Trunchiul și așchia

 Posted by on Friday, 17 March 2017  2 Responses »
Mar 172017
 

Cică musai să semene.

Ora de educație fizică. Puștiul. Clasa a doua. Rostogoliri. Lumânarea. De-astea, din programă, simple, s-ar zice. Doar că, în limbajul nostru spus, cea mai grea oră din programul de școală. Da, de râsu’ plânsu’.

Nu mi-a plăcut niciodată ora de educație fizică. Mereu cea mai înaltă din clasă, sau cel mult a doua dintre fete, lungă și slabă, uram înșiratul la numărătoare și exercițiile obligatorii. Când vedeam salteaua așezată în sala de sport, sau capra sau trambulina sau mai știu eu ce, m-apuca tremuratul și deveneam și mai anxioasă decât de obicei. Eram rigidă, cu mobilitate înspre zero, totul era un chin pentru mine. Mi-aduc aminte perfect când mi s-a zis, prin generală, că mă rostogolesc exact ca o sarma. M-a urmărit această vorbă ani de zile și, deh, mi-a fost clar că nu voi alege educația fizică la bacalaureat. Mai bine am învățat pentru un examen la o materie deloc atractivă, organe de mașini și utilaje, și-am fost printre extrem de puținii care n-au bifat aruncări cu mingea de oină pe foaia de examen.

În urmă cu câțiva ani, la cursul de parașutism am avut aceeași problemă. Fă Loredana tracțiuni și flotări și genuflexiuni și alte cele, deh, musai să ai forță în brațe, să poți manevra suspantele. Mna, o plăcere, ce să zic. Dar mă scoteam cu scuza c-am peste 30 de ani și-un copil mic. Vorba vine, scuzat. Am trecut examenele, așa, la limită. Pe-alea practice, că la teorie aveam loc destul prin cap pentru informație multă și nouă.

Și acum… acum Puștiul e copia mea fidelă. E taman ca o bucată de lemn. Râd și plâng totodată. Refuză orice sport. Ne-am chinuit cu o perioadă de înot. Apoi cu una de tenis de câmp. Apoi cu una de fotbal. Înapoi la tenis de câmp. Un pic de baschet. Abandon pentru toate. Orele de educație fizică? Repulsie totală. Că mami, nu pot, nu vreau, nu îmi place.

Și eu călătoresc mental înapoi în timp, cu mai mult de 25 de ani, când aveam aceeași problemă ca și el. Și aș vrea ca pentru el lucrurile să fie altfel. Eu mă refugiam atunci în cărți. Iubeam să citesc și devoram bibliotecile, a școlii, apoi cea a liceului, apoi cea a orașului. Dar Puștiul meu… refugiul lui, la opt ani și jumătate, e doar în… joacă. Nimic n-are farmec înafară de joacă și jucării. Nici măcar televizorul, calculatorul sau telefonul nu sunt atracțiile cele mai mari pentru el. Unde-o duce drumul, zău că-i o provocare! 

Da’ încă-i bine și vom găsi noi căile potrivite, sper.

Când mami se transformă în maică-mea

 Posted by on Wednesday, 23 November 2016  6 Responses »
Nov 232016
 

Uff. La opt ani și jumătate zău că-mi pare prematur să se întâmple asta. Mami să se transforme în maică-mea. Nu-s pregătită. Bine, nu cred că o să fiu pregătită nici la douăzeci de ani. Ce zic, probabil nu se va întâmpla nicicând. Și când o fi el bărbat în toată firea, de aproape doi metri, deh, că așa-s premizele, pentru mine tot Puștiul meu o să fie și-n sinea mea o să mă simt tot mami. Mami a lui. Sper. Cred.

Ieri l-am auzit pentru prima oară folosind expresia aceasta - maică-mea – povestindu-mi cum explica el ceva despre mine unui coleg. Și m-a pălit, așa, dintr-o dată. Deci nu mai sunt mami, sunt maică-mea? Nu mă așteptam. Deși-i firesc, știu. Dar încă nu-mi pare că e vremea nici de maică-mea, nici de lasă-mă, mama, că tu nu înțelegi, și altele de genul acesta.

Mami e forma cea mai simplă și totodată cea mai complexă de apropiere dintre mine și Marc. Mami e numele meu, de când s-a născut el. Când era mic, multă vreme, când era întrebat cum o cheamă pe mama lui, răspundea – Mami Ionescu. M de la Marc și M de la Mami, avem numele la fel, vezi, mami? Exact, cum altfel?!

Mi-e drag să fiu mami. Și când e supărat, și când e bucuros, mami, spus de el, e mereu important. E cu sens. E cu viață. E cu dragoste. E mami, cumva magic. Mami e apropiere și tandrețe și e emoție și ceva intim și foarte special. Poate că mami e atât de special pentru mine și pentru că eu n-am folosit niciodată apelativul ăsta. Poate că e atât de special și pentru că e mereu o mirare pentru mine faptul că sunt eu în rolul acesta, de mamă.

Detronarea lui mami în favoarea lui maică-mea, îmi pare un fel de nedreptate. Ca și cum mi se ia ceva. Ceva ce-i al meu. Desigur, pentru inima mea slabă de mamă sensibilă și emotivă și lacrimogenă și melodramatică. Și nu, nu sunt o mamă care-și ține puiul sub aripă, extrem de posesivă și protectoare și știu perfect că, realist vorbind, e parcurgerea unui drum firesc, de la drumul lui total dependent de mine, la drumul lui, în paralel cu al nostru, dar totuși separat. Doar că… crește prea repede. Și nu-s pregătită pentru momentele în care nu se va mai cuibări în brațele mele - așa cum o face încă și, deși e mare și nu-l mai pot ridica în brațe, e încă mic și atașat și pupăcios și cu o nevoie mare de tandrețe – și va fi mereu cu un picior pe punct de plecare spre alte locuri, spre alți oameni, mai din povestea lui.

Deocamdată mami e numele meu. Și-aș vrea să mai rămână așa o vreme. Nu-s pregătită nici de pubertate, nici de adolescență, nici de maică-mea. Sigur că va trebui să merg pe acest drum, nu-i o alegere și voi învăța din mers. Dar… unde se grăbește așa?

mami e numele meu

Lupta noastră cu ambliopia

 Posted by on Thursday, 10 November 2016  10 Responses »
Nov 102016
 

Ambliopie în stadiu avansat. Combinată cu hipermetropie. Și o mică tendință spre strabism.

Acesta a fost diagnosticul exact acum trei ani. Noiembrie 2013. O bucată de cer picată taman peste sufletul meu de mamă de Puști de cinci ani. Spaimă multă, autoculpabilizare multă, întrebări multe. Habar n-aveam ce înseamnă acest cuvânt, ambliopie, care-mi părea un balaur cu multe capete. Apoi, pas cu pas, răspunsuri lămuritoare și anularea sentimentului de neputință. Au urmat multe luni, pe parcursul a doi ani, de sesiuni de exerciții oculare zilnice, la cabinet oftamologic, cu o doamnă asistentă exemplu de răbdare și implicare, exerciții pentru forțarea ochiului leneș să iasă din starea lui de comoditate și să funcționeze, combinate cu purtarea unui ocluzor când pe un ochi, când pe altul.

Puștiul era la grădiniță atunci și mi-era teamă de sensibilitatea lui și de faptul că se va simți complexat să aibă mereu un ochi acoperit cu un bandaj. Mai mult m-am temut de acest aspect, decât de disconfortul fizic la care era supus. Dar el a primit lucrurile firesc, ca o necesitate care nu suportă nici mofturi, nici amânare și s-a transformat în copilul de care alți copii nici nu râdeau, nici nu îl marginalizau, dimpotrivă, ocluzoarele lui colorate, cu modele de pirați și alte desene, erau o atracție pentru grupul lui de prieteni și colegi.

