reclamăm atât de mult, în lume. Cu ajutorul tuturor acestor oameni care se implică în proiect, și puteți vedea aici o listă întreagă a locațiilor ShoeBox, și să vă imaginați cât de multă bucurie se construiește astfel, simt că reușesc. Să ajut pe alții și să mă ajut pe mine însămi.

ShoeBox nu e doar o cutie de pantofi umplută cu cadouri pentru copii. E omenie. E lecție de viață.

Povestea unui zbor

 Posted by on Saturday, 26 October 2013  12 Responses »
Oct 262013
 

Un zbor cu motoparapanta. Prima mea experiență cu un astfel de aparat de zbor. O bucurie. În lumina de foc a apusului, o bucurie plină a sufletului. Un zâmbet al buzelor, al ochilor, al inimii. Nu adrenalină și senzații tari ci o joacă minunată în înaltul cerului. Un timp al seninătății, al unei trăiri frumoase. O clipă de viață.

zbor (1) zbor (2) zbor (3) zbor (4) zbor (5) zbor (6) zbor (7) zbor (8) zbor (9) zbor (10) zbor (11) zbor (12) zbor (13) zbor (14)

O zi de sâmbătă senină să aveți! Cu bucurii, de-astea mici, presărate frumos!

(fotografii @Diana Cherecheș)

De prin alte case (5)

 Posted by on Sunday, 20 October 2013  6 Responses »
Oct 202013
 

Să-i zicem, în cor, azi, La mulți ani, unei fete tare faine care azi împlinește o vârstă absolut superbă – Bianca!

Nu știu să învăț să pierd, zice Hapi, și totuși, asta facem, zi de zi, chiar dacă ne împotrivim, într-un final ne vedem nevoiți să acceptăm și pierderile. Vestea bună e că tot mergem înainte și, din când în când, mai câștigăm…

Pe Aliceee Traveler, un articol despre un film bun de văzut, în special pentru iubitorii de Londra, ca și mine.

Noi am văzut aseară Puss in Boots și azi am avut deja sesiune de joc-de-rol, cu Puștiul – Motan, acum ne ducem să pedalăm pe străzile non bike friendly ale Băii Mari și vă dorim o după masă de duminică… lungă!

marc in boots

 

Pânza (mea) de păianjen

 Posted by on Wednesday, 16 October 2013  5 Responses »
Oct 162013
 

Mă tot gândesc, periodic, la motivul/motivele pentru care scriu pe blogul ăsta și, de fiecare dată, chiar dacă mă simt nemulțumită de modul în care decurg lucrurile, chiar dacă nu-s întotdeauna așa cum mi-aș dori, ajung la aceeași concluzie care-mi umple sufletul de o satisfacție specială. E locul meu, unde scriu ce simt, ce pot, așa cum pot și asta mă ajută de multe, multe ori. Întotdeauna mi-e de folos dacă pun în cuvinte ceea ce mi se zbate în suflet. Pe de altă parte, satisfacția, desigur, vine de la oameni. De la mâna aceea de oameni care vin și revin. Voi, cei care, de mult, mult timp deja, sunteți alături de mine.

Dorisem de mult să fac ceva anume, de când îmi spusese unul dintre cititorii mei – care e pe-aici mereu, dar preferă să rămână tăcut – c-ar trebui să scriu despre voi, cei care sunteți alături de mine pe drumul acesta al blogului, că ar trebui să vă rog să scrieți voi despre mine, că ar trebui să dezvolt niște dialoguri, să arăt că prețuiesc legăturile născute aici… și-mi venise atunci ideea pe care acum vreau să o pun în practică…

Așa că azi o să vă rog ceva. Desigur, nu e încă ziua mea, dar va fi așa, ca un dar frumos, pentru mine. Vreau să îmi faceți o bucurie, să mă ajutați să dau o formă propriei mele pânze de păianjen, formată aici, pe blog și să scrieți un guest post în căsuța normalității mele anormale. Le voi ține pe toate la loc de cinste și-mi vor fi motive de zbor sufletesc, de bucurie simplă, frumoasă. Puncte de sprijin pe drumul vieții.

Despre ce să fie? Despre modul în care scrisul pe un blog își pune amprenta asupra vieții personale… despre oameni cunoscuți în online, despre prietenie, în mediul real și-n cel virtual, despre legături, despre apropieri și depărtări… despre oameni.

