Să petrecem bucuria de-a fi!

 Posted by on Sunday, 10 August 2014  No Responses »
Aug 102014
 

Am venit să petrecem bucuria de-a fi – sunt cuvintele cu care a început aseară Grigore Leșe spectacolul pe care l-a susținut împreună cu maestrul Gheorghe Zamfir, pe-o coamă de deal, departe de aglomerația orașului, în curtea unei gospodării tradiționale din Maramureș (o parte originală, o parte construită ulterior), cu ocazia lansării unui proiect.

grigore lese (1)

Naiul fermecat al lui Gheorghe Zamfir și graiul tare, apăsat, al lui Grigore Leșe, îndemnând la căutarea de sine în cântec m-au ținut, timp de câteva ore, pe dealul acela cu fabuloasă lună plină, într-o lume de dor. Toate dorurile regăsite-n toate versurile cântecelor neamului. Dorurile lumii întregi, dorurile unui popor, dorurile mele. Contopite. Sentimentul de apartenență la Maramureș, la tradițiile și cultura strămoșilor, mi-a zvâcnit în vene și m-am bucurat. M-am bucurat să mă regăsesc în cântec, să mă regăsesc în portul popular, să mă regăsesc în atmosfera aceea atât de diferită de lumea de zi cu zi în care trăiesc și, totuși, atât de intim apropiată. M-am bucurat să simt că fac parte din locurile acestea, că există în mine un drag pentru tradiții și cultură și muzică și grai popular.

A fost o seară pe care-am trăit-o intens, cu sufletul întins covor în fața acestei chemări la autenticitate, și-a fost și-o apăsată tristețe, și-o profundă recunoștință, și-o simplă bucurie. Și lacrimi ale însingurării, și zâmbete timide ale sufletului, și nesfârșitele doruri. Și-o mare emoție și-un mulțumesc gâtuit și-o strângere de mână fermă.

grigore lese (2)

Și-a fost aseară ce-a trebuit să fie, probabil. Și-un mulțumesc, și-un te iubesc, și-un vă rog. Toate acele trei ingrediente care ne-ar face viața mai frumoasă, cum zice Grigore Leșe. Dar cum, dacă nu-i lumină nicări, vorba cântecului?

(știu, e tocmai contradicția textului pe care-l scriam demult – dar la fel de actual și azi, ca și atunci – punând(u-mi) o întrebare existențială fără sens. Pentru ce-ul meu cel veșnic, în opoziție cu simplitatea acestui să petrecem bucuria de-a fi, adică, fără echivoc, faptul de-a fi nu-i o neclaritate, sau un izvor de întrebări, e doar o pură bucurie și nu-i aceea întrebarea potrivită. doar că, pentru mine, lucrurile funcționează diferit. cam defect.)

(fotografii – Diana Cherecheș)

Lacul Albastru – Maramureş

 Posted by on Thursday, 30 August 2012  6 Responses »
Aug 302012
 

Am făcut azi, cu puştiul, o altă mică drumeţie pe aici, pe aproape de casă. De data asta, la Lacul Albastru. Ne-am urcat în mijlocul de transport în comun, am compostat biletul – plăcere mare pentru Marc deoarece facem asta doar ocazional – şi am coborât, după douăzeci de minute, în orăşelul de sub munte, Baia Sprie. De acolo am urcat vreo patruzeci de minute în paşi de pitici până la altitudinea de 565 m şi am ajuns, după un drum frumos prin pădure, la un lac mic dar tare frumos.

Lacul Albatru. S-a format prin prăbuşirea unei galerii de mină şi are ceva special, datorită compuşilor chimici din apă, sulfat de fier şi melanterit, îşi schimbă culoarea, variind între albastru şi verde. Azi era verde smarald, într-un contrast superb cu cerul perfect albastru. Tare mi-ar fi plăcut să înot un pic în apa aia limpede dar, cum n-am mers pregătită pentru asta, ne-am mulţumit doar cu o baie pentru picioare. Şi cu nişte mure răzleţe. Câţiva copii curajoşi se jucau cu o vestită frânghie agăţată de un copac şi cu care se fac sărituri acrobatice în lac iar un domn în vârstă înota fredonând romanţe vechi.

