Vorbe mari și fără consistență

 Posted by on Sunday, 22 November 2015  10 Responses »
Nov 222015
 

Obișnuim să facem promisiuni și să ne agățăm de promisiunile care ni se fac. Obișnuim să spunem lucruri mari, ca și cum am avea frâiele îndeplinirii acestora în mâini și am putea să le dirijăm după bunul nostru plac. Uităm că suntem oameni, ființe vulnerabile, supuse intemperiilor venite din afară, și-n același timp, celor dinăuntrul nostru. Nu mai suntem azi ceea ce am fost ieri. Nu mai simțim azi ceea ce am simțit ieri.

Obișnuim să credem că lucrurile vor rămâne neschimbate vreme îndelungată. Credem cu tărie oarbă în stabilitate, cerem impetuos certitudini și siguranțe, încercăm să ne apărăm împotriva furtunilor vieții, semnând ipotetice polițe de asigurare pentru relațiile cu oamenii din viața noastră, crezându-ne la adăpost, feriți de intemperii. Credem că ni se cuvine, că avem drepturi, mai mult decât obligații.

Spunem vorbe mari ușor, fără să ne dăm seama că sunt puține lucruri care stau cu adevărat în puterea noastră. Promitem că o să fim acolo, când nu știm nici dacă mai sunt zile în cartea vieții noastre. Nu-și prea au nici sens, nici consistență vorbele acestea mari pe care le folosim cu prea multă ușurință, sunt doar rafale de vânt puternic, care vine, răvășește, lasă urme sângerânde, și se duce mai departe.

Ne temem de dezamăgiri și le blamăm și-i punem pe ceilalți la zid pentru ele. Ne considerăm nedreptățiți atunci când lucrurile se întâmplă contrar așteptărilor noastre. Pentru că da, fiecare dintre noi avem așteptări, viața toată e construită dintr-o multitudine de așteptări. Dar noi toți dezamăgim, de fapt. Toți. Sentimentele se atrofiază și mor. Ca și carnea de pe noi. Putrezim și-n spirit. În fiecare zi a vieții noastre ne schimbăm traseul pe care mergem, renunțând și creionând alte și alte priorități. La un moment dat, tot ajungem să nu fim la înălțimea așteptărilor. Ale noastre înșine, ale celor din jur. Să dezamăgim.

Încrederea se construiește anevoie. În noi, în alții. Și nu în vremuri de restriște, când simți că toate se dărâmă în jurul, n-ai cum să clădești. E ca-n Meșterul Manole, ce construiești ziua, se duce naibii noaptea. Și tot așa.

Tu, femeia care ai putea fi

 Posted by on Wednesday, 9 July 2014  8 Responses »
Jul 092014
 

Femeia aceea care ai putea tu să fii se-ascunde bine, bine de tot, undeva-n adâncurile ființei tale.
Ai putea să fii o femeie puternică. Dacă nu te-ai impiedica de ziduri invizibile și nu ți-ai pune singură limite.
Ai putea să fii o femeie sigură pe ea. Dacă încrederea nu ți-ar fi mereu zdrucinată de barosul nesiguranțelor.
Ai putea să fii o femeie frumoasă. Dacă chipul nu ți-ar fi brăzdat de urâțenia temerilor pe care le porți în tine.
Ai putea să fii o femeie veselă. Dacă râsul nu ți-ar fi sugrumat în coșul pieptului de o prea dură seriozitate.
Ai putea să fii o femeie relaxată. Dac-ai da drumul frâielor controlului și te-ai bucura de lucrurile simple.
Ai putea să fii o femeie împlinită. Dacă n-ai vâna idealisme și ai înțelege că viața e formată din imperfecțiuni.

De fapt, dacă ți-ai da voie, ai vedea că ești femeia care le are pe toate cele de mai sus. Dacă te-ai vedea.

Ea, Loredana

( cumva, știu toate cele de mai sus. rațional, clar le știu. e mai greu să le și simt. că, deh, oamenii nu-s roboți cărora le meșterești la mecanisme și funcționează ca… unși. poza e de duminică, de la SkirtBike Baia Mare. mie-mi spune tare multe… )

Trebuie…

 Posted by on Friday, 1 November 2013  2 Responses »
Nov 012013
 

să fac un pas în spate ca să fiu capabilă să văd lucrurile clar!

Nu mai e o alegere, nu mai e un moft, e o necesitate.

Dar cum fac asta?