Azi o să mă opresc la doi dintre voi… Dragoș, unul dintre cei mai vechi prieteni ai blogului meu, un om care a trecut de bariera virtualului ca să-mi arate că poți să-i porți de grijă cuiva și de la mare distanță, că nu kilometri sunt cei care despart sau apropie, un om căruia îi sunt recunoscătoare pentru prietenie, pentru grijă necondiționată, pentru umărul virtual care e mereu prezent pentru mine, ori de câte ori am nevoie sau simt că mă clatin. Și se întâmplă des, așa că am de ce să-i mulțumesc. Din suflet. Dragos, nu mai ai cum să dai înapoi, tu va trebui să fii deschizătorul de drumuri și să-mi faci cadou primul guest post. Ai timp până săptămâna viitoare, marți seara…

A doua persoană care mi-e în gând azi e o doamnă. Oana, o femeie frumoasă cu care rezonez într-o mare măsură, fiindu-ne asemănătoare trăirile, dar e de-o profunzime răscolitoare, de-o sensibilitate aparte. Scrie frumos, elegant, trist și-adevărat. O știu și o citesc de mult, parcă dintr-o altă lume… cumva, așa și e, ea e una dintre persoanele care-mi sunt virtual alături de când drumul meu era pe o cu totul altă cărare, acela al pierderii de sine… Oana, te rog să nu te superi că nu te-am întrebat dinainte, dar mi-ar fi tare drag să am aici un guest post de la tine, așa, de departe, ești un om apropiat sufletului meu…

M-am oprit la ei azi, însă am în minte o listă destul de lungă – cât mă bucur pentru asta – de oameni pe care-mi doresc să-i am aici, în pânza mea de păianjen și o să vă tot rog, pe câte doi dintre voi, să-mi faceți bucuria și onoarea de-a scrie ceva pentru mine… desigur, au loc și cei ce-și doresc, fără să-i nominalizez eu, trebuie doar să-mi spuneți.

Așadar vă mulțumesc și vă spun că miercurea o să fie ziua în care o să țesem pânza asta, publicând guest post-urile voastre și până în fiecare marți seara voi aștepta articolele.

(De ce am numit așa articolul? Pentru că așa și e viața, o pânză de păianjen în care ne prindem, uneori pentru că ne dorim, pentru că alergăm cu disperare după interacționare cu alți oameni, alteori pentru că nu ne dăm seama și ne trezim ancorați pe un drum necunoscut, nou… și pânza de paianjen se tot întinde. Dar, la fel ca și ea, și relațiile dintre oameni sunt extrem de fragile, ca să reziste, au nevoie de implicare continuă…)

Dincolo de limitele…

 Posted by on Monday, 14 October 2013  4 Responses »
Oct 142013
 

online-ului.

Spun mereu că totul mi-e despre oameni. Că ei fac diferența. De ei mi-s legate bucuriile. Și tristețile. De ei fug. La ei mă întorc. Și totul face parte din normalitatea mea. Oricât de anormală ar părea ea.

Săptămâna trecută le-am avut cu mine – mult mai puțin decât aș fi vrut – pe câteva fete din online-ul românesc și tare m-am bucurat pentru asta. Au venit din București, Timișoara și Cluj ca să fie prezente la Maramureș International Balloon Fiesta și m-am simțit onorată și recunoscătoare pentru acest lucru.

Fetelor, deși a trecut deja ceva vreme, țin mult să vă mulțumesc, să vă spun că e un mare câștig pentru mine faptul că vă cunosc – și dincolo de linia virtualului – și sper că drumurile noastre să aibă multe alte ocazii să se intersecteze. Să lege sufletele, trăirile, ceea ce timpul și distanța desparte…

fetele (2)

Așadar, Andreea, Bianca, Mira și Elena…

Pe Andreea o cunoscusem cu ceva vreme în urmă, e unul dintre oamenii în fața cărora simt că trebuie să-mi scot pălăria. Sincer, cu admirație. E o femeie cu adevărat puternică care merge pe drumul ei prin viață impresionant de încrezătoare. O admir mult pentru deschidere, pentru sinceritate, pentru modul în care-și trăiește atât bucuriile cât și tristețile, pentru caracterul ei frumos.

Cu Bianca mă văzusem pentru prima oară de curând, la Cluj, și fusese un prilej perfect de-a ne adânci într-o conversație – cam prea scurtă – despre lucruri care ne plac amândurora. Și cu ea nici nu se putea altfel… e deschisă, senină, vorbește cu entuziasm despre ceea ce-i place, o parteneră perfectă pentru discuții, pentru visat departe, pentru făcut planuri… Ne-am cam plăcut la prima vedere, nu?

Blogul Mirei – ea scrie pe Călătorii la Singular – îl citeam de multă vreme cu curiozitate și admirație și m-am bucurat atunci când am cunoscut-o, la București, în primăvară. A fost genul acela de întâlnire din care simțeam că am ceva de învățat… și nu mă înșelasem. Mira e un om frumos, puternic, calm și echilibrat, pe care te poți baza, e diferită de mine și, totuși, în unele privințe, atât de asemănătoare. Cumva, firesc că ne-am găsit.

