Tatăl celuilalt copil, Parinoush Saniee

 Posted by on Wednesday, 29 July 2015  7 Responses »
Jul 292015
 

E drept că titlul sună de parc-ar fi una dintre cărțile Sandrei Brown și poate că putea fi adaptat altfel, Pedar-e aan digari e titlul original, tradus în limba engleză, Father of the other one și în limba română, Tatăl celuilalt copil.

Deși e o poveste din Iran, de data aceasta ideea centrală nu e una valabilă doar acolo, într-o societate sugrumată de oprimări, ci în orice colț al lumii, în orice epocă, în orice condiții. E o carte despre relațiile părinte – copil, copil – părinte, scrisă din două perspective, una a mamei, alta a copilului, în capitole alternate. Cred că e o carte pe care ar trebui să o citească și copii – i-am povestit-o, simplificat, Puștiului, într-o seară, și de-atunci mă tot roagă să i-o tot repet, povestea copilului care nu vorbea - și părinții, și bunicii, și tinerii și cei în vârstă.

E lecție simplă de viață, dar necesară.

Ceea ce răzbate cel mai pregnant în carte, dincolo de aspectul tipic lumii iraniene, aspect care, în această carte e destul de limitat, e relația defectă între membrii unei familii. Părinții sunt cei care știu, cei care fac lucrurile AȘA CUM TREBUIE, a căror acțiuni și decizii nu se pun la îndoială, doar ei sunt cei mari, adulți, care vor binele copilului. O situație extrem de comună, de familiară, unde grija, preocuparea pentru sănătatea copilului, cerințele mari în ceea ce privesc rezultatele școlare, disciplina, sunt înțelese ca singure manifestări ale dragostei părintești, fără a mai fi nevoie de gesturi, de afecțiune, de dragoste exprimată.

Nu știe cât de mult îl iubești. De unde să știe? Iubirea trebuie arătată. Crezi că dacă plângi și ești mâhnită din cauza lui, asta e dovadă de dragoste? Tu, când îți arăți iubirea, oftezi și-i spui – O să mor de grija ta! Vai de copii! 

Și-ntr-o astfel de situație, faptul că un copil decide, instinctiv, să se închidă într-o carapace psihică, să nu vorbească, e catalogat drept handicap, prostie, îndărătnicie, răutate. Când, tot ceea ce lipsește, de fapt, e dovada dragostei, netradusă în fiecare clipă prin preocupare și grijă, ci doar prin gesturi simple, înțelegere și acceptare. Cu cât întârziam eu mai mult să vorbesc, tatăl se îndepărta mai mult de mine, ca și cum l-aș fi jignit în mândria și bărbăția lui și i-aș fi pus sub semnul întrebării părerea că e un om desăvârșit – simte copilul din carte, la doar patru – cinci ani.

Și e scrisă simplu povestea și e înduioșătoare și perspectiva mamei care se străduiește să fie punte de legătură între tată și copil, care vrea să înțeleagă, deși-i vine greu. Sunt unele pasaje greu de digerat pentru că, inevitabil, pun pe gânduri și te fac să te întrebi, mai ales dacă ești părinte, ca și mine, cât de mult îi arăți copilului că-l iubești și cât consideri că eforturile pe care le faci pentru el sunt suficiente și cât lipsesc gesturile simple, de tandrețe și afecțiune… mi-au fost momente, citind cartea, când am simțit doar să-l strâng pe Puști în brațe, să știe, în fiecare clipă a vieții lui că e iubit.

E de citit cartea, așa, cu sufletul deschis. E de citit.

Tatăl celuilalt copil

sursă foto

De ce eu?

 Posted by on Sunday, 19 April 2015  5 Responses »
Apr 192015
 

De ce eu

Filmul acesta m-a zguduit.

Creația artistică e reușită, calitativ vorbind, personajului principal i se potrivește rolul ca o mănușă, expresia chipului lui exprimă extrem de multe, tăcerile lui sunt sugestive, scenele bine realizate, muzica intensă, scenele fierbinți… fierbinți.