Cum te detașezi de toate, te dai înapoi, îți limpezești privirea și… vezi lucrurile nedeformat, clar, rațional, obiectiv?

Aveți ceva idei?

Gând de seară. Biciclistic.

 Posted by on Thursday, 18 July 2013  2 Responses »
Jul 182013
 

de ce să pedalezi o bicicletă când s-au inventat chestii cu patru roți, care mai au și motor?” – e mesajul (citat din memorie) cu care mi-am început eu azi ziua, venit dintr-un îndepărtat nicăieri… atunci, pe moment, m-a lăsat așa, fără cuvinte, ca de fiecare dată când mă lovesc de exact același (contra)argument la mersul pe bicicletă. apoi mi-am zis, toată ziua, că nici un răspuns pe care l-aș da n-ar avea consistența necesară pentru a putea schimba o astfel de concepție.

însă acum, seara, după o oră de pedalat pe străzile orașului, am un răspuns, clar și simplu. dincolo de toate beneficiile universal recunoscute ale mersului pe bicicletă… ceea ce mă face pe mine să iubesc să pedalez e… modul în care simt, atunci când merg cu bicicleta, cum corpul și mintea și sufletul mi-s inundate de stare de bine.

Starea de bine nu apare decât atunci când creierul recepționează semnalele adecvate venite de la inimă, mușchi și piele. Fără implicarea corpului nostru nu am putea resimți fericirea” – scrie în cartea pe care ieri am primit-o în dar de la un om deosebit, Formula fericirii, de Stefan Klein, o carte care vorbește, deși în termeni neuro – psihologici, cumva pe limba mea și mă bucur mult de fiecare pagină parcursă.

Așadar, mie mi se pare simplu, clar și absolut evident. Cum, într-o lume atât de anormală, să nu alegi să faci ceva care-ți umple viața cu trăiri și emoții pozitive?

Ele, fetele mele…

 Posted by on Tuesday, 18 June 2013  10 Responses »
Jun 182013
 

A venit vremea să vă spun despre ele, fetele mele (așa cum le-alintă Puștiul)…

IMG_9965

Sunt trei… Pe toate le-am întâlnit în urmă cu un an, la prima ediție SkirtBike. Atunci când am decis că vreau să organizez evenimentul ăsta la Baia Mare, am dat un anunț prin care spuneam că am nevoie de oameni care vor să se implice, să mă ajute să pun pe picioare acest proiect. Nu aveam deloc habar, atunci, despre ce înseamnă organizarea unui eveniment pentru comunitate, chiar deloc…

IMG_0006

Una dintre persoanele care mi-au răspuns a fost Diana. Ea a fost prima persoană cu care-am stabilit să ne întâlnim, să discutăm… mi-a rămas proaspătă în minte senzația pe care-am avut-o când am cunoscut-o, atunci când a venit să se vadă cu mine… când am văzut-o apărând, mi-am zis – ahh, fata asta e așa frumoasă, așa de relaxată și încrezătoare, emană așa un aer special… m-a cucerit atunci, vă spun sincer. De fapt, chiar m-a intimidat. Mă uitam la ea cu admirație și mă simțeam mică și neînsemnată. Cu părul ei absolut superb – Diana e o blondă autentică pe care-ar invidia-o și nordicele alea invidiate de toată lumea – îmbrăcată lejer, cu o cămașă încheiată totuși până la ultimul nasture, cu o geantă care-i întregea ținuta, mi s-a părut atunci exact imaginea fetei în care mi-aș fi dorit mereu să mă regăsesc. Degajată, simplă și totuși cochetă, fără nimic ieșit din tipare și totuși atât de diferită.

Ahh, despre Diana v-aș putea povesti multe. O vreme îndelungată, din cauza firii ei cumpătată și liniștită, am perceput-o greșit și-am crezut-o inabordabilă, parcă nu găseam calea de-a ajunge la ea, mă simțeam cumva intimidată și nesigură… și, cu cât o cunoșteam mai mult, cu atât o plăceam mai mult. Asta nu s-a schimbat nici acum, după un an, după multe lucruri trăite împreună, de la Diana simt și acum că am multe de învățat, mi-e o bucurie faptul că o cunosc și o simt aproape într-un fel anume. Diana e, din grupul nostru, cea echilibrată. Calmă, în cea mai mare măsură a timpului, cu capul pe umeri, ancorată în realitate, cu o gândire sănătoasă și cu un caracter bine clădit. Ceea ce văd mereu în ea e echilibrul și stabilitatatea date de o copilărie reușită, de o educație bună… Sunt onorată că o cunosc, că mi-e prietenă.