Elena e așa cum singură spune despre ea, o tânără care are poftă de viață, de a fi puternică, de a se desăvârși. Și așa am văzut-o și eu. Un om care crește, și o face frumos. Râde frumos, vorbește frumos, trăiește frumos. Da, deși e mai mică decât mine – la vârstă, la înălțime cred că suntem de-o seamă – cred că ar trebui să învăț de la ea, de la capacitatea ei de-a trăi cu intensitate viața, de-a se implica, de-a se bucura…

fetele (1)

Fetelor, vă mulțumesc mult. Din suflet.

O filă de poveste

 Posted by on Tuesday, 8 October 2013  15 Responses »
Oct 082013
 

Nu pot să scriu despre cum a ieșit Balloon Fiesta anul ăsta, despre cum mi s-a părut mie, dinăuntru privind și simțind lucrurile, poate pentru că încă sunt prea copleșită de tot ceea ce-au însemnat ultimele zile, poate pentru că am nevoie ca lucrurile să se mai așeze un pic, goluri să se umple și suflet să se liniștească.

Am să vă povestesc însă despre ceva deosebit, despre ceva ce e mult, deși pare puțin, despre ceva ce e aparte, deși pare simplu. Despre o filă de poveste.

Am să vă spun despre cum a fost primul zbor cu balonul al Puștiului. Da, la cinci ani și o lună, Marc a devenit, se pare, cel mai mic copil din țară, care a zburat cu un balon cu aer cald.

Nu plănuisem acest lucru. Anul trecut, zgomotul arzătoarelor și limba de foc l-au ținut departe de nacela balonului și doar mi-a făcut cu mâna, de la sol. Anul ăsta, deși-mi tot zicea că nu-i va fi frică, că el o să vină cu mine, nu insistasem și nici nu-mi făcusem vreun plan, credeam că va păstra distanța… În a doua zi de fiestă, însă, mi-a încolțit în minte acest gând și mi-am zis – ce-ar fi dacă ar zbura cu mine?

De la gând la faptă nu a fost decât un pas și m-am lăsat pe mâna celui mai experimentat pilot de la fiesta, Hans, din Olanda, event director la eveniment și posesorul balonului buburuză, tare îndrăgit de Marc.  first flight (1)

pregătire balon

first flight (2)

moment de tandrețe

Puștiul a ajutat și el la pregătirea de zbor a balonului, la întinsul anvelopei, la ridicarea nacelei (și la pupatul buburuzei) și-apoi am urcat la bord. Peste bord, nu pe ușă, cum mă întrebase el – dar, mami, se va deschide ușa balonului?

first flight (3)

pregătiți de plecare

first flight (4)

explorând prin “fereastra” balonului

Și-am pornit. Lin, frumos, peste câmpuri, în lumina apusului de soare… cu multe întrebări… mami, acolo e drumul? mami, de ce e așa sus balonul acela? mami, unde mergem? mami, de ce-i tot dă foc?mami, unde aterizăm? mami, de ce, de ce? mami, uite animale, mami, uite case, mami, uite avioane, mami, mami… mirare, și întrebări, și concentrare, și, probabil, un prea mult copleșitor… entuziasm, cel puțin afișat, nu foarte mult. Cred că a fost un timp de simțit prea multe dintr-o dată și entuziasmul și-a făcut apariția după zbor, când alerga de zor în jurul buburezei, și-a doua zi, când tot despre zbor vorbea.

first flight (5)

în compania prietenilor baloniști

first flight (6)

sus, tot mai sus

Mă așteptasem să-i fie teamă, nu i-a fost. Mă așteptasem la o explozie de entuziasm, n-a fost, mai degrabă o curiozitate acută decât o veselie. Mă așteptasem să se pitească lângă mine, el fusese deranjat de faptul că era cam mic și nu vedea bine peste marginea nacelei. Și lucrurile au fost altfel decât mă așteptasem. Așa cum e firesc să fie, probabil.

first flight (7)

first flight (8)

zboară, buburuză, zboară…

Și-așa, pe 5 octombrie, la 5 ani, Puștiul meu și-a făcut intrarea în lumea zborului (nu se pun drumurile făcute cu avionul, când era bebeluș și apoi copil mic)… Îmi doresc mult să-i placă zborul, în orice formă și până acum, așa pare să fie…

first flight (9)

primind diploma, de la maestru…

first flight (10)

Așadar tocmai am scris, împreună, o filă în povestea vieții lui. Una specială.

Fiesta. Da, Fiesta. Doar Fiesta.

 Posted by on Friday, 4 October 2013  11 Responses »
Oct 042013
 

Și iar Fiesta. Fiesta. Fiesta. Fiesta.