A fost frumos. Liniştea pădurii, nişte peisaje minunate şi un timp frumos petrecut împreună.

În loc de cuvinte…

 Posted by on Monday, 18 June 2012  12 Responses »
Jun 182012
 

Cuvinte n-am azi așa că vă arăt o fotografie pe care am făcut-o ieri dimineață… Munții Rodnei. Vf. Pietrosul. 2303m.

May 202012
 

Am stat câteva zile deoparte de blog pentru că am simţit nevoia de un pic de tăcere dar azi am pornit iar pe drumuri de drumeţie şi a fost totul o aventură aşa că nu pot să nu scriu nimic despre ziua asta.

Am urcat azi pe Vârful Mogoşa, la 1246 m altitudine, pe un traseu care e, de fapt, o pârtie de ski de 2200 m, cu înclinaţie mare, de 33%, pentru avansaţi. A fost un traseu greu, nu datorită lungimii ci pentru că urcuşul abrupt ne-a obosit rău şi puştiul era iritat şi smiorcăit şi a trebuit dus şi în braţe, am făcut extrem de multe opriri şi ne-a luat mult timp să ajungem sus dar a meritat. Priveliştea care ţi se deschide acolo în faţa ochilor – Munţii Gutâi în prim plan, Baia Mare şi satele limitrofe într-o parte – te face să uiţi de oboseală şi de toate celelalte neajunsuri. E incredibil modul în care problemele şi grijile rămân la baza muntelui.

” Ziua strălucea ca un diamant negravat. Cu cât urcam, cu atât simţeam că mi se înalţă şi sufletul, se purifică. Simţeam iarăşi ce efect au asupra sufletului puritatea aerului, uşurinţa respiraţiei, infinitul orizontului. De parcă sufletul ar fi o sălbăticiune, cu plămâni şi nări, care are nevoie de mult oxigen şi se sufocă de praf şi de prea multe respiraţii.” Citisem aseară rândurile astea ale lui Kazantzakis, în Zorba, cartea care mă cucereşte cu fiecare pagină citită şi de care tare mă bucur că m-am apucat, îmi rămăsese în minte, îmi plăcuse mult şi azi, urcând şi gâfâind, mă gândeam la cuvintele astea şi mă simţeam ca făcând parte dintr-o poveste.

Noi am pornit de la Lacul Bodi unde se află şi Cabana Mogoşa, la 18 km de Baia Mare, am urcat direct pe pârtia Mogoşa, la marginea pădurii, când la umbră când în plin soare, am trecut pe lângă Şuior – cota 1000, o parte a complexului turistic Şuior, un restaurant, câteva cabane şi o terasă de luat masa direct pe lac, un loc care mie îmi place pentru că e făcut în stil maramureşan, o îmbinare frumoasă între lemn şi apă… ultima parte a urcuşului, pârtia Moski, a fost cea mai grea, abruptă, fără umbră, tare extenuantă. Eram obosiţi, ne speriau şi norii întunecaţi care se strângeau deasupra noastră, ne făceam griji pentru coborâre – ştiam că puştiul e extenuat şi nu mai rezistă la coborâre şi speram să coborâm cu telescaunul dar nu ştiam dacă se va putea sau nu. Drumul ne-a fost plin, plin de şopârle care foşneau prin iarbă, rapide şi în ton cu frunzele.