La început a purtat ocluzorul câte zece – doisprezece ore pe zi, adică toată ziua. Dificil, vă spun sincer. Eu, ca om mare, n-aș fi rezistat, mi-ar fi venit să-mi smulg bandajul acela de pe ochi de o mie de ori pe zi. Am încercat să port unul într-o zi, ca solidaritate față de Marc, dar n-am fost capabilă să rezist. Și el, cu mici împotriviri, a făcut acest lucru luni de zile, timp de doi ani. Numărul de ore de purtare a ocluzorului a tot scăzut treptat, până am ajuns la momentul când n-a mai trebuit purtat.

Ambliopia lui Marc era într-o fază avansată când am descoperit-o și, spre norocul nostru, după doi ani ea s-a stabilizat la un nivel extrem de bun, aproape de anulare. De pe panoul cu însemne, din cabinetul oftamologic, Puștiul vedea, în noiembrie 2013, doar primul rând de sus, cu semnele cele mai mari, restul erau toate în ceață, nu le putea distinge. Apoi, după doi ani de tratament, a ajuns să vadă nouă rânduri din zece. Un regres fantastic al bolii. Acum, după încă un an, ambliopia e stabilizată acolo și șansele să mai evolueze boala vreodată sunt extrem de mici.

Ca parte negativă a acestei situații e faptul că ochiul sănătos cu care vedea toate rândurile, s-a pierdut și el un pic și acum cu ambii ochi nu reușește să citească ultimul rând de pe panou. Dar e un lucru extrem de acceptabil. Gen, un sacrificiu mic, pentru un rezultat mare. Suntem norocoși, Puștiul e un copil care a dovedit, în această problemă deloc ușoară, o forță și o perseverență admirabilă.

Așa cum a acceptat atunci, în urmă cu trei ani, purtarea ochelarilor fără nici un fel de preaviz sau pregătire, s-a și obișnuit cu ideea că el e Marc cu ochelari. Dioptriile s-au modificat și ele în timp, ochiul bolnav a trecut de la +5 la +2,5 și probabil vor mai scădea în timp. Schimbăm ochelarii anual, facem controale periodice.

Așadar, am vrut să scriu articolul acesta dintr-o solidaritate față de părinții care simt aceeași spaimă ca cea pe care am simțit-o eu confruntându-mă cu această boală, părinți care mă întreabă ce-i de făcut, părinți pe care-i văd crispați și temători în cabinetul oftamologic pe care încă îl frecventăm destul de regulat. Se poate, e o problemă care are soluție la vârstele mici ale copiilor, ambliopia poate fi corectată până pe la vârsta de opt ani. Cred în continuare că sănătatea ochilor copiilor noștri - de multe ori, e greu de depistat și observat că există o problemă – e extrem de importantă și ar trebui ca un control oftamologic cam la vârsta de trei ani să fie obligatoriu.

S-auzim de bine. Sănătoși. La minte și la trup.

Patru ani de Marc

(de la stânga la dreapta, Marc în 2013, 2014, 2015 și 2016)

De ce, mami?

 Posted by on Thursday, 27 October 2016  2 Responses »
Oct 272016
 

De ce se întâmplă așa, mami? De ce mi se întâmplă mie? Când Puștiul mă întreabă așa, mi se îngesuie cuvintele în gât și nimic logic nu-și găsește calea spre explicații care să-l convingă, să-l împace, să-l facă să înțeleagă un mers al lumii anapoda de înțeles și pentru mine, deh, om mare.

Nu pot să-l feresc de toate relele lumii. N-am răspunsuri la toate întrebările, dimpotrivă, cu el alături înțeleg cât de multe mi-s limitările și câtă nevoie de cunoaștere e în el. Nu pot să-l țin departe de tristeți și dezamăgiri. Nu pot să-i fiu scut împotriva greutăților vârstei. Nu pot să-i promit că n-o să îl doară nimic. Sunt atât de mulți de nu pot încât uneori simt că mă sufoc din cauza lor.

Și mă străduiesc să transform pe nu pot în hai să vedem care-i soluția. Zi de zi, noi și noi provocări. Unele care ne lasă pe amândoi fără răspuns clar, altele care-și găsesc explicații mulțumitoare. Dar știu că ceea ce pot și trebuie e să fiu alături de el. Chiar dacă și eu am senzația că pământul mi se clatină pe sub picioare. El să simtă că nu e singur, acesta-i lucrul cel mai important de care are nevoie. Să știe că e iubit și că împreună trebuie să facem față la toate. Că fiecare situație prin care trecem trebuie acceptată cumva, rezolvată, trăind-o așa cum putem. Chiar dacă e neplăcut, chiar dacă nu înțelegem și nu ne e clar de ce.

Niște întrebări fără răspunsuri zilele acestea. Mici probleme de sănătate cărora nu le dăm de capăt. Cabinete medicale și multe nesiguranțe și frici. Că-i firesc așa, când ne lovim de lucruri pe care nu le putem controla, ne e frică. Și-apoi, ce-i mai dătător de spaimă decât starea de sănătate a copilului de care ești responsabil, care se uită la tine cu ochi mari și plini de nevoia de a i se confirma că o să fie totul în regulă, că n-are de ce să-i fie frică?! Și cum să-i dai răspunsul pe care-l așteaptă?

noi doi

Îl învăț să zboare

 Posted by on Wednesday, 4 May 2016  6 Responses »
May 042016
 

Da, asta-mi doresc să fac, ca mamă, asta mă străduiesc. Să-l învăț pe Puști să zboare. Nu la propriu, deși, și-acolo, dacă-și va dori, voi fi alături de el să-l sprijin și să-l încurajez. Mi-ar fi drag să iubească zborul așa cum îl iubesc eu, să caute să încerce diferite tipuri de zbor – deja știe ce înseamnă zborul cu balonul, l-am dus mereu cu mine când am făcut școala de parașutism și apoi de fiecare dată când am zburat cu parapanta, deci încerc să-l țin aproape de lumea aceasta - și să aibă în el dorința și vibrația aceasta care-mi curge mie prin vene când vine vorba de zbor… dar, acum la un alt tip de zbor mă refer.

Îmi doresc să-l pot învăța că are aripi, chiar dacă nu-și dă seama de asta, chiar dacă îi e teamă, să știe că are aripi, acolo, în sufletul lui. Aripi care să-i dea îndrăzneală și entuziasm și dorință de-a încerca. De-a depăși limite, frici, de-a merge mai departe, de fiecare dată un pas mai mult. Tocmai pentru a putea să se bucure de cât mai multe, de tot ceea ce viața are să îi ofere.

E un copil precaut. Extrem de precaut, până dincolo de limita firescului. Îi e teamă. De nou, de necunoscut, de aventură, de înălțime, de întuneric, de orice care depășește linia extrem de restrânsă a zonei lui de confort. Și-n același timp, pe cât de teamă îi e, pe atât de mult își dorește să încerce lucruri, să depășească frica. Nu are încă opt ani, dar duce deja o mulțime de lupte cu el însuși.