IMG_9961

Diana mi-a adus-o aproape, tot prin pregătirile pentru SkirtBike, pe Kinga. Cu Kinga lucrurile s-au petrecut diferit… nu-mi mai aduc aminte exact ziua în care am văzut-o prima oară, de ea mi se spusese, la vremea aceea, din mai multe părți, îmi fusese recomandată și lăudată pentru pozele frumoase pe care le face – cu ea model sau cu ea în spatele obiectivului – Kinga, ca și Diana, e fotograf… M-am apropiat mult de Kinga chiar de la început pentru că… am simțit cât de mult seamănă cu mine. Am regăsit în ea același mod de-a percepe viața, aceeași nevoie de apropiere, de tandrețe, aceeași luptă cu viața, cu nedreptățile ei, cu neajunsuri sufletești… În timpul petrecut cu ea, și-am avut șansa, chiar de la început, de-o drumeție pe munte – cu Kinga am fost în Rodnei anul trecut – m-am atașat mult de ea și-am simțit, după multă vreme, cât de reconfortant e să simți pe cineva aproape, să-ți lași sufletul să se deschidă și preaplinul lui să se reverse. Kinga, deși mai mică decât mine, deci, clar, cu o experiență de viață mai puțin dramatică, mai puțin copleșitoare, a trecut dincolo de bariera aparențelor… mi-aduc aminte cum m-a primit frumos în viața ei, cum m-a lăsat să fiu așa cum sunt și m-a acceptat… cum i-am spus, într-o noapte, pe munte, după câteva păhărele de vișinată, că o iubesc mult… și o cunoșteam  de relativ puțină vreme… Kinga e un amestec de forță și sensibilitate. O simt puternică și, în același timp, pierdută într-o lume de prea multe ori nepotrivită. Kinga e și seninătate dar e și nesiguranță, și temeri și multe întrebări. Kinga e așa cum eram și eu la vârsta ei… îndrăzneață și totuși temătoare. Doar că e mai frumoasă, mai deschisă, mai inteligentă. Mai… E Kinga, brunețica cu niște ochi verzi frumoși, frumoși. E, uneori, ca un copil mofturos și e fata cu care, din grupul ăsta, intru uneori  în conflict. Într-un an, ne-am ciocnit de câteva ori… uneori chiar dureros, cu încăpățânări de ambele părți, cu scântei… dar Kinga mi-a arătat că oamenii care sunt prieteni, pot să se certe, să nu se înțeleagă, să nu fie de acord în toate dar asta nu înseamnă că prietenia nu e autentică, că nu există. Dimpotrivă, se așează, cimentându-se.

Acesta e un lucru pentru care sunt  foarte recunoscătoare, fetele astea m-au învățat că apropierea nu se distruge din cauza neînțelegerilor. Că acestea, dacă oamenii țin unii la alții, se rezolvă. Încă mi-e greu să spun lucrurile pe nume, încă mi-e greu să fiu suficient de deschisă încât să nu  interpretez lucrurile greșit, încă mi-e greu… dar învăț. Și sunt tare recunoscătoare că ele au răbdare cu mine.

IMG_9979

Ei, Ramona… Ramona e  cireașa de pe tort a grupului nostru. E viața în forma ei cea mai autentică. E tânără, flămândă de trăire, e un burete de  afecțiune, e entuziastă și nebunatică, e frumoasă și e, ceea ce-mi place cel mai mult la ea, dincolo de prejudecăți, aparențe și conveniențe. E suflu de viață, e  trăire,  e sete de dragoste, e… Ramo. Pe ea am cunoscut-o exact la SkirtBike unde a venit să pedaleze împreună cu băimărencele iubitoare de mers pe bicicletă… și ne-am apropiat încet, încet, apropierea asta definitivându-se la Balloon Fiesta unde și ea, ca și mine, s-a îndrăgostit de tot ce lumea aceea fascinantă a  baloanelor cu aer cald înseamnă.

Ramona e elementul nostru de nebunie, de nonconformism al grupului. Cu buzele ei, date cu ruj roșu, absolut bulversatoare, cu râsul frenetic și liber, cu aerul ei boem… Ramona e trăire. Ceea ce ea și cu mine avem în comun e tendința asta de-a trăi în extreme. Ori pe culmi de trăire, ori în afunduri… și, din nefericire, cu o înclinație fatalistă de-a trece de la o extremă la alta într-o secundă, uneori din motive absolut inexistente. De Ramona mă despart aproape zece ani și totuși, e o distanță care apropie. O simt copil și o simt femeie, în același timp, Ramona e fragedă și încă necoaptă și totuși matură, e ca și mine și totuși așa de diferită. Și e bine s-o am aproape.