(ahh, da, nu prea mai știu să respir altceva zilele astea. ba da, printre picături, oameni. și ce oameni. și ce picături. și Fiesta.)

fiesta

DSC09192

(așa a fost azi startul primei zile de zbor în cadrul cele de a treia ediții Maramures International Balloon Fiesta…winking

Voi ce mai faceți?

La vita e bella…

 Posted by on Saturday, 28 September 2013  7 Responses »
Sep 282013
 

… cum altfel, când primești de la viață mai mult decât crezi că se poate?

Așa mi-a fost azi. Cu ciocolată fină, fină, fină. Cu biciclete și pedalat zeci de km. Cu Belgia spectaculoasă, natură superbă. Cu Andreea, un om frumos, unul dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut eu vreodată. Da, în toată viața mea!

belgia

Și, ahh, să vedeți cum o să-mi fie mâine…

Baloane cu aer cald. Fiestaaa!

 Posted by on Monday, 9 September 2013  12 Responses »
Sep 092013
 

Septembrie e, cu precădere, timp de pregătire pentru FIESTA. Fiesta baloanelor cu aer cald. Luna octombrie înseamnă, pentru Baia Mare, un spectacol cu totul aparte, câteva zile în care cerul Maramureșului e împodobit cu aceste bijuterii colorate ale zborului, baloanele cu aer cald.

Ediția de anul acesta a Fiestei va avea loc în primul sfârșit de săptămână al lunii ce urmează, 3 – 6 octombrie. E a treia ediție în care echipajele de iubitori ai zborului cu balonul, maeștrii în ale pilotării acestor aparate de zbor, se adună la Baia Mare pentru a celebra împreună pasiunea pentru această lume fabuloasă.

10. Octombrie - Diana Chereches

(foto Diana Cherecheș)

O să avem în acest an aproximativ 18 echipaje din țări ca Anglia, Olanda, Belgia, Ucraina, Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Moldova, România… o să celebrăm zborul, o să fie o sărbătoare frumoasă a cerului, a pământului și a focului…

Zborurile cu balonul cu aer cald se supun anumit condiții meteo și se realizează ori dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui, ori după amiaza, chiar înainte de apus. Vor fi, așadar, în cele trei zile de Fiesta, șase sesiuni de zbor în care și publicul larg va avea posibilitatea să trăiască o asemenea experiență. Un zbor cu balonul durează între 45 minute și 1 oră, timp în care balonul plutește, purtat de vânt și dirijat de pilot, deasupra pământului, ridicându-se la înălțimea maximă de 1000 m.

Coperta, Kinga Kalmar

(foto Kinga Kalmar)

Un zbor cu balonul, după cum am mai spus de multe, multe ori, e ceva unic. E atât de spectaculos să te afli în aer, într-o nacelă deschisă, să simți vântul jucându-ți-se prin păr, liniștea cerului umplându-ți sufletul, întreruptă doar de sunetul atât de plăcut al arzătoarelor… este, clar, o experiență pe care TREBUIE să o trăiești. Să simți balonul desprinzându-se de pământ, lăsând în urmă griji, probleme, îmbrățișând lumea senină și golită de urât a cerului, să-ți umpli plămânii cu aerul pur și tare al înălțimilor, să-ți bucuri sufletul cu frumusețile priveliștilor ce ți se înfățișează înaintea ochilor, în orice direcție ai privi.

În cadrul Fiestei, la Baia Mare, un zbor cu balonul costă 400 de lei și vă garantez că e o experiență care merită fiecare leu. Senzațiile pe care le trăiești acolo sus, modul în care balonul cu aer cald dansează în tandem cu vântul, decolarea, priveliștile, aterizarea, toate creează amintiri unice, al unui altfel de moment de viață. Senin, frumos, unic. Lin. Atât de lin… credeți-mă, un zbor cu balonul e unul dintre cele mai line experiențe. E ca și cum cineva te-ar purta pe brațe, pe deasupra pământului.

ballooning

(foto Diana Cherecheș)

Ahh, da, iubesc cu patimă lumea asta. Și faptul că sunt parte din ea, că mă ocup de ceea ce înseamnă Fiesta la Baia Mare, e o satisfacție uriașă pentru mine. Diminețile acelea, încă neeliberate de întunericul nopții, câmpul plin de baloane pregătite să-și ia zborul, sunetul arzătoarelor, forfota, entuziasmul echipelor, al oamenilor acelora care, pur și simplu, fac minuni cu aceste aparate de zbor, dansurile baloanelor în aer, apusurile de soare, trăite sus, sus, într-un balon cu aer cald, spectacolul oferit de baloanele ce par pictate pe cer, e o lume fantastică.

ballooning (1)

Da, aș vrea să o trăiți fiecare dintre voi. Măcar o dată în viață.