Două exemple. Trecem un pod îngust care se și balansează. Prima trecere o facem cu comentarii continue – nu-mi place, mi-e frică, nu mai vreau, sigur nu se răstoarnă?, etc. La întoarcere, împotrivirea e la jumătate, începe să înțeleagă că podul nu e un pericol, îndrăznește să se și îndepărteze doi pași înaintea mea. În următoarele zece minute, deja își dorește să mai treacă o dată podul, de data aceasta singur, mult mai relaxat, demonstrându-și lui însuși că nu-i e deloc frică. Și-i iese, e bine, fericit, mulțumit că s-a detașat de frică.

aripi pentru Puști (2)

Alt exemplu. Rafting. De nivel doi, pentru începători, pe un râu liniștit. Două ore, cât durează tura, echipat până în vârful nasului cu tot ce-i trebuie, costum, cască, vestă, etc, el își plânge de milă – nu-mi place, sigur nu se întâmplă nimic?, de ce se mișcă barca mai tare? vai, mergem spre stâncă, etc… se bucură în momente prea scurte, prea puține, îi e frică și-l asigur continuu că e totul ok, are nevoie de confirmări, fără întrerupere. Când se încheie, deja ar vrea să o ia de la capăt, uită total că i-a fost frică și vede doar aventura, timp îndelungat vorbește doar despre cât de frumos a fost.

aripi pentru Puști (3)

Nu vreau să îl forțez, mă străduiesc să înțeleg ritmul lui, să-i înțeleg fricile, limitele, felul lui propriu de-a trăi și simți lucrurile și vreau să-l ajut. Să-i fie mai ușor să depășească temeri, să aibă încredere, mai ales în el însuși, în forțele lui, în capacitatea lui de-a face față. E o muncă continuă, uneori titanică și pot doar să sper că vom face treabă bună. Sunt aici să-i deschid uși, să-i ofer oportunități, să-l încurajez să încerce, să-i arăt că poate, că aripile sunt acolo, să-i întind mâna de fiecare dată când are nevoie, dar zborul trebuie să fie al lui. Trebuie să învețe să zboare. Și va învăța, am încredere.

aripi pentru Puști (1)

Meseria de om fericit

 Posted by on Saturday, 14 November 2015  5 Responses »
Nov 142015
 

Avea un pic peste trei ani, Puștiul, când desenase ceva greu de deslușit dar despre care explica cu seriozitate că e o fabrică de inimi și declara cu toată candoarea aceea a copilului care de-abia face primii pași spre cunoaștere, faptul că el se va face, când va fi mare, constructor. Constructor la fabrica de inimi, unde se vor găsi inimi noi, vii, curate și vesele, mai ales vesele, pentru toți oamenii obosiți de prea multă maturitate. Ca ei să aibă inimă nouă și să poată să se bucure și să nu uite să zâmbească.

Acum, la un pic mai mult de șapte ani, îmi spune că își dorește să fie povestitor, când va crește (și va ajunge pe tărâmul visurilor împlinite, cum crede el că e maturitatea). Că el va născoci povești pentru copii, dar mai ales pentru oameni mari, că prea sunt preocupați de griji și au în ochi prea multă tristețe (așa, ca tine, uneori, mami, uff!). Că poveștile lui vor fi despre oameni fericiți, care se joacă mult și se bucură să fie împreună.

Puștiul îmi seamănă, mi-e clar. E încăpățânat ca mine, are o undă de melancolie care-i umbrește uneori bucuria simplă a copilăriei și… vorbește mult. Ca mine. Are nevoie să se exprime, aproape clipă de clipă. Tăcerea nu prea-și găsește loc în timpul zilelor lui. Totodată, are o sfială și-o anumită doză de introvertire care-l ține izolat atunci când se află în preajma oamenilor mai puțin cunoscuți, mai puțin apropiați. E ca și cum ar avea un zid în jurul lui, de precauție și observație, care poate fi trecut numai cu răbdare și perseverență. Dar și când se dărâmă zidurile, e greu să-i faci față. Ca și mie, așa-i. Atunci când am aproape oameni lipiți de suflet, sunt o avalanșă de emoție și trăire. Deh, om care nu știe să fie echilibrat și e când într-o extremă, când în alta.

Poate să fie ce o să vrea el când va crește și va porni pe drumul lui de adult (dar ce bine că mai e încă un pic de vreme până atunci!). Meserie de om fericit. De fapt, asta-i tot ce-mi doresc pentru el. E greu să definesc ce înseamnă fericirea, dar trag nădejdea că el va fi capabil să și-o definească pe a lui. Că va însemna mersul pe un drum clar de la bun început, sau încercarea a nenumărate cărări, tare-aș vrea doar să aibă încrederea și determinarea de-a nu renunța. De-a crede. În el, în ceilalți, în viață. Să aibă momente de îndoială, dar să poată să le depășească și să privească într-o oglindă a sinelui cu prețuire pentru propria persoană, pentru felul de-a fi, pentru tot ceea ce va ajunge să fie. Un om bun. Cu el înșuși și cu ceilalți.

Așadar, viața aceasta de om mic pe drumul devenirii lui, cu bune și cu mai puțin bune, dar în care are tot sprijinul și toată dragostea oamenilor adulți de lângă el, aș vrea să-i fie temelie solidă pentru anii de luptă cu balaurii maturității. N-am să-l pot feri de toate intemperiile vieții, așa cum nici acum nu-i pot explica de ce se întâmplă tragedii (am vorbit mult cu el despre Colectiv, de exemplu), dezastre naturale, sau accidente. Așa cum nu-i pot promite, și nici măcar nu încerc să o fac, că lui sau nouă nu ni se va întâmpla niciodată nimic.

Încerc să-i explic într-un mod cât de pozitiv se poate că viața înseamnă vulnerabilitate, însă noi, pas cu pas, trebuie și putem doar să (ne) purtăm de grijă responsabil. Sunt mamă și mi se strânge sufletul la gândul – inevitabil – al atâtor pericole posibile. Dar nici el, nici eu, nu trăim într-un glob de sticlă și nici nu vreau să-l învăț așa. În contextul tragediilor din ultima vreme, Colectiv sau atentatele de la Paris, când pare că lumea a intrat într-o nesfârșită buclă tragică și dureroasă, să vorbești despre seninătate și încredere pare așa, iluzoriu și nerealist. Dar… tot trebuie să fie speranță, pentru noi, oamenii mari ai zilelor noastre, oameni care trebuie să ne confruntăm cu realitatea sumbră de zi cu zi, și pentru ei, marii oameni mici, copiii noștri, care merită speranța într-o viață senină, într-o lume bună. Așa că, și printre lacrimi, mergem mai departe.

copilărie

Să(-mi) mai fie Puști o vreme!

 Posted by on Thursday, 15 October 2015  4 Responses »
Oct 152015
 

Uneori aș vrea să pot opri timpul. Să-l am o vreme mai îndelungată pe Puști aproape, așa, încă copil.

Lore&Pustiul03

Lore&Pustiul04

În primele lui luni de viață, când totul îmi părea copleșitor și greu, îmi dorisem să crească. Să fie copil mai mult decât bebeluș, să fie partener de joacă, mai mult decât atașament extrem de dependent de mine. Și-au fost luni pline, grele și incredibil de scurte. M-am bucurat mai puțin, m-am chinuit să fac față mai mult, m-am relaxat mai puțin, m-am stresat mai mult. Și el a crescut repede și mult, mult mai frumos și (mai) perfect în felul lui decât credeam eu că e posibil.

Acum mi-e dor de mirosul lui minunat de bebeluș, de orele în care el dormea așezat pe mine, pentru că era agitat și pentru că mie-mi plăcea să-l simt aproape de mine, chiar dacă erau ore în care-mi amorțeau mâinile și umerii și nu-mi schimbam deloc poziția. Mi-e dor de piciorușele lui mici și moi, de curiozitatea lui de bebeluș, de timpul nostru împreună, de joacă și, mai ales, de purtat în brațe. Mi-e dor acum să fie mic și dependent de mine, să-l plimb pe alei tomnatice și eu să fiu toată lumea pentru el. Chiar și de plânsetele lui de nou născut mi-e dor.