IMG_9910

Mă bucur că le am pe fetele astea aproape, că le văd crescând și devenind femeile acelea minunate care sunt, îmi sunt dragi fetele astea cum nu  credeam că s-ar mai putea să mi se întâmple. Prieteniile mele cu fetele au fost întotdeauna grele. Cumva, între niște limite neimpuse dar existente. O prietenă dragă m-a ajutat prima, în urmă cu câțiva ani, să fac pasul ăsta înspre prietenia între femei (Anca, mulțumesc!) și apoi fetele astea trei mi-au demonstrat într-un an că lucrurile pot să fie altfel decât cred, chiar decât aș fi fost sigură că pot fi.

Nu știu cât va dura prietenia asta, nu știu ce ne-aduce timpul.  Nu mai pot, nu mai vreau să cred în – pentru totdeauna – sau în prietenie perfectă însă, chiar de-ar fi ca acest grup să se destrame curând, tot m-aș simți câștigată. Apropierea de ele mi-a adus multă bucurie, multă viață frumoasă și le sunt recunoscătoare, îmi sunt dragi, îmi sunt aproape de suflet. happy4

Fetelor, vă mulțumesc. Că sunteți.

Siguranță, echilibru, nonconformism și sensibilitate (SENS). Noi, cele patru fete pe care ne leagă nici nu știu ce anume. Dragul de mers pe bicicletă? Dorul de viață plină? Berea cu merișoare sau cea cu lămâie? Sau, pur și simplu, bucuria unei prietenii frumoase?!

Eu ar trebui să fiu elementul de siguranță în relația asta cvadruplă. Ar trebui.  Că sunt cea mai mare dintre ele, că am cel mai mare bagaj de viață în spate, că… dar nu-i chiar așa, nu prea însemn eu siguranță, prea multe temeri am, prea multe port în suflet, prea multe mă apasă. Dar așa, măcar din punctul de vedere al maturității, e clar că sunt un om matur, poate prea matur, prea puțin îmi mai permit să fiu copil, să las copilul din mine, fărâma aceea, să se exprime.

Noi, cele patru fete, vom fi, în curând, la asta lucrăm acum, asociația SENS. Siguranță, echilibru, nonconformism, sensibilitate. O asociație prin care ne dorim să dăm viață tocmai lucrurilor acelora care ne leagă, care fac prietenia asta, pentru că suntem patru persoane diferite, atât de colorată. O asociație pentru evenimentele care ne unesc… SkirtBike, Balloon Fiesta, Kids for Kids, o asociație prin care vom face, pentru comunitatea în care trăim, sperăm, și alte proiecte menite să aducă un plus vieții, să o nuanțeze, să îi dea mai mult farmec. E ceea ce vrem să promovăm, elementele care ni se par extrem de necesare pentru o viață care să însemne mai mult decât existență. O să milităm pentru siguranță, pentru sentimentul de siguranță de care toți avem nevoie, pentru echilibrul atât de necesar pentru a face față tuturor celor pe care viața ni le scoate înainte, nonconformism, căci ne dorim să ieșim din tipare, nu să epatăm ci să rupem lanțurile conveniențelor și a aparențelor, să arătăm că lucrurile pe care le dorim se pot trăi, dincolo de temeri și nesiguranțe… și sensibilitate, pentru că sufletele noastre au nevoie să fie îngrijite, pentru că satisfacția sufletească, emoțională, e cea care ne îndeamnă să continuăm, să visăm, să mergem mereu înainte, sperând. Și pentru că latura sensibilă e cea care nu ne lasă deloc să uităm de cei din jurul nostru.

Așadar, prietenia aceasta să un sens frumos vieții mele și noi, împreună, vom încerca să dăm un plus de SENS comunității în care trăim.

Gând aiurea. 64.

 Posted by on Monday, 4 February 2013  14 Responses »
Feb 042013
 

Gândurile aiurea dau târcoale și se strecoară prin fiecare ungher acolo unde găsesc teren propice… și, în perioada asta, de mers pe sârma aproape perfect întinsă, ca-n piesa celor de la Iris, a unei realități la fel de mohorâte ca și vremea nedoritului februarie, de ce nu s-ar lăfăi în voia lor prin mintea mea… ahh, mai bine nu vă spun cum e mintea mea.