Dar filmul este mai mult realitate decât ficțiune. Că s-a urmărit cu exactitate firul realității poveștii din care e inspirat, a lumii de-acum 13 ani, că s-a distorsionat o realitate sau s-a mușamalizat și mai mult implicarea mai mare sau mai mică a unor personalități politice din acei ani sau de-acum, eu n-am cum să afirm, nici să contest. Sunt prea departe de lumea aceasta a viermilor pe care-i hrănim, cum zice un vers dintr-o piesă din film și nici nu-mi doresc să fac afirmații despre corupție, justiție sau influențe politice. Pot doar, și asta simt să fac, să mă raportez la experiența umană, senzorială, trăită de omul acela, de tânărul care n-a făcut față presiunilor și-a ales ultima cale, nesoluție, oricum. Moartea. Sinuciderea.

Referitor la acest subiect, oamenii se poziționează într-una din cele două tabere clare. A celor care blamează sinucigașii, acuzându-i de lașitate, de înfăptuirea celui mai mare păcat posibil, și a celor care-i scuză, solidarizează cu ei și-i văd ca pe niște eroi care preferă să țină până la capăt ei singuri frâiele propriilor vieți.

De ce eu(1)

Unde mă poziționez eu… aș fi zic clar, fără îndoială, că în a doua tabără. A celor care oferă circumstanțe atenuante, înțelegere, explicații. Dar azi nu mai sunt sigură. S-a răzvrătit ceva în mine așa puternic urmărind filmul acesta încât tot ceea ce sunt se împotrivește în acest moment la ideea sinuciderii. Să alegi să mori înainte ca drumul tău să moară… la naiba, de ce? Pentru că viața te înfrânge? Pentru că alți oameni te înfrâng? Pentru că ți se pare că nu mai are sens? Că un punct final e preferabil în fața a orice ar putea să mai existe? Astea-s explicațiile pe care eu singură mi le dădeam, crezând cu adevărat în ele. Dar azi mintea mea le demontează pe toate și le aruncă într-un colț obscur. Nu-i destul. Nu-i corect. Nu, nu, nu.

De ce eu? E o întrebare a fiecăruia dintre noi, în fiecare zi a vieții noastre, dacă suntem, măcar un pic, conștienți de lumea din jur, de tot ceea ce trăim… De ce eu? Personajul principal din film putem fi, suntem, fiecare dintre noi, când suntem puși în situația de-a face compromisuri care contravin valorilor personale, care ne obligă să fim ceea ce nu vrem să fim. Trăim, inevitabil, astfel de situații, le facem față sau nu, fiecare în felul nostru. Și răspunsul, aș spune, e pentru că… pentru că îți pui întrebări, pentru că nu accepți o realitate băgată pe gât, pentru că te împotrivești, pentru că vrei să crezi că ești, așa cum e o replică din film… un pic mai deștept și mai flămând.

În film, ca și-n realitate (procurorul Cristian Panait a cărui poveste n-o cunoșteam și-am căutat acum să citesc articolele care s-au scris despre viața și despre moartea lui din 2002) un om s-a sinucis pentru că a vrut ca lumea în care trăiește să fie ori alb ori negru. Pentru că a vrut corectitudine. Coloană vertebrală. Și-mi pare trist. Trist mai mult decât admirabil. Și… degeaba. Sigur, o astfel de sinucidere poate fi un semnal de alarmă, poate duce la obligativitatea unei schimbări, la trezirea conștiinței… dar pentru acel om, drumul s-a închis. Nu mai e șansă nici de mai bine, nici de mai rău. S-a terminat. Pentru o stare punctuală, pentru o decizie luată sub influența unor evenimente punctuale, închizi un drum, cu totul. Pui punct. Îți pui ție însăși punct pentru că, de altfel, lumea merge mai departe. Munții nu se mută din loc, chiar dacă te pui împotriva lor cu tot ceea ce ești.