Ajunşi sus, oboseala a trecut şi priveliştea ne-a îmbătat. Tare mai e frumos să simţi că efortul pe care l-ai făcut a fost motivat, că ceea ce simţi atunci când eşti sus e la fel cu ceea ce priveşti. Cumva nesfârşit. Frumos, pur şi simplu, frumos. Am coborât cu telescaunul, puştiul a fost mai încântat de asta decât de toată aventura în sine, apoi, jos, prin pădure, la marginea lacului, în drum spre un izvor, ne-a tăiat calea un şarpe. (v-am mai spus vreodată că mi-e extrem de teamă de şerpi? că uneori am coşmaruri cu şerpi şi mă îngrozeşte şi gândul la ei? nu ştiu de ce, nu ştiu cum ar trece dar…winking Şarpele de azi – de fapt, cred că e prima oară când văd un şarpe la un metru distanţă de mine (nu pun la socoteală faptul că atunci când aveam patru ani un şarpe a trecut printre picioarele mele pentru că de asta nu îmi aduc aminte, doar îmi povestesc alţii) – avea vreo jumătate de metru şi era, cumva, fascinant. Era lucios, negru albăstrui cu cap galben, se deplasa unduindu-se, parcă plutind, uşor, în tăcere, fără nici un fel de zgomot. Nu ştiu ce tip era, se zice că sunt vipere în zonă dar, pentru că nu ştiu cum arată viperele habar nu am dacă era una sau nu, pentru mine nici nu prea conta, pericolul mi se părea acelaşi, dat doar de ideea de şarpe. Nu am făcut poze, am apucat doar să îl privesc, cu un amestec de teamă şi fascinaţie.

De abia coborâsem că a început o ploaie torenţială, de sfârşit de lume, cu fulgere şi tunete, cu oameni alergând ca furnicile în toate părţile căutând adăpost. Pentru noi a fost semnul că am făcut toate la timp, că am evitat nişte situaţii imprevizibile cărora ne-ar fi fost greu să le facem faţă, mai ales cu un puşti obosit ca ataşament.
Oricum, per total, a fost o zi interesantă, o adevărată aventură. Pozele frumoase ne stau mărturie.

 

 

May 132012
 

Dacă tot plouă azi și cerul e atât de mohorât încât nu îmbie decât la odihnă, repaos și deconectare de la orice activitate, m-am gândit să vă arăt pe unde am rătăcit eu zilele astea.

Maramureșul are locuri incredibil de frumoase și, deși m-am născut aici și mi-s destul de familiare, parcă le descopăr de fiecare dată ca fiind altele, noi, proaspete, cuceritoare. Și, mai mult de atât, anul ăsta ieșirile în natură au pentru mine un parfum aparte.

Lacul – baraj Firiza e la distanță de aproximativ 25 de km de Baia Mare, e construit pentru alimentarea cu apă a orașului și se întinde pe o suprafață de mai mult de o sută de hectare. Se ajunge acolo pe un drum în urcare, șerpuit, prin pădure, drum care merge de-a lungul lacului oferind niște vederi superbe, pe de o parte întinderea calmă a apei și, pe de altă parte, pădurea verde și înmiresmată.

E o zonă de agrement foarte apreciată de pescari dar, desigur, e foarte populată, pe timp frumos, de oameni ieșiti la picnic. Sunt zone în care liniștea și pacea naturii, de-o frumusețe aparte, sunt deranjate de grupuri gălăgioase, de muzica nepotrivită, de gunoaiele lăsate în urmă dar, dincolo de toate astea (de care eu mă feresc, le ignor și nu vreau să le consider caracteristice locului), e o zonă superbă, e o oază de liniște care-ți lasă impresia că zgomotul vieții de zi cu zi face parte din altă lume. Acolo, pe malul lacului, la umbra coniferelor, într-un aer ideal parfumat, poți să lași grijile deoparte, poți să închizi ochii și să-ți lași sufletul învăluit într-un moment de detașare.

[Gallery not found]

Creasta Cocoșului. Sus, tot mai sus.

 Posted by on Wednesday, 2 May 2012  8 Responses »
May 022012
 

Acolo mi-am petrecut eu ziua de ieri, acela e locul în care te simți mai aproape de cer, în toate felurile posibile.