Spuneți-mi… dar sincer aș prefera… voi cât de onești sunteți cu propria persoană? Ce părere aveți despre voi, ca oameni? Cât de buni, frumoși, deștepți și neapărat, iubibili, credeți că sunteți?

Mi s-a spus zilele astea că sunt un om bun, că eu nici măcar nu știu să gândesc de rău cuiva. Și-aproape că mi-a venit să râd, dacă nu mi se părea mai degrabă trist. Pentru că mie, sincer, mi-e frică să fiu onestă cu mine. Așa, la o privire aruncată fugar, acum m-aș vedea departe, dar departe de persoana pe care o văd ceilalți în mine. Nu, n-aș zice că sunt un om rău – bine, cum se contorizează bunătatea? – dar găsesc atât de multe lucrurile pe care le-aș cataloga cu minus încât mi-e teamă să fac o analiză.

Așadar, credeți că sunteți niște exemplare umane… reușite? Sunteți mulțumiți cu voi înșivă, cu ceea ce sunteți? Măcar față de voi, într-o oglindă a sincerității – pentru că, da, în fața lumii de cele mai multe ori expunem o variantă îmbunătățită a propriei persoane – recunoașteți lucruri mai puțin plăcute care vă caracterizează?

Gând aiurea. Fără număr.

 Posted by on Wednesday, 12 December 2012  5 Responses »
Dec 122012
 

Odată ce-ai pornit pe o cale probabil că trebuie să continui să mergi pe acel drum până se termină. Nici mai mult, nici mai puțin.

Să te împiedici, să cazi, să dai cu fruntea de pământ, să sângerezi, să simți că nu mai ești capabil să faci un pas, să vrei să te contopești cu pământul, să ai senzația că s-a scurs orice urmă de rațiune din tine și totuși, să existe un ceva inexplicabil care să te oblige să nu te oprești, să te ridici, să te târăști, să continui, să mergi… să mergi, să mergi. Până la capăt. Capătul acela pe care nu-l întrevezi. Pe care-l crezi aproape uneori și îți dai seama că-i doar iluzie. Un capăt ce se tot îndepărtează, cu fiecare pas făcut. Dar, să nu poți să faci altfel. Pentru că e drumul TĂU pe care TREBUIE să mergi.

Ăsta o fi mersul firesc al vieții, un drum cu sens unic, fără posibilitate de întoarcere, de răzgândire, de noi încercări? Și toate ne sunt doar consecințe ale propriilor alegeri, deci nu-i rost nici de plângere de milă…

Gând aiurea. De seară.

 Posted by on Friday, 7 September 2012  15 Responses »
Sep 072012
 

Cum ar arăta pentru voi, la modul strict personal, lumea aceea firească, normală, în care să trăiţi? Lumea în care aţi putea să ziceţi – e bine, e aşa cum trebuie.

Nu mă refer la idealisme… la o lume în care iubirea să fie dominanta absolută şi oamenii să fie mânaţi de bunătate şi dăruire, o lume în care să existe numai zâmbete şi bucurii… nu. Vă întreb despre lumea aceea în care aţi simţi că vă e locul, că se armonizează cu ceea ce simţiţi, doriţi, trăiţi…

Sincer, v-o puteţi măcar imagina?

Gând aiurea. 63.

 Posted by on Wednesday, 16 May 2012  2 Responses »
May 162012
 

Murphy zice că atunci “când lucrurile par că nu se mai înrăutățesc, ai răbdare. Se vor înrăutăți curând.” Ceva tot o fi adevărat, mai e o vorbă din bătrâni care zice că un rău nu vine niciodată singur. Luni mi-am trimis netbook-ul în service, ieri am expediat şi aparatul foto. Dar astea, deşi sunt inconvenienţe, sunt nişte mărunţişuri. Relele, alea care dor şi ne dau lumea peste cap, ne vin de la oameni, din relaţiile cu oamenii. Şi uneori suntem captivi într-o pânză de păianjen. Şi nu prea mai avem forţă să ne împotrivim sau să ne apărăm. Şi tăcem.

Gând aiurea. De esenţă.

 Posted by on Friday, 27 April 2012  1 Response »
Apr 272012
 

Suntem cuvinte, potrivit meşteşugite, şi cuvintele-s ambalaje, unele strălucitoare, ce-ţi fură ochii, altele ce te cuceresc prin simplitate. Adoptăm cuvinte noi, şi grele, şi ambalajele ne sunt în pas cu moda.