Acest aspect al filmului e cel care-mi zguduie mie gândurile. Și modul în care cei din spatele filmului au știut să transmită acea stare, de luptă crâncenă interioară. E inevitabil să simți fiori pe șira spinării, cuprins fiind de stările personajului principal. De privirile lui adânci, de tăcerile dureroase, de caracterul de oțel, de încrâncenarea, ahh, mai ales încrâncenarea. Împotriva oamenilor, a nedreptății și-apoi a vieții însăși.

E de văzut. Și de analizat. Și de înțeles multe. Mă bucur că am văzut filmul, tocmai pentru că m-a pus așa de mult pe gânduri, pentru că m-a obligat să cunosc o poveste atât de absurdă. Să nu rămân indiferentă.

(fotografiile nu-mi aparțin, afișul filmului e din online, la fel ca și fotografia a cărei sursă n-o știu, dar mi s-a părut extrem de potrivită articolului)

Mini biblioteca bloggerului român

 Posted by on Saturday, 31 January 2015  1 Response »
Jan 312015
 

Nu știu cum am reușit (și)în anul care a trecut această extrem de slabă performanță, de-a citi mult mai puține cărți decât mi-aș fi dorit, undeva sub 20 de cărți, dar… ahh, aș putea scoate la înaintare multe scuze, chiar plauzibile, însă nu am s-o fac. Asta e, anul a trecut prea repede, cumva mișelește de repede și multe cărți au rămas necitite…

Așadar, topul zece cerut de Cristi, la mine arată cam așa, iar restul de cărți din lista lui 2014 se găsesc în pagina colț de carte:

11. Și munții au ecou, Khaled Hosseini
10. Splendida cetate a celor o mie de sori, Khaled Hosseini
9. Vânătorii de zmeie, Khaled Hosseini
8. Necredincioasa, de Ayaan Hirsi Ali
7. Cel care mă așteaptă, Parinoush Saniee
6. Căpitanii nisipurilor, Jorge Amado
5. Întoarcerea acasă, Slavomir Rawicz
4. Cea mai frumoasă carte din lume, Eric – Emmanuel Schmitt
3. Sagan. Povestea unei iubiri, Annick Geille
2. Cartea râsului și a uitării, Milan Kundera

Clar, pe primele locuri, cărțile lui Hosseini, apoi celelalte cărți despre culturi diferite, despre vieți diferite, despre oameni și experiențe. Cred că aceasta a fost tendința anului 2014 în ceea ce privește lectura mea, să citesc despre experiențe ale oamenilor, despre povești de viață, lecții. Cartea Căpitanii nisipurilor a fost o extrem de mare surpriză, încă îmi freamătă în suflet sentimentul de solidaritate cu copiii aceia care reușesc să umple paginile cărții cu suflet și trăire și intensitate emoțională maximă. Și Cea mai frumoasă carte din lume, chiar e așa.

Să vedem ce se întâmplă în 2015.

Khaled Hosseini și cele trei cărți ale lui

 Posted by on Thursday, 22 January 2015  No Responses »
Jan 222015
 

Îmi plac cărțile lui. Taie în carne vie și obligă la conștientizare. A lumii de lângă noi. A unor oameni, la fel ca noi… și atât de diferiți. Am citit toate cele trei cărți pe care le-a scris. Și mi-au plăcut toate. Deși e vorba de ficțiune în fiecare dintre ele, pentru că romanele lui, chiar dacă pornesc de la fire de realitate, se împletesc cu ficțiunea, deși nu sunt cărți documentare, au un ceva anume care atrage ca un magnet. Pentru mine, clar, a fost vorba despre faptul că vorbesc despre o cultură atât de diferită și despre o realitate care, poate, e și mai cruntă în viața de zi cu zi, față de cum e descrisă în cărți.

După Splendida cetate a celor o mie de sori, mi-a fost recomandată cartea Vânătorii de zmeie. Am citit-o. Am trăit-o. Am terminat-o și-am trecut la Și munții au ecou, a aceluiași autor. Trei cărți aproape la fel de incisive. Cu subiecte ușor diferite, cu un nucleu comun. Tristețea cruntă a vieții, a unor vieți private de toate acele lucruri pe care le considerăm de la sine meritate, normal să fie. Lumea Afganistanului, o lume a războaielor și a mutilării. Fizice și emoționale. Și totuși, o lume a oamenilor însetați după apropiere, după dragoste, după apartenență.