Rezervația naturală Creasta Cocoșului a fost înființată în anul 1954 și se află în Munții Gutâi, jud. Maramureș, la o distanță de aproximativ 35 de km de Baia Mare. “Creasta Cocoșului” este o colină ascuțită, cam de 200 m lungime, crenelată, aflată la o altitudine de 1200 m. (sursa informații – Creasta Cocoșului)

 

Sunt mai multe trasee care duc în acest loc, noi am ales unul dintre ele, cel care pornește de la Hanul Pintea Viteazu din Pasul Gutâi (drum care face legătura între Baia Mare și Maramureșul Istoric (Sighet, Vișeu, Borșa)), un traseu marcat, de 2 ore jumătate – 3, cu dificultate mică spre medie, transformată, din cauza puștiului, într-o dificultate medie spre mare, la întoarcere când a trebuit purtat în brațe, adormit.

Am pornit de dimineață, înarmați, eu cu dor de ducă și puștiul cu entuziasm autentic și molipsitor. Am parcurs traseul cu pauze scurte dar dese și ne-au luat cam patru ore să ajungem sus, încă trei la coborât, și-a fost un total de vreo zece ore de aventură. Și ce aventură.

Puștiul a fost, așa cum speram, extrem de încântat și a rezistat eroic mai mult decât te-ai aștepta de la un copil de trei ani jumate. A fost vedeta munților ieri, apreciat și lăudat de toți turiștii întâlniți pe acolo. Sus, câțiva tineri, cu care ne întâlnisem pe traseu, l-au aplaudat, c-a reușit să urce. Bine, pe de altă parte, am avut ocazia și să ne simțim ciudat când, în timp ce-i legam baticul, să-l apere de soare, niște copii, dintr-un grup de naționalitate maghiară, trecând pe lângă noi, au zis – ez biztos cigany (habar nu am dacă am scris corect, limba maghiară e una ultra străină pentru mine) - mi-a venit să râd dar cumva m-am și întristat, oare de ce-or fi crezând așa, de ce e chestia asta așa generalizată? Plus că, la asta chiar nu mă așteptam, mămică blondă cu copil și mai blond… tongue

Am făcut poze multe, superbe, deosebite dar, din păcate, ele nu pot reda decât într-o mică măsură ceea ce, fiind acolo, trăiești. N-ai cum să imortalizezi în imagini liniștea sau sentimentul acela de eliberare, de deconstrângere, care pune stăpânire pe tine în locurile în care simți că ești mic într-o imensitate de-o frumusețe căreia nu-i poți găsi comparație. Cât privești în jur sunt doar văi, și dealuri, și piscuri de munte, și pâlcuri de sate, și toate par atât de îndepărtate încât simți că nu poți cuprinde cu sufletul tot ce ți se desfășoară înaintea ochilor. Și te simți împăcat, știind că nici nu trebuie s-o faci.

Mi-e destul de greu să explic clar ce-am simțit, ce-a însemnat pentru mine tura asta, caut eu însămi mult prea multe răspunsuri – da, știu, poate unele întrebări n-au nevoie să fie puse – și mă simt eu mult prea încorsetată în niște limite ale raționalului care, clar, nu mă lasă să fac lucrurile doar simțind, neîntrebându-mă, neașteptând dar… mă străduiesc. Și ieșirea asta pe munte, pentru mine n-a fost, pur și simplu, o excursie, un motiv de-a face mișcare (deși, recunosc, efortul fizic susținut e unul dintre modurile în care mintea se mai limpezește, furtunile din suflet se mai liniștesc), de-a petrece o zi liberă, de-a revedea niște locuri. A fost un dor de înălțime, de sentimentul că nu trebuie să cuprinzi chiar tot necuprinsul, că lucrurile pot fi trăite și fragmentat. Și, da, și oamenii nefericiți, cei care nu-și găsesc calea, cei pierduți prin labirinturi întunecoase din care nu știu cum să iasă, sau nu reușesc, pot să se (mai) bucure. Și bucuria asta, așa ciuntită, e cu atât mai valoroasă.

Vă arăt niște poze. Și vă doresc o seară frumoasă. Frumoasă, ca voi.