Dar esenţa e dincolo de toate. E ascunsă uneori sub straturi multe, din teamă, din nevoia de siguranţă, alteori, poate nu ştie să-şi facă simţită prezenţa. Şi pentru a fi întâlnită, înţeleasă, necesită efort. Şi implicare, şi dorinţă, şi dedicare. Dar esenţa e acolo. Aşteptând, la primul semn, să se reverse, copleşind cu trăire. Autentică.

De ce ne-om fi împiedicând atât printre voalurile colorate ale aparenţelor?

Gând aiurea. 62.

 Posted by on Thursday, 12 April 2012  2 Responses »
Apr 122012
 

Oamenii depind unul de altul nu dintr-un simț viril de solidaritate în fața haosului spaimei - ci dintr-un vid interior. Fiecare se teme să rămână singur. Dacă se întâmplă să fie singuri, citesc sau dorm. De întrebat, nu se întreabă niciodată; se tem că vor găsi nebunia, în Dumnezeu sau în diavol, amândoi chipul spaimei omului care nu știe ce vrea. Întrebările din capul unghiului le evită toți. Unii dialectic, alții din prostie. Scopuri, țeluri, idealuri, plăceri; cu acestea își justifică actele. Dar toate aceastea sunt pretexte, vorbe fără miez, ascunzând un singur sentiment, vast și umilitor, pe care îl îndură toți oamenii și nimeni nu îl poate zdrobi: spaima de singurătate, spaima de întuneric. ” (Mircea Eliade, Lumina ce se stinge)

O fi mult, o fi puțin, la asta s-o fi rezumând totul? Și atunci, de ce atâta zbatere? “… poate rămâne cineva de-a pururi, sus, pe mal, cu cerul deasupra?”

Azi mă gândeam că e trist că ceea ce ne reprezintă e egoismul și cruzimea. Că ne-ar fi mult mai bine dacă le-am putea schimba pe dărnicie și bunătate. În gânduri, în fapte. Dar… îmi dau seama că lipsește ceva. Că nu-i de-ajuns să fii conștient, să poți vedea foarte clar lucrurile pentru a putea aplica practic ceva. Nu știu dacă e lipsa de voință, de motivație, dacă e vorba de-o incapacitate sau o slăbiciune… dar cred că e ceea ce ne caracterizează… ne afundăm ușor și ne înălțăm greu. Îmbrățișăm tristețea de parcă ne-ar fi cel mai loial și de ajutor aliat și ne e greu să ne lăsăm sufletele atinse de încredere și optimism. Da, o fi pentru că suntem doar oameni.

Dar de ce se pierde și sentimentul de umanitate din noi?

Gând aiurea. 61.

 Posted by on Thursday, 5 April 2012  4 Responses »
Apr 052012
 

De câte ori trebuie să ne repete cei din jur că nu suntem buni de nimic ca să o și credem? Nu e ceva ce un părinte n-ar trebui să-i spună vreodată copilului său? De ce, totuși, sunt atât de mulți cei care o fac?

De câte ori trebuie să ne spună cei din jur că suntem capabili să facem tot ce ne dorim ca să o și credem și să ne și simțim în stare? Nu e tocmai ceea ce ar trebui să ne învățăm copiii, să le sădim în suflet și în minte încrederea în sine?

Cât de diferiți sunt oamenii care rezultă din categoriile astea? Și totuși, ei trebuie, cot la cot, să facă față aceleiași lumi.

De ce-om fi, oare, atât de ușor influențabili, atât de crunt legați de părerile, aprecierile sau deprecierile celor din jur?

Gând aiurea. De sâmbătă.

 Posted by on Saturday, 31 March 2012  2 Responses »
Mar 312012
 

M-ai rânduit printre învinși.
Știu că nu-mi este dat nici să înving
Și nici să ies din luptă.

Mă voi cufunda în abis pentru ca să-i ating limitele.
Am să joc jocul înfrângerii mele.

Voi pune în joc tot ceea ce am
Și când voi fi pierdut totul, voi juca până și ființa însăși…
Și poate că atunci voi fi recucerit totul,
datorită totalei mele despuieri.

(R. Tagore, M-ai rânduit printre învinși)

Uneori, destul de rar în ultima vreme, ce-i drept, mi se face dor de poezie. Tagore are câteva poezii care-mi plac tare mult, aceasta e una dintre ele. E atâta simplă, și tristă, realitate în ele… mereu ne zbatem să mai mutăm în spațiul nostru câte o piesă din jocul – cumva inutil, doar îi e finalul clar și cunoscut – vieții.