Vânătorii de zmeie, o carte despre prietenie, m-a bucurat și m-a întristat în același timp. M-a bucurat capacitatea oamenilor de apropiere, de loialitate, de încredere, chiar în condiții vitrege. Și m-a întristat o altă caracteristică a oamenilor, egoismul, teama, limitarea. Drumurile vieții care se despart din motive care ar trebui să fie anulate de afecțiune. Amir și Hassan, doi băieți care cresc împreună, însă sunt despărțiți de conveniențe și reguli ale unei societăți devastată politic. Întâmplări care schimbă cursul vieții, sacrificii și poveri emoționale, culpabilități și prețuri plătite pentru împăcarea cu sine, pentru regăsirea încrederii, a păcii interioare. O carte despre prietenie, și-n aceeași măsură, despre libertate. Acea libertate care, în Afganistan, are un cu totul înțeles decât în alt loc al lumii.

În Și munții au ecou, împletirea destinelor celor din carte mi-a părut o capacitate măiastră de scriitor a autorului (se și spune despre el că are mult talent scriitoricesc, de altfel, pentru a scrie a renunțat la cariera de medic). În această ultimă carte a lui, publicată recent, în 2013, modul în care toate acele fire invizibile îi leagă pe oameni, toată acea dovadă că sufletul unește ceea ce timpul sau distanța despart, e fascinant. Cartea urmărește mai multe generații de familii afgane, având ca punct de plecare momentul în care o fetiță, Pari, e vândută de tatăl ei unei familii înstărite, pentru a-și putea întreține propria familie rămasă. Cartea urmărește mai multe personaje, parte mai apropiată sau mai îndepărtată a aceleiași familii, timp de mai multe generații, cu acțiune desfășurată în mai multe colțuri de lume, reușind să țină strâns acel fir care unește personajele în jurul aceluiași punct emoțional.

Toate cărțile lui au o încărcătură emoțională puternică, toate transmit trăiri și emoții, bucurii și mult, mult mai mult, suferințe, tristeți și sentimente de răzvrătire, de neacceptare. Toate vorbesc despre o lume oprimată. Că e vorba de un copiii crescuți în acea cultură plină de cruzime, că e vorba de aspectele materne sau paterne atât de controversate, sau de istoria unor generații întregi prezentate într-un mod frumos împletit… totul se strânge în jurul aceluiași nucleu. Sentimentul de nedreptate.

Mi-au plăcut toate cărțile lui. Și mi-aș dori să mai scrie.

SI muntii au ecou

Azi e doar despre Diana

 Posted by on Sunday, 23 November 2014  3 Responses »
Nov 232014
 

O altă Diana, a altcuiva de această dată. Diana Anei Mușat și prima ei carte – Cum am omorât-o pe Diana, pe care o lansează chiar azi în București.  Carte pe care-am primit-o cu drag, cu autograf, de la autoarea ei.

Se tot zice, în timpurile acestea cu extrem de mult acces la informație, că nu-i mare lucru să scrii o carte, că oricine o poate face. Și, desigur, într-o anumită măsură, e adevărat. E facil să contactezi o editură, e facil să scoți un prim set de carte, e destul de facil să-ți vezi numele pe coperta unei cărți. Dar, în același timp, mie-mi pare că nu-i chiar atât de ușor pe cât pare. Mulți dintre cei care catalogăm multe lucruri drept facile, banale, de la sine realizabile, nici nu trecem vreodată de la vorbă la faptă, nu ne concretizăm gândurile, dorințele, visurile. Sau talentele. De-asta mi se pare admirabil. Să umpli coli cu text, să-l așezi și reașezi, să dai naștere unei povești, să-i oferi o formă, să-i dai continuitate, să legi lucrurile între ele încât să devină un întreg, mie-mi pare muncă multă. Și talent, desigur. Inspirație multă, concentrare, implicație emoțională. Așa, un pachet extrem de complex unde fiecare detaliu contează și pune amprenta personală asupra scriiturii. Clar, nu-i treabă ușoară.