Mi-aduc aminte că de pe la doi ani încolo, am început să simt că-mi fuge timpul printre degete și să-mi doresc să treacă mai încet. Să fie mai îndelung drumul nostru împreună, atunci când el descoperă lumea, atunci când învață despre el și despre cei din jur. La trei ani, la patru ani, la cinci ani, la fiecare vârstă, mi-am dorit ca timpul să mai stea. Să mă mai bucur de el mic și delicios. C-așa era la vârstele acelea.

Lore&Pustiul01

Acum, la șapte ani, e încă copil, e încă mic, dar e într-o schimbare evidentă. E sensibil și atașat, dar e și curios și are o nevoie mare și firească de independență. E școlar, e pe drumul lui spre lumea mare.  Prietenii câștigă tot mai mult teren în lumea lui, independența își face tot mai mult loc. Și mă bucur, pentru tot parcursul lui mă bucur, îl însoțesc și mă minunez și știu că e firesc și că lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, că el trebuie să aibă calea lui. Să ne fie pașii alături, dar el să-și creioneze propria poveste, să-și învețe propriile lecții.

Incredibil îmi pare să asist la formarea unui om și e o poveste în care scriem mereu file noi și diferite și speciale, dar tot aș vrea ca timpul să mai stea. Să mai fie vreme de cuibărit în brațele mamei, să mai fie seninătate și candoare și inocența aceasta care, inevitabil, se va pierde în timp. Să-mi mai fie Puști o vreme.

Lore&Pustiul02

 (mi-s tare dragi aceste fotografii frumoase tare, realizate de Diana mea. mulțumesc.)

Omul mare de șapte ani

 Posted by on Monday, 5 October 2015  3 Responses »
Oct 052015
 

El e un copil bun, instinctiv. Eu învăț să fiu părinte. El își încearcă limitele, descoperă, vrea să știe, să înțeleagă, să aibă acces, să poată. Eu mă străduiesc să-i deschid căi și, de multe ori, reușesc contrariul, ridic ziduri, impun restricții. Avem conflicte multe și vorbesc mult cu el. Dar, dacă el ar pricepe toate câte i le spun acum și-ar învăța din experiențele mele, ce sens ar mai avea anii noștri de drum comun?

Mă privește nedumerit ori de câte ori încerc să-i transmit din această vastă înțelepciune părintească pe care o dețin (nici pe departe!!!) și chiar mă ia peste picior de multe ori – deh, vorbești degeaba, mami. Ceea ce-i spun copiii, colegii lui de năzbâtii, pare este mai credibil. Deh, sunt mamă și care copil pe lumea aceasta nu trece, cândva, cumva, prin faza – ehh, mama nu știe, mama nu înțelege, mama nu vrea ceea ce e bine pentru mine?!

Sunt lecții pe care le va învăța doar prin experiențele lui, prin încercările și reușitele sau eșecurile lui. Știu asta. Dar tot mi-aș dori să poată să înțeleagă unele dintre lucrurile pe care i le spun, să-i fie mai ușor în propriul lui drum. Vorbesc cu el ca și cu un om mare și explic și-i povestesc, îi dau exemple, el mă ascultă aparent atent și preocupat și-apoi, pe neașteptate, mă întreabă ceva ce n-are nici o legătură cu subiectul discuției. Argumentele mele sunt complicate pentru el, ceea ce-i spun n-are nici un sens, nici o logică și mă ascultă fără să mă audă.

Renunță foarte greu la părerile proprii și nu-i place deloc să i se impună lucruri. Deh, nouă, oamenilor mari, ne place? Observ, de fiecare dată, că lucrurile care-i sunt impuse fără a-i fi explicate pe înțelesul lui, le respinge sau le execută fără nici o tragere de inimă. Se împotrivește cât de mult poate, spre exasperarea mea și-a lui, totodată. Îmi reproșez fiecare ocazie în care n-am destulă răbdare și înțelegere pentru felul lui de-a vedea lucrurile și mă felicit de fiecare dată, în sinea mea, când reușesc să comunic cu el așa cum simt că e cel mai bine, de la egal la egal, arătându-i de ce e bine și de ce e rău un anumit lucru. Dar e o muncă continuă, un joc în care ne ies în cale, noi și noi obstacole, neașteptate, de-a valma, de nici n-apucăm să ne tragem sufletul sau să găsim la rece soluțiile potrivite.

N-are răbdare, n-are chef să se concentreze, nu-i atent, se grăbește, capul îi stă doar la joacă și iar joacă, dar poate. Îl văd că poate, că e isteț, că înțelege lucrurile, doar că n-are și chef să se implice în activități de-alea grele, școlărești. Face ce are de făcut doar ca să termine, să poată fugi la joacă. Nu-și dorește să citească ceea ce i se dă, dar altfel citește tot ce apucă, pe stradă, în magazine, pe panouri. I se par banale exercițiile, le face în goană pe toate, fără răbdare să citească clar enunțurile. Mai mult ghicește decât e atent.

Îi e teamă. Mult, de toate. De întuneric, de singurătate, de catastrofe, de necunoscut, de toate. Zi de zi parcurgem drumul acesta al sentimentului de siguranță de care are nevoie, zi de zi îi spun și îi repet că sunt acolo pentru el, pentru orice ar avea nevoie, zi de zi luptăm cu balauri și cu monștrii ai sentimentului acesta de teamă care bântuie prin sufletul de copil de șapte ani care descoperă lumea cu toate ale ei, bune și rele.

Are o capacitate foarte mare de-a înțelege lucrurile, de-a le face față, uneori surprinzător și pentru mintea mea de om mare. Vede lucrurile clar, simplu, fără problematizări. Îi explic timp îndelungat despre motivele pentru care nu sunt de acord să aibă bani la el când e la școală, mă ascultă aparent atent… și-apoi mă întreabă - dar măcar o zi pe săptămână putem încerca? Pentru el lucrurile sunt mult mai simple, soluțiile la fel, la îndemână. E copil, dar e în așa multe feluri un fel de om mare. Bun și empatic și cu o capacitate de-a se bucura pe care eu n-o mai am.

E un copil bun și eu mă străduiesc să fiu un părinte pe măsură. Dar zău că-i a naibii de greu.

Pustiul(foto – Diana Cherecheș)

Șapte ani de mămicie

 Posted by on Saturday, 22 August 2015  13 Responses »
Aug 222015
 

sapte ani cu voinicie

… s-au dus ca vântul și ca gândul, lăsând multă mirare în urmă. Șapte ani de Puști. Copil frumos, cu seninătate în suflet. Și în privire. Cu păr moale și caracter aprig, deja. Cu drag de joacă și de jucării, încă.

Când și cum am ajuns mamă de copil aproape mare, nu prea știu. E mult prea repede, e mult prea pe nepregătite, nici n-am avut timp să-mi trag sufletul, că Puștiul, din boțul de om de-abia venit pe lume într-o zi de vineri, 22 august, la amiaza amiezii, într-o încăpere c-o fereastră spre un cer prea albastru, prea senin, s-a făcut pitic umblător și vorbitor, apoi ștrumf de grădiniță, școlar de clasă zero și-acum, iată că are șapte ani. Șapte ani de voinicie, cât o clipă, nimic mai mult. Și, cu privirile îndreptate spre viitor, mergem mai departe.