Dar, oare, chiar trebuie să ajungem la fundul sacului pentru a putea să o luăm de la capăt? De ce nu ne dăm seama din timp, după ce-am făcut doar primele mutări, că direcția în care mergem e greșită și, astfel, să avem șansa de-a ne întoarce din drum mai devreme, când, încă, consecințele acțiunilor noastre nu-s atât de răvășitoare?

Cât timp trăim nu ne rămâne decât să luptăm, nu-i așa? Și să sperăm că nu ne vom pierde de tot înainte de-a simți c-am și câștigat ceva, chiar și așa, iluzoriu…

 

Gând aiurea. 60.

 Posted by on Wednesday, 28 March 2012  3 Responses »
Mar 282012
 

Știu, ne simțim așa de mult copleșiți de propriile probleme încât ajungem să nu mai vedem nimic în jurul nostru… de obicei așa se întâmplă, așa mi se întâmplă… uneori, mai ajunge câte una alta la mine și atunci… atunci chiar mă îngrozesc de cum merg lucrurile pe lumea asta…

Ce viața poate avea un om care își trăiește zilele pe holurile unui Mall? Și nu, nu vorbesc despre un om al străzii ci un om de la care te-ai aștepta la altceva (ei, da, știu, de ce ne-am aștepta ca lucrurile să fie în vreun fel anume în ceea ce-i privește pe alții?)… Câteva ore pe o canapea dintr-un colț al spațiului public, alte câteva ore pe o alta, în alt colț, încă unele petrecute lângă un telefon/player pus la încărcat într-una din prizele din perete. Și iar, tot așa, zi de zi. Până ai impresia că omul acela e acolo, împământenit. Cum se poate așa ceva? Ce te face să ajungi la așa ceva, unde te poate duce?

De ce-or fi mergând lucrurile așa de de-a-ndoaselea pe lumea asta?

Gând aiurea. 59.

 Posted by on Sunday, 11 March 2012  3 Responses »
Mar 112012
 

De ce, atunci când ţi-ai dori să ţi se înfăţişeze înaintea ochilor sufleteşti calea pe care să mergi, viaţa îţi arată ce trebuie să faci într-un mod absurd, dându-ţi o palmă amară, dură? Chiar avem nevoie, întotdeauna, să fim scuturaţi zdravăn de realitate pentru a ieşi din mocirlele sufleteşti în care ne zbatem?

Când crezi că privirile-ţi sunt, toate, canalizate într-o anumită direcţie şi nu mai eşti capabil să percepi şi altceva, se întâmplă ceva care te obligă să priveşti în altă parte. Şi să înţelegi. Că, trebuie, indiferent dacă simţi că poţi sau nu, să ieşi din tine, să te laşi pe tine la o parte. Şi să fii acolo unde e nevoie de tine.

(ăsta mi se pare – deşi trist – un lucru admirabil. avem puterea să uităm de propriile suferinţe atunci când suntem obligaţi să ne confruntăm şi să facem faţă suferinţelor celor din jur, ale celor dragi.)

Gând aiurea. 57

 Posted by on Sunday, 4 March 2012  7 Responses »
Mar 042012
 

” Vara asta am să mă-ndrăgostesc… ” – a urlat, la propriu, Chirilă, în seara asta, în timpanele celor prezenți la concertul Vama, provocându-le un orgasm muzical, cum singur a declarat.

Ce-o fi așa de fuckin’ deosebit în îndrăgosteala asta care știi bine că nu face decât să tragă după ea o suferință cel puțin pe măsură freneziei de început?

Pentru ce? N-ar fi mai curajos să spui – la naiba, eu n-am să mă mai îndrăgostesc! -, nu e mai realist?

Gând aiurea. 56.

 Posted by on Friday, 24 February 2012  12 Responses »
Feb 242012
 

Toţi se gândesc să schimbe lumea, dar nimănui nu-i trece prin cap să se schimbe pe sine însuşi.” – Lev Tolstoi

Şi totuşi, cele mai multe probleme de-ale noastre pornesc de la noi înşine, din interiorul nostru. Şi chiar dacă suntem conştienţi de lucrul ăsta, tot ni se pare mai uşor - şi mai firesc – să se schimbe toate ale lumii ce ne înconjoară, decât să ne schimbăm noi. De ce?

Gând aiurea. 55.