Cartea Anei e o poveste care te poartă, ca cititor, pe drumuri destul de surprinzătoare. Pe alocuri previzibilă, sau, poate, chiar comună, reușește în unele părți să fie atât de neașteptat de surprinzătoare, că-i inevitabil să încerci să îți dai seama ce-o fi fost în mintea celui ce-a scris cartea, care-i logica evenimentelor și care o fi mesajul ascuns?! E drept, mie mi-a fost destul de greu să mă detașez de faptul că o cunosc (virtual) pe Ana, că-i citesc blogul de ani de zile, mi-a fost greu să nu citesc cartea imaginându-mi-o scriind-o, construind povestea, poveste pe care, așa cum facem de multe ori, o atribuiam autoarei. Mi-a plăcut imaginația bogată și debordantă, mi-a plăcut implicația emoțională puternică, accentul pus pe sentimente, și mi-a plăcut în mod deosebit finalul cărții. Cumva deschis, cu mai multe posibilități, un final care pare trist, dar care are, de fapt, o undă de încredere și optimism.

Nu dezvălui mai multe din această carte, e mai bine să aibă fiecare posibilitatea s-o descopere filă cu filă. O apreciez pe Ana, și o felicit și-i doresc să facă pași lini (sau, dimpotrivă, să fie tumultoși, ca ceea ce-i va ieși din taste să aibă freamăt și trăire?!) în această direcție. E muncă multă și multe aspecte pot fi îmbunătățite, mi se pare clar că e nevoie de mult efort pentru a crește, calitativ, în această lume, a scrierilor, dar cred că ține mult de motivare, de dorința de-a face lucrurile, de nevoia de exprimare, ahh, de multe.

Baftă multă, Ana, fata care poartă culori de toamnă și-n păr și-n zâmbet! Să fie o zi de viață plină azi, în contradicție cu titlul cărții tale!

Cum am omorat-o pe Diana

Splendida cetate a celor o mie de sori

 Posted by on Wednesday, 15 October 2014  2 Responses »
Oct 152014
 

Spendida cetate a celor o mie de sori

… de Khaled Hosseini!

Titlul cărții, la prima impresie, duce cu gândul la cu totul altceva decât ceea ce se află între paginile ei. De fapt, titlul are legătură doar cu locația acțiunii din carte, orașul Kabul din Afganistan și pare în contradicție cu povestea cărții. Dar poate că are un sens… Chiar dacă nu-i nimic splendid acolo, soarele e cel care înseamnă speranța și speranța e cea care răzbate în acțiunea din carte și reușește să facă față lucrurilor inimaginabile care se întâmplă personajelor. Oricum, eu i-aș fi zis, mai degrabă, cartea celor o mie de întunericuri trăite-ntr-o viață. O viață de femeie.

La Andreea, unde-am răsfoit mai multe recenzii de carte, să o găsesc pe cea care-ar putea să mă țină înlănțuită de la prima filă până la ultima, că tare mi-era dor de această senzație, am citit doar printre rânduri ceea ce a scris ea despre cartea aceasta. N-am vrut să mi se dezvăluie înainte de vreme.

Ideea poveștii din carte am mai întâlnit-o și-n alte cărți (Necredincioasa sau Cel care mă așteaptă sunt doar două exemple), nu-i unică, însă are ceva aparte. Surprinde la fiecare pas. Aceasta e senzația pe care mi-a lăsat-o. Fiecare nou lucru care se petrece în carte se întâmplă total diferit de cum mă așteptam să se petreacă. Când aveam senzația că urmează să se așeze lucrurile, totul o lua de la capăt. Iar și iar, într-un iureș nesfârșit al suferințelor pe care o femeie e capabilă să le îndure.