Nu știu ce-am învățat eu în acești șapte ani. Cu siguranță, să fiu mamă învăț încă și e, clar, cea mai grea lecție. Pas cu pas învăț să fiu mamă pentru el. Și mă împiedic și mă ridic și merg mai departe sperând că fac bine ceea ce fac. Dacă e ceva ce viața m-a învățat în anii aceștia de mămicie, despre iubire e. Mi-e extrem de clar că iubirea aceasta pe care-o simt pentru el e singura care poate să existe, să crească și să fie totuși într-o singură direcție. E singura care nu cere în schimb nimic. Chiar nimic. L-aș iubi pe Puștiul acesta pe care, deși l-am născut eu, nu-i al meu, ci îi sunt doar un însoțitor în drumul vieții, orice-ar fi. Orice-ar face. Aș fi acolo să-l cert, să-l îndrum, să-l corectez, dar l-aș iubi. Așa cum îi spun mereu.

Ce-a învățat el în acești șapte ani… nu știu nici asta, deși i-am scris această scrisoare acum doi ani, în care-i spuneam ce aș vrea eu să învețe, și e foarte actuală și azi. Cred că-i despre joacă, deocamdată, totul pentru el. Așa cum e firesc să fie. Și tot ceea ce-aș fi vrut eu să învețe el în anii ăștia, se va vedea mai târziu, când va avea nevoie să aibă o bază, o temelie. Și atunci, sper că-i vor fi de folos toate cele la care l-am făcut părtaș. Toate locurile în care l-am dus, toate activitățile în care l-am implicat, toate ușile pe care-am încercat, chiar așa, cu el mic, să i le deschid, pentru a avea opțiuni, pentru a înțelege că trebuie să-și dorească și să viseze și să creadă. Toți pașii pe care i-am făcut împreună și tot ceea ce m-am străduit să îl învăț.

Cu siguranță, dincolo de toate, ceea ce-mi doresc mai mult decât orice, e să știe că e iubit. Nimic, dar absolut nimic n-are valoare în fața acestui lucru. Nimic nu-i folosește mai mult, acum și în anii ce vor urma, nimic nu-i formează mai puternic o temelie, decât certitudinea că e un copil iubit. Ca să ajungă un adult întreg de asta are nevoie. Ca să poată să treacă mai târziu cu bine prin furtunile vieții, să poată să-și trăiască tristețile cu încredere în viață, totuși, și să meargă mereu mai departe cu seninătate și drag de fiecare nouă zi. Să poată aprecia firul de iarbă, razele de soare și oamenii buni. Are nevoie să știe că e un copil iubit.

Pustiul

La mulți ani, Puștiule! La mulți ani, copil bun, frumos și drag!

Voluntar de lume nouă

 Posted by on Thursday, 21 May 2015  6 Responses »
May 212015
 

Puștiul. Are șase ani și ceva mai mult de jumătate și știe deja ce înseamnă să fii voluntar, ce înseamnă să nu rămâi indiferent la cei din jur, ce înseamnă să te implici într-un proiect umanitar, a avut deja contact cu copii mulți din case de tip familial, a participat și la acțiune de curățenie în pădure, înțelege că parte din munca mea – cum cataloghează el toate ocupațiile mele – are legătură cu comunitatea, cu oamenii din jur și mi-e alături în toate lucrurile în care mă implic. Pentru mine, toate acestea înseamnă tare mult.

Îmi e clar faptul că el trăiește și va trăi într-o lume diferită de cea în care am crescut, cea în care trăiesc eu și lui îi va fi mult mai ușor să învețe, să se dezvolte, să își aleagă un drum pe care să meargă, conștient fiind de nevoia de-a nu rămâne indiferent la lumea din jur.

Nu urmăresc ca Puștiul să facă lucruri pe care eu n-am reușit să le fac, nici nu-mi caut împlinire prin realizările lui, îmi doresc doar ca drumul lui să fie unul mai deschis către lumea din jur, către oameni, către locuri, către trăiri. Să își dorească să încerce, să creadă și să aibă curaj să aleagă. Și-n același timp, să ajute, să se implice. Pentru că, mi-e clar, o viață în care ești preocupat doar de binele propriu e irosire, e singurătate și neîmplinire.

Pentru asta, mă bucur că trăim vremuri în care să fii voluntar e ceva tot mai firesc și sunt tot mai multe acțiunile, de mică sau de mare amploare, în care oamenii se implică de dragul de a fi de folos altor oameni. Mi se pare că lucrurile merg în direcția bună și-mi doresc pentru el o astfel de cale. Ne tot dorim schimbări în bine în lume, dar, în definitiv, de cine depinde? De fiecare dintre noi, așa, strop cu strop…

voluntar

Copilul cu-n iepure în buzunar

 Posted by on Sunday, 3 May 2015  2 Responses »
May 032015
 

Mami, când ai să fii bătrână, la 100 de ani, o să te duci la casa de bătrâni, dar eu o să locuiesc aproape, să te pot vizita mult! Pentru el, casa de bătrâni e locul frumos în care oamenii în vârstă își doresc să ajungă, ca într-o vacanță prelungită, unde e loc doar de relaxare.

Îl luăm pe Iepurilă cu noi în parc, dar nu-l pun în geantă, ci în buzunar, să se bucure și el de cum mă distrez eu. Are șase ani și mai mult de jumătate și continuă să creadă că jucăriile au suflet, că simt ele cumva, deși-s de pluș, și înțeleg și trăiesc și ele.

O floare portocalie pentru mama. Să știi că are culoarea soarelui și am ales-o ca să te bucure când ajungi seara târziu acasă. Gesturi mici de copil cu suflet mare, uneori am impresia că e prea mare pentru lumea aceasta în care trăim și tare-i va fi greu.

Vrei, mami, să ne sărutăm pe gură? Ok, hai! (diversiune, să văd cum reacționează)… Nu, nu cu tine vreau, aș vrea să am o iubită. Mda, experimentăm, copilăresc, și primele mirări despre legăturile dintre fete și băieți. Și primele emoții, atașamente, timidități.

E tot o candoare copilul acesta. Și-o curiozitate neobosită, cu întrebări la fiecare pas acum când trece bariera cititului și ceea ce scrie pe panouri, pe clădiri, în vitrine, oriunde, nu mai e doar o înșiruire de semne. Și-apoi, de când știe cum să folosească în cuvinte literele alfabetului, e plină casa de mici dedicații. Pentru foca de pluș care și-ar dori pui mici și frumoși, pentru roboții lui cu arme puternice (deh, cum altfel?!), pentru construcțiile din Lego, pentru oamenii din jur, toate asezonate cu multe inimioare roșii, cu multe floricele și cu câte un soare strălucitor, mereu. Și e atâta bucurie simplă în modul în care trăiește el lucrurile, mergând în pas voios pe stradă, vorbind cu iepurele de pluș din buzunar, visând ba la o pisică, ba la un câine husky, ba la un porcușor roz. Și da, îi confirm că e posibil să existe, așa cum crede, fără să simt că-l mint sau amăgesc, o lume a zânelor, sau o lume a ștrumfilor, sau o lume a lui Habarnam și a prietenilor lui, și ce dacă noi nu o putem vedea, nu o putem percepe? De ce n-ar exista? Doar pentru că suntem oameni mari și serioși și nu mai credem în povești? 

Pustiul

Șase ani și șase luni

 Posted by on Sunday, 22 February 2015  5 Responses »
Feb 222015
 

Încă pot să-mi fac palma căuș și să mi-o umplu cu un obrăjor bucălat de-a lui. Fac asta în fiecare seară când îl privesc cum doarme și pielea lui fină de copil încă îmi vorbește despre inocență și candoare. Și tare bine e. Chiar dacă el începe să fie supărat pe faptul că e copil și lumea copiilor, uff, cât de grea este, și-ar vrea să fie adult de pe o zi pe alta. Deh, nu știe el și doar singur poate învăța cum stau lucrurile.