 Posted by on Friday, 17 February 2012  8 Responses »
Feb 172012
 

De ce avem tendința să fim arțăgoși înainte de a fi înțelegători?

De ce suntem, mai degrabă, invidioși pe cei din jur decât empatici cu ei?

De ce suntem la critică înainte și la laudă inapoi (parafrazând un vechi proverb!)?

Despre capra vecinului și urările de mai puțin bine altora, cu ce ne ajută? Ne rămâne nouă mai mult? Și, când lucrurile astea intervin între oameni care, s-ar presupune, au mai mult decât o legătură superficială, ce mai rămâne de făcut? 

Știu, nu e cazul de aruncat cu piatra decât atunci când te simți complet nevinovat. Și cum ai putea, în lumea nebună în care trăim? Nu, desigur, nu voi spune că eu fac altfel, că eu sunt mai bună decât alții, nici pe departe. Îmi știu bine cusururile. Că încerc să le tratez, e altă treabă. Ideea e că răutățile gratuite chiar nu pot să le înțeleg. Faptul că sapi un om fără ca măcar acest lucru să te urce pe tine o treaptă (nu că ar fi pardonabil în astfel de cazuri!). Și totuși, lucrurile astea sunt la ordinea zilei…

Uff! Aveam de gând să scriu ceva mai vesel. Dar nu prea pot azi. E prea apăsător aerul, greu de respirat. N-au cum să îți rămână gândurile clare și luminoase în astfel de împrejurări. Dar, poate, nici nu e cazul. Poate e mai ok să lași lucrurile în voia lor și să nu transformi într-un capăt de țară faptul că nu sunt lucrurile așa cum ar fi de dorit să fie. Mergi mai departe, și gata.

Hai, voi să aveți o zi mai bună.

Gând aiurea. De luni.

 Posted by on Monday, 13 February 2012  7 Responses »
Feb 132012
 

Unii oameni zboară, alţi oameni se târăsc.
Uneori, cei ce zboară, au chef să se trântească de pământ, să-şi astupe urechile şi să nu mai perceapă – pentru o vreme, măcar – vuietul vieţii. Cei ce se târăsc poate prind, un timp, aripi… pe care, pentru că nu ştiu să le mânuiască, le frâng într-un zbor ciuntit.

Şi mai sunt, întotdeauna, cei ce stau pe loc. Pentru că aşa aleg. Cei cărora nu le pasă că n-au aripi, pentru că nu şi le doresc. Cei ce nu-şi zdrobesc coatele, că nu-s motivaţi nici să se târască. Privesc viaţa trecând molcom pe lângă ei – n-o opresc nici cu o vorbă.

Unii obosesc zburând, unii obosesc târându-se şi alţii stând pe loc.

Dintre toţi, care-s învingătorii, care-s cei învinşi? Care-s tari şi care-s slabi? Care sunt cei ce ştiu să aprecieze existenţa… care-s cei ce trăiesc? De existat, există toţi. Care şi trăiesc?

Gând aiurea. 54.

 Posted by on Wednesday, 1 February 2012  4 Responses »
Feb 012012
 

Într-o lume firească – deci nu una ideală sau utopică – părinţii trebuie să fie înţelepţi şi copiii îndrăzneţi. Părinţii trebuie să ofere copiilor sprijin şi înţelegere şi copii trebuie să ofere părinţilor respect.

În anormalitatea lumii în care trăim, de prea multe ori, copiii sunt nevoiţi să fie mai înţelepţi decât părinţii lor. Într-o lume normală, părinţii greşesc şi recunosc că o fac. În lumea în care trăim orgoliile sunt mai puternice decât sentimentele. Chiar şi între părinţi şi copii. Nu-i aşa că sunt pe lume şi părinţi care nu au impresia că ei le ştiu pe toate, că doar ei cunosc căile bune şi că ei, tot ce fac, fac bine?

E adevărat, mă supără nişte lucruri şi nu pot să nu mă împiedic de ele. Mi se spune că trecutul trebuie lăsat în pace, să se aseze praful uitării asupra lui. Da, ok, sunt perfect de acord dar atunci când trecutul e, de fapt, doar un prezent ce îţi tot bate, insistent la uşă, ce faci? Nu-ţi rămâne decât să trăieşti lucrurile, cum poţi.

Cât de aiurea, de nefireşti pot să fie lucrurile? Pentru voi, ca adulţi, sunt relaţiile cu părinţii voştri aşa cum v-aţi dori, aşa cum simţiţi că ar fi firesc să fie?