M-am împotrivit la fiecare lovitură pe care una dintre femeile din carte o primeau de la unul dintre bărbații din viața lor, m-am enervat pentru toate condițiile mizere în care femeile trebuie să trăiască într-o lume a opresiunilor, a impunerilor, a regulilor absurde (absurde din punctul nostru, al europenilor, de vedere, nu din cel islamic). Am simțit că mi se strânge sufletul la gândul că această carte e doar o pagină dintr-o realitate cruntă. Că lucrurile acestea s-au întâmplat și, cu siguranță, se mai întâmplă, într-o lume în care femeile nu se nasc egale cu bărbații. Straniu și cumva tragi – comic, dacă stăm să ne gândim că ei, bărbații, nici n-ar exista dacă n-ar fi femeile. Nu că-i absurd?

M-a durut sufletul și cu lacrimi de furie și neputință în ochi m-am dus de multe ori, în timpul lecturii zbuciumate a acestei cărți, să îl strâng pe Puști în brațe, să mulțumesc vieții că trăiesc într-o lume normală, în care preocupările de zi cu zi sunt legate de ce activități noi să mai facem împreună, ce jucării noi își mai dorește, ce nimicuri aș mai putea face ca el să se simtă iubit și fericit… și nu o lume în care bombele vâjâie pe străzile din apropiere, nu o lume a foametei și-a violenței, a bătăilor crunte și a restricțiilor extreme, nu o lume în care o mamă e obligată să-și ducă copilul, doar pentru că e fată și nu băiat, la orfelinat.

E tristă și apăsătoarea povestea lui Mariam și-a Lailei, două femei afgane cărora li se intersectează destinele, pentru totdeauna, la un moment dat. Două femei, una născută harami, adică copil nelegitim, parcă hărăzită la o viață a opresiunilor și-a nefericirii crunte. O nefericire care pare să nu aibă sfârșit și, cumva, viața ei e destinată a avea și un final pe măsură, e executată pentru faptul de a-și fi ucis soțul care-o terorizase ani de zile, gest făcut pentru a o salva pe cea de-a doua soție pe care acesta încerca să o ucidă. E singurul moment, ultimul, în care ia atitudine, în care devine din victimă, propriul stăpân. Laila, crescută într-o familie plină de dragoste, nu atât de crunt închistată în tradiții și limitări, e femeia care simte că rostul ei pe lume e mai mult decât să fie soția unui om care o maltratează și-o tratează frumos doar dacă-i aduce pe lume băiatul, urmașul mult dorit. E femeia – mamă, mai presus de orice altceva și modul în care-și iubește și ocrotește copii, modul în care continuă să creadă într-o viață mai bună, modul în care luptă și nu se lasă copleșită, toate vorbesc despre un caracter puternic, de-o tărie pe măsura opreliștilor, tărie izvorâtă din dragoste.

Evenimentele din Afganistanul ultimilor ani, prezentate în carte, m-au făcut să mă crispez de-o neputință și-o neresemnare în fața nedreptății acesteia pe care nici nu știu pe seama cui să o pun. Atâtea opresiuni, atâtea războaie, atâtea distrugeri și atâta moarte. Fiecare pagină a cărții respiră moarte, cadavre, atrocități și o durere cruntă a unui popor întreg. Și, printre ele, fiori de dragoste, de afecțiune, de speranță, de verticalitate și încredere. E de citit. E foarte de citit.

Sagan. Povestea unei iubiri.

 Posted by on Tuesday, 3 June 2014  3 Responses »
Jun 032014
 

Sunt unele cărți pe care-i necesar să le citești. Chiar dacă doare. Sau, tocmai pentru că doare. Pentru că ating zone extrem de sensibile, pentru că te fac să te întorci către tine însăți, pentru că nu le parcurgi filele cu indiferență.

Așa a fost pentru mine cu cartea lui Annick Geille - Sagan. Povestea unei iubiri. O carte controversată și apăsătoare pe alocuri, o carte intensă, despre resentimente și temeri, despre superficialități și poveri purtate din copilărie, o carte despre iubire, cum altfel?