Azi împlinește șase ani și șase luni. Nu e nici mult, nu e nici puțin. E doar firesc. Nu-mi mai pot imagina cum ar fi fost să nu fie, și nici nu-mi doresc. E drept că-mi pare că până acum a fost partea mai ușoară și că ceea ce ne-așteaptă – mi-ar plăcea să ne văd în viitor, peste zece ani, să zicem, el adolescent și eu mamă de adolescent – o să fie înzecit mai solicitant, o să fie ceea ce-l va forma și pregăti pentru viață. Pot doar spera că drumul o să ne fie lin. Sau că vom avea tărie să-i facem față orice ne-ar scoate în cale.

Între timp, să o luăm la pas. Agale, nu? Zile senine să fie.

Pustiul

Ce fel de mamă sunt?

 Posted by on Friday, 20 February 2015  5 Responses »
Feb 202015
 

Mă întreb de multe ori, desigur. Și sunt întrebată – și criticată - de și mai multe ori. Într-o frază, pe scurt, aș putea să spun că sunt cea mai bună mamă pentru Puști. Pentru că sunt singura.

Desigur, nu e chiar așa. Că sunt singura pe care o are e adevărat… dar e singurul lucru cert în toată această poveste. Altfel, e ceva ce se scrie și rescrie pas cu pas, zi de zi. Și cel mai important lucru, e faptul că eu cred că drumul acesta al nostru, comun, e pentru ca noi amândoi, și eu ca mamă, și el ca fiu, să învățăm. Să creștem.

El trebuie să devină un om bun, echilibrat, capabil să facă propriile alegeri, să și le asume, un om încrezător și senin. Un om liber. Acest trebuie, desigur, e mai mult o dorință a mea. Pentru că așa simt că i-ar fi lui bine pe această lume. Că parcursul lui va fi sau nu așa, vom vedea… nu va mai ține totul de mine, nici acum nu se întâmplă acest lucru, însă tocmai de aceea sunt eu aici… să-l îndrum, să-l ajut, să-i arăt, să-i explic, să-i fiu alături. Ca el să ajungă, să reușească să fie cea mai bună variantă posibilă… a lui însuși.

Sunt privită cu scepticism când plec undeva singură. Când am activități fără el – chiar mi s-a spus – ești o mamă de-aia, căreia nu-i pasă, nu? Ba da, îmi pasă. E cea mai mare responsabilitate a vieții mele. E o bucurie care n-are nevoie de superlative, pentru că e reală și autentică. E o minune de copil frumos și bun. Dar nu, nu e sensul meu în viață. Nu e el toată fericirea mea. Nu e el împlinirea mea.

Nu vreau să îmi împlinesc frustrările și visurile ratate prin el. Nu vreau să obțin de la viață prin el, prin realizările lui. Nu vreau să citească mult pentru că eu citesc. Ci pentru că și lui îi va plăcea. Nu vreau să iubească zborul pentru că îl iubesc eu. Ci pentru că e frumos, că e înălțător, dar numai dacă așa va simți el. Nu vreau să fie el sprijinul meu la bătrânețe, obligația lui să fie de a mă îngriji pe mine. Nu vreau să mă agăț de el ca să nu mă simt singură. Vreau ca el să aibă aripi. Să plece, să cutreiere lumea de la un capăt la altul, să încerce, să trăiască, să fie viu. Sau să rămână, să se așeze, să fie așa cum simte. Să fie el, nu-mi doresc altceva.

Desigur, orice părinte vrea binele copilului său. Însă eu îmi dau seama că binele lui nu înseamnă neapărat ceea ce aș putea crede eu că e bine. Că e doar percepția mea. Și el e o persoană diferită, deja la șase ani cu un caracter tare, stâncos, cu păreri proprii, cu dorință de impunere, de alegere, de independență.

Așa cum îmi doresc ca el să aibă drumul lui, visurile lui, furtunile lui în viață… așa consider că eu sunt datoare față de mine să le am în continuare pe ale mele, separat de el. Am drumul meu, care-i doar al meu, am drumul nostru comun, care ne aparține amândurora, ca niște parteneri care fac ceva împreună, și el va avea drumul lui, doar al lui, când va fi să se desprindă de părinți. Consider că pot să am pasiuni sau interese sau multe altele care să nu aibă deloc legătură cu el.

Viața mea… cred chiar că am înțeles că viața mea nu e legată doar de rolul de mamă abia după ce am devenit mamă. Când am simțit că nu mă transform în cloșca cu puiul mereu sub aripă. Că nu-mi doresc să fiu posesivă cu el, să-l țin strâns lângă mine. Când am simțit că e impetuos necesar să am partea mea de viață, doar a mea, iluziile mele, dorințele mele, visurile mele… la fel de importante ca și ale lui. Că el e prioritatea mea, că voi face mereu mai întâi ceva ce e necesar pentru el, că starea lui de bine e mai presus decât  a mea, astea-mi par detalii absolut firești, nici măcar de discutat. Eu am ales ca el să se nască, datoria mea e să-l cresc, să depun toate eforturile posibile ca lui să-i fie bine, pentru că depinde în mare măsură de mine, pentru că sunt adultul care-l influențează, care-i deschide drumuri, care trebuie să fie acolo pentru el… însă el nu e opera mea, nu e posesiunea mea, nu e pentru mine, nu e jucăria mea.

Eu trebuie și vreau să-l iubesc, să-l îngrijesc, să-i fiu alături, e alegerea și datoria mea, în același timp… și datoria lui e doar să meargă pe drumul lui, să crească, într-un mod cât mai frumos, pe cât posibil. Desigur că am mii de nesiguranțe și milioane de întrebări și frici și temeri. Poate exagerate, poate firești. Desigur că nu facem toate lucrurile așa cum ar fi cel mai bine, desigur că simt de nenumărate ori, cam întotdeauna, de fapt, că aș putea mai mult, că ar trebui mai mult, că ar avea nevoie de mai mult, că mai lipsește ceva, că greșesc. Desigur că interpretez toate semnele în mii de feluri și mă tem și n-am certitudini. Dar, îmi dau seama că e un joc pe care-l învățăm și eu și el pas cu pas. Cu fiecare zi. Că nici eu nu m-am născut învățată să fiu mama perfectă – indiferent ce-o fi însemnând acest lucru – nici el nu-i ceva care poate fi modelat după placul celor din jur.

Astfel de mamă sunt. E bine, e rău, nici nu contează. Noi facem lucrurile așa cum ne pricepem, așa cum ne ies, cum ne străduim. Eu simt că el e exact copilul de care am nevoie. Și pot doar să sper că și eu sunt pentru el mama de care are nevoie.

noi doi

Terapie de joi. În bucătărie.

 Posted by on Thursday, 29 January 2015  2 Responses »
Jan 292015
 

Nu, nu știu vreo rețetă minune. Sau poate că e, de fapt. Pentru minți prea aglomerate, ca a mea. De multe ori ceea ce mă salvează de la a gândi prea mult (și nu oricum, ci așa, extrem de furtunos și obositor) e ceva ce pot să fac cu mâinile. Un efort fizic, o muncă mecanică. În bucătărie azi.