Despre Francoise Sagan trebuie să recunosc că nu știam foarte multe. Că e franțuzoaică, una dintre scriitoarele de succes ale Franței, că a avut o viață plină… dar cam atât. Nu i-am citit nici una dintre cărți, știu că Bonjour Tristesse e cartea cea mai cunoscută. Însă, citind această carte, scrisă de altcineva despre ea, ai senzația că intri în viața ei intimă, că ești un pion acolo, observând, înțelegând, luând parte la furtunoasele trăiri ale celor din mediul ei. La viața ei aparte.

” Scriind, salvăm ceea ce iubim. “

Mi-a plăcut cartea, desigur. Mi-a plăcut tare mult, deși mulți ar spune că-i o carte nelalocul ei, fiind vorba, măcar într-o mare parte, despre iubirea dintre două femei. Iubirea dintre autoarea cărți și Francoise. Pe mine nu m-a deranjat, cred că-i alegerea fiecăruia dintre noi înclinația sexuală și, atât timp cât se desfășoară în spațiul lor, fără să deranjeze pe alții… Mi-a plăcut, de fapt, pentru felul autoarei de-a spune lucrurile. Cumva voalat, suav, nederanjant, deși era vorba despre trăiri extrem de intense, de momente critice… Iubirea e ridicată la rand înalt, așa cum îi stă bine, își are soclul ei și totul palpită în jurul a ceea ce ea aduce în viața și-n sufletele celor ce-o simt. E iubirea aceea idealistă care crede totul posibil, iubirea cumva fantasmagorică și imposibilă.

” Francoise mă învățase singura știință care contează: distrugerea comediilor pe care le jucăm, orbiți fiind de noi înșine.”

E povestea unei vieți trăite pe marginea celebrității, hrănită din ea, e povestea celor lipiți de Francoise, bărbați sau femei, toți iubind-o cu aceeași obsesivă pasiune, toți fiind legați de ea într-un mod distructibil, neputându-se detașa, având o viață proprie. Da, este despre lanțuri invizibile, dar crunte, despre apăsătoarea dependență de cineva, despre nevoia de împlinire în dragoste, despre lupte și dezamăgiri. E imposibil, ca cititor, să nu te regăsești, măcar pe alocuri, în caracteristicile vreunuia dintre personaje… pentru că le cam au pe toate… orgoliu, vanitate, încredere, nesiguranță, speranțe, tristețe, dragoste idealistă, egoism…

” Trebuie să îmi fi recunoscut handicapul, care era probabil și al ei, singurătatea, această prietenă de care îmi era rușine. “

E frumoasă cartea, e frumos modul în care e scrisă, e frumos că m-a ținut atât de prinsă între paginile ei, că, deși mi-a înveninat cu și mai multă tristețe sufletul, m-am regăsit așa de mult în ea… Chiar vă recomand să o căutați. 

Nu ai observat că cele mai frumoase amintiri sunt momentele de singurătate? – e o întrebare în carte, la un moment dat. Așa o fi?

Căpitanii nisipurilor

 Posted by on Tuesday, 15 April 2014  2 Responses »
Apr 152014
 

… de Jorge Amado!

Știți genul acela de carte pe care o tot pui deoparte, parcă ferindu-te s-o citești, pentru că nu pare a avea acel ceva care să te-atragă chiar dinainte de-ai întoarce prima filă? Și apoi, într-un final, când te apuci de ea, n-o mai poți lăsa din mână pentru că te prinde-ntr-o capcană din care oricum nu vrei să scapi?

Așa mi s-a întâmplat mie cu cartea aceasta, Căpitanii nisipurilor, de Jorge Amado. Am primit-o de la Ioana, demult, în cadrul unei trageri la sorți… și-am pus-o bine în bibliotecă, zicându-mi, din când în când, că ar trebui să o citesc pentru că vine de la un om frumos, tare apreciat de mine! Dar i-a venit vremea doar de curând…

E o carte care atinge corzi dintre cele mai sensibile. E o carte despre dragoste, desigur. Dar o altfel de dragoste. Dragostea copiilor străzii pentru libertate, dorul lor de apropiere și iubire părintească. N-am citit niciodată ceva asemănător, nu degeaba se spune că e cartea secolului 20 și a fost cenzurată și arsă în piața publică la vremea apariției, în anii 30… E o carte care dezvăluie o lume cruntă, schimonosită de durere, a unui mare grup de copii (vreo sută) ai străzii care trăiesc într-o veche magazie pe plaja din Bahia, în Brazilia.

E greu să reții, la început, numele – poreclă ale copiilor însă, pe parcursul cărții ajungi să te simți atât de apropiat de fiecare suflet chinuit de copil, fiecare strigăt înăbușit după dragostea firească, necesară unui copil, încât și numele-ți devin familiare. Pedro Glonț, liderul cel drept și iubit al grupului, care, la 16 ani, știe deja prea bine ce-i viața grea și plină de opreliști, trece prin aventuri de oameni mari, e bătut și chinuit, dar trăiește curajos, e loial grupului și are grijă de cei mai mici. El are parte și de-o iubire pură, cu ținut de mână sub clar de lună, cu final tragic, o iubire transformată într-o stea luminoasă cu păr blond. Cotoi, Viață, Râpă, Acadea, Șchiopu, Joao Vlăjganul sau Vrăjitoru’, fiecare are o poveste de viață cruntă, orfani, printre aventuri, ei se întorc mereu la lipsa de afecțiune, de dragoste părintească care-i chinuie și le înnegrește sufletele.

Șchiopu rămase încremenit, fără să se miște, fără măcar să răspundă noapte bună, cu mâna dusă la obraz, la locul în care-l sărutase dona Ester. Nu se mai gândea la nimic, nu mai voia nimic. Simțea doar mângâierea blândă a sărutului, o mângâiere de care nu se bucurase în viața lui, mângâierea unei mame.

Veșnica comparație din carte, între copiii frumos îmbrăcați, care pot să meargă la școală și sunt iubiți de părinți, și cei mereu flămânzi, jerpeliți și ai nimănui, chinuiți de cei din jur, nu face decât să scoată în evidență o boală cumplită a societății, nepăsarea, marginalizarea și imposibilitatea de-a exista o soluție și pentru ei. Pentru că nimeni nu-i vrea, nimeni nu vede în ei decât paria societății, hoții și vagabonzii, răi și fără suflet.

Cartea urmărește destinul acestor copii, printre hoții, prietenii și dușmănii, printre boli și iubiri, prezentând o lume a Bahiei colorată și atrăgătoare, un oraș al libertății care e, de fapt, singurul lucru pe care acești copii îl au și-l prețuiesc mai presus de orice. Cartea începe cu ei copii și se încheie povestind lumii despre destinul unora dintre ei… după cum e și firesc, al unora e tragic, mor, alții devin vagabonzi de temut, ucigași, unii rămân să-și petreacă toate zilele pe străzi, cerșind, dar mai sunt și cei care reușesc să facă pași spre o altă lume, unul devine pictor, altul preot, altul militant pentru egalitate… rămânând, fiecare, totuși, loial grupului, luptând pentru a-i ajuta pe cei rămași Căpitani ai nisipurilor din Bahia.

Zic să citiți cartea, e una dintre acelea care-ți rămân în suflet, dezvăluind o lume de lângă noi, dar pe care nu o prea percepem dincolo de aparențe…

Ahh, da! Fă dragoste în bucătărie!

 Posted by on Thursday, 3 April 2014  7 Responses »
Apr 032014
 

Fă dragoste în bucătărie, de Ioana Budeanu!

E o carte… ahh, e o carte de bucate, cu reţete minunate!!! N-ați zice? Vă spun eu, e un titlu mai mult decât potrivit, răsfoind-o înţelegi!

Azi am primit cartea, azi mi-am procurat ingredientele pentru prima rețetă a la Ioana, bloggerul de travel cu abilități surprinzătoare de chef în bucătărie! E drept, trebuie să recunosc, mi-am dorit cartea ei de când a lansat-o. Fotografiile de prezentare, ideile de rețete, combinațiile, toate mi-au stârnit interesul