Bucătăria nu prea e locul meu cel mai confortabil și, în ultimii ani, plăcerea de-a găti s-a redus mai mult la necesitate sau la câte o activitate împreună cu Puștiul, să mai diversificăm ceea ce facem împreună, deși pentru el durează cam zece minute interesul și curățenia de după de vreo zece ori mai mult. Și mai sunt și zile în care simt că nu mai fac față agitației, nervilor, stresului, frustrărilor și celorlalte asemenea și cum răbdarea nu-i un punct forte de-al meu și starea zen oricum nu vine de la sine ci e musai să trec prin foc și sabie… mi-e necesar să mă agăț de ceva. Să găsesc o cale de-a nu mă afunda mai rău. Așa că azi am decis să frământ aluat de pâine. Să-mi ocup mâinile, ca să tacă vocile din mintea mea.

Și cât am mai frământat, uff. Făină neagră, un pic de drojdie, niște lapte, un pumn de semințe, un strop de ulei și un praf de sare, niște apă caldă și multe, multe gânduri lăsate să se ducă. Așa, cu fiecare pumn strâns în aluatul acela, cu fiecare răsucire, învârtitură și ce-o mai fi fost, am simțit că se liniștește și în mintea mea ceva, că-s mai calme reacțiile și un pic mai puțin războinice gândurile. Doar un pic.

Puștiului îi plac mult semințele, așa că am onorat comanda de pâinici cu semințe, de susan și de floarea soarelui, că asta am avut. Le-am modelat, le-am îmbrăcat în ou și semințe, le-am aliniat pe hârtia de copt din tavă și le-am dat la cuptor, nu mai știu cât, vreo jumate de oră. Au ieșit mai pufoase decât mă așteptam, mna, mie-mi place pâinea așa, mai îndesată, mai puțin crescută. În restul de aluat am mai aruncat și-o mână de stafide, deh, dacă tot bucătăresc, îmi place să și experimentez, și-am făcut o pâine mareee, nu știu cum de-a crescut așa, ca Făt Frumos.

Cam ăsta era planul pe azi, încropit așa, în două minute, pe drumul de la birou, de unde am plecat val vârtej, luându-mă la întrecere cu gândurile ce-mi treceau prin cap, către școala Puștiului. Se pare că n-a fost chiar de ajuns, mintea mea chiar o luase razna rău și avea nevoie de terapie intensiv așa că… să fie și o porție de muffins, și-așa nu făcusem de mult, mi-am zis. Cu portocale și ciocolată, ingredientele rătăcite prin bucătărie. Storsul portocalelor eu, fărămițatul ciocolatei Puștiul, sustrăgând el, desigur, o parte semnificativă din ea. Cu muffins-urile treaba-i ușoară, cum zice Laura Adamache, într-un vas cele ude, în altul cele uscate, apoi puse împreună, aruncate-n forme și la cuptor cu ele. Au ieșit bune, nu prea dulci, cu aromă delicioasă de portocale.

S-a terminat prea repede treaba cu muffins-urile, în cap mie încă-mi jucau gândurile horă nebună așa că a mai fost loc și de niște cartofi franțuzești la cuptor. Zis și făcut, nici nu mi-am dat seama când au fost gata. Ahh, și nici vasele nu le-am lăsat nespălate. Mno, vi le arăt, să mă credeți, dar zău că… am nevoie de un buton de off. Pentru minte.

terapie pentru minte (1)

terapie pentru minte (4)

terapie pentru minte (6)

terapie pentru minte (3)

terapie pentru minte (5)

terapie pentru minte (2)

terapie pentru minte (7)

De azi sunt mamă de școlar!!!

 Posted by on Monday, 15 September 2014  9 Responses »
Sep 152014
 

Da, anul acesta toamna are cea mai specială nuanță pentru mine. Puștiul a început azi școala!

Începuturile de toamnă mi-au fost, de când mă știu, cele mai frumoase perioade ale vieții, pentru că au însemnat începuturi de an școlar… poate mai puțin începutul clasei întâi legat de care nu-mi mai amintesc decât de-o mână care m-a primit din altă mână și de multe lacrimi. Altfel, toate începuturile de școală mi-au fost prilej de bucurie, de entuziasm. Nu, niciodată, dar niciodată, în copilărie și adolescență, nu mi-au plăcut vacanțele. Mi-era greu să le fac față și abia așteptam să treacă. Așa că începutul de școală era emoționant. Mă emoționau și bucurau seturile de rechizite pregătite, penarele noi, creioanele și toate nimicurile care, parcă promiteau o lume nouă, colorată, vie.

Ahh, nu, nici măcar n-am fost, cel puțin nu în școala primară, un elev de nota zece. Mai degrabă pe la 8, pe-acolo. De putut, aș fi putut mai mult, dar dacă nu mi se cerea, de ce? N-am avut noroc de prea mulți profesori implicați, sau, cine știe, e prea mult de-atunci…

Parcă ieri am fost în clasa întâi. Anii de liceu, cei de facultate, toți parc-au fost de-abia ieri. Și-acum sunt mamă de școlar. Copilul meu care de-abia ieri a fost un bebeluș cu pielea fină și energie multă, apoi prichindel de grădiniță, plângăcios și emotiv, cum aș putea uita prima lui zi de grădiniță, acum e școlar.

prima zi de scoala (1)

Acum merge la școală și-mi pare că acesta-i cel mai emoționant început. Are șase ani, e mare, cum zice el. Și e, într-un anumit fel, mare. E independent, implicat, curios, năzdrăvan… dar e și mic, de-abia de-un metru douăzeci. Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când îi privesc uniforma (de-abia o vestuță și o cravată) sau rechizitele pregătite pe birou. Îmi pare că prea-i uluitoare viteza cu care aleargă spre maturitate și-aș vrea să mai stea. Să mai copilărească, să mai i se pară viața simplă (uite, mami, costă doar O sută, numai una și unu e cel mai puțin), să mai aibă candoarea și seninătatea asta a copilăriei.

Cât despre școală, aș vrea să-i fie timp de deschis uși spre lume, spre cunoaștere, spre a fi, nu timp de limitare. Aș vrea să-i fie drumul lin, dar știu că-i va fi presărat cu piedici și multe bătălii. Măcar să le facem față cu bine.

Deocamdată, prima zi de școală ne-a fost cu mai multe emoții decât credeam (la el, că despre mine știam că voi fi cu sufletul în ghimpi!), cu mai puțin interes decât speram și cu mai multă agitație decât era nevoie. A fost candoare și emoție și nerăbdare și careu tradițional de școală și sală de clasă frumos amenajată. A fost frumos azi. Și ușor. Dar vedem de mâine…

prima zi de scoala (2)

 

Mami, când n-o să-mi mai fie frică?

 Posted by on Tuesday, 2 September 2014  5 Responses »
Sep 022014
 

Cum să-i spun că există frici cu care e musai să înveți să trăiești? Că sunt lucruri care ne vor ridica întotdeauna părul pe șira spinării, lucruri care ne vor înspăimânta și noi va trebui să mergem mai departe? Cum înveți un copil pe care-l vrei încrezător și optimist și curajos să nu se teamă… sau să-și controleze teama, să o înțeleagă, să o accepte? Cum? Când tu însuți te temi uneori mai tare decât el?

Cum răspund întrebării acesteia care-i vine tot mai des în minte și pe buze Puștiului, care așteaptă de la mine asigurări că nouă NICIODATĂ nu o să ni se întâmple ceva rău, că nu vor fi furtuni care distrug case, cutremure sau războaie, că animale sălbatice niciodată nu ne vor ataca, că întunericul nu ne face rău, că hoții n-au treabă cu noi și, cel mai adesea… că șerpii nu trăiesc decât departeeee, foarte departe? (în condițiile în care ne ducem într-o mică drumeție pe munte și întâlnim chiar doi șerpi (de-ăia mici, de casă, dar parcă contează!!), care mă sperie pe mine cel puțin la fel de tare ca și pe el?)

Știu că e la vârsta la care devine tot mai conștient de realitate, de pericole, simte lucrurile într-un mod mult mai acut, răspunsurile trebuie să-i fie clare și lămuritoare, și vede și înțelege și are nevoie să se simtă în siguranță și știu că toate sunt firești, dar… de ce nu rămânem mai mult la perioada asta de candoare și confortabilă superficialitate?

- mami, mă duc să caut ceva…
– ce cauți, puiule?
– păi, nu știu, mai întâi caut…

Iți mulțumesc, Puștiul meu drag!

 Posted by on Friday, 22 August 2014  6 Responses »
Aug 222014
 

Un alt 22 august, o altă zi de naștere. A ta, Puștiule, împlinești azi șase ani. Șase ani extrem de scurți, dar plini. Șase ani în care am trăit cât toți anii dinainte de tine la un loc. Dinainte de tine când tu, de fapt, erai, așa cum zici, mic – mic și nu puteai fi văzut însă eu te simțeam în suflet.

Anul trecut îți scriam o scrisoare, una în care ți-am spus lucruri pe care mi le doresc pentru tine. Ți le-aș spune și-acum tot așa pentru că le cred și le simt, însă de-atunci, de-acum un an, am mai învățat că oricât de multe lucruri mi-aș dori eu pentru tine important este și va fi ceea ce îți dorești tu.

Azi, în zi de mare sărbătoare, sărbătoarea cea mai frumoasă a anului, 22 august, ziua ta de naștere, când totul e cu tine, pentru tine, despre tine, vreau să-ți mulțumesc. Pentru tot ceea ce ești.

Îți mulțumesc, Puști cu ochi senini, pentru viața pe care o oferi doar fiind, pentru modul limpede și simplu în care vezi tu lucrurile, pentru încăpățânarea cu care îți dorești să descoperi, să înțelegi și să primești, pentru că ești ferm și hotărât în dorințele tale și curiozitatea-ți joacă mereu în privire.

Îți mulțumesc, Puștiul mamei drag, că ești o ancoră vie a realității mele, că ești farul mereu aprins din portul la care pot să mă întorc în fiecare clipă de rătăcire a vieții mele. Tu dai sens, mângâi și alini, îmblânzești orgolii și calmezi furtuni.

Îți mulțumesc, Puști vesel, pentru viață copilărească, pentru candoare, pentru seninătate, pentru că ești sensibil, dar și dornic să-ți depășești limitele, pentru că ai nevoie de siguranță, dar și de libertate, pentru că încă te mai ascunzi în brațele mele și te lași alintat.

Îți mulțumesc, Puști isteț,  pentru lecțiile de viață, firești și clare, pe care mi le oferi în fiecare zi a vieții noastre împreună, pentru că mă înveți să cern priorități și să-mi pese de cineva mai presus de mine însămi. Îți mulțumesc că ești dragoste și bucurie, drag de viață și plinătate.

Îți mulțumesc, Puștiul meu drag, pentru apropiere și pentru independență, pentru că-mi arăți că drumul tău e al tău, că eu îți doar sunt însoțitor, că ești tu singur stăpân al nevoilor tale și faci pași tot mai mulți într-un univers al tău, construit pas cu pas de tine.

Îți mulțumesc, Puști frumos, că mă înveți zi de zi să fiu părinte și, chiar dacă nu voi excela niciodată în această meserie, tu m-ajuți să sper și să nu renunț, tu-mi înseninezi sufletul și-mi dai încredere și știu că mă voi strădui mereu să-mi potrivesc cât mai bine pașii alături de-ai tăi pe drumul vieții.

Ce minune că ești, Puștiule! La mulți ani!

La mulți ani, copil frumos!

 Posted by on Friday, 22 August 2014  4 Responses »
Aug 222014
 

Pentru că azi totul e despre el, pentru el, cu el… cu Puștiul care împlinește șase ani, șase poze să fie despre bucuria lui în călătoria noastră din aceste zile. Le-am ales repede, la ceas de noapte, cu el dormind alături, cu mine obosită și cu ochii mijiți de somn, dar nerăbdătoare să fie dimineață! Dimineața zilei lui de naștere, ahh, tare importantă zi îmi mai e. Și lui o să-i fie, că-l voi trezi cu o mică surpriză și-apoi îl voi lăsa să facă ceea ce-l încântă cel mai mult de ieri încoace, să înoate (vorba vine) cu capul pe sub apă. Bucurie să(-i) fie!

sase ani (1)

sase ani (2)

sase ani (3)

sase ani (4)

sase ani (5)

sase ani (6)

 La mulți ani, copil frumos! <3

#instamoments, de duminică

 Posted by on Sunday, 3 August 2014  9 Responses »
Aug 032014
 

Instagram. Instaphoto. Insta momente de viață. S-au adunat câteva în telefonul meu și zău că mi-s dragi pătrățelele acestea care-au surprins o emoție, o culoare, un moment, o clipă de viață.

Pun aici câteva, azi, doar cu Puștiul, că-i luna lui luna august, că-i sărbătoare zilele astea când e în vizită acasă. Și-apoi mă duc să-i îndeplinesc cele trei bucurii pe ziua de azi, înainte de-a se întoare la bunici. Da, da, ne jucăm de-a peștișorul de aur și astea-s lucrurile pe care le-a pus el pe listă:

1. Să facem o plimbare lungă cu bicicletele (încă una, după cea de ieri, și cea de-alaltăieri..)
2. Să-l las să stea o jumătate de oră într-un magazin cu jucării (doar la Lego, mami, să văd ce-a mai apărut)
3. A treia – să fie o surpriză, mami, bine? (uff, asta-i cel mai greu!)

Instamoments (10) Instamoments (9) Instamoments (8) Instamoments (7) Instamoments (6) Instamoments (5) Instamoments (4) Instamoments (3) Instamoments (1) Instamoments (2)

 O duminică senină să aveți și voi!

Doar eu. Și ei, toți ceilalți.

 Posted by on Friday, 18 July 2014  5 Responses »
Jul 182014
 

Da, știu, mi-o repet de mii de ori într-o fracțiune de secundă, doar eu sunt datoare și capabilă să fac să-mi fie mie bine! Doar eu. Știu perfect că nu trebuie să aștept dinafară, că nu cei din jur vor schimba ceva, că ajutorul real e doar cel pe care mi-l dau singură.

Și totuși, chiar dacă știu toate astea foarte bine, nevoia mea de apropiere de oameni nu se diminuează deloc, dimpotrivă. Cu cât îmi dau seama mai mult că trebuie să mă îndepărtez ca să văd lucrurile limpede, cu atât mă chinui să fiu mai aproape. Și da, mai știu și că oamenilor le e greu să-mi facă față…

Puștiul reușește, desigur. El topește ghețari și sfărâmă ziduri. Atinge și vindecă și alină și umple. Sufletul. De un sentiment de drag și de recunoștință și de plinătate. Și mă uit la el, câtă bucurie a dăruit el azi, simplu, din inima lui de copil, pentru faptul că am ajuns în vizită în regatul copilăriei lui, la bunici. Și mă simt copleșită.

Mamă dragă, așa m-a întâmpinat el în seara asta, cu cizme de cauciuc și robotul preferat în mână. Câți roboți îți dorești tu, Marc? Nici o altă jucărie nu-i importantă acum, doar roboții Lego. Păi, pe toți, mami. Mda, răspuns corect, nu?

Altfel, mâine pornim la drum. Un drum nu prea lung, dar necesar, câteva zile de evadare din cotidian, zile de umplut bagajul cu amintiri pentru Puști, zile de terapie pentru mine.

Zile senine să (vă) fie!

regele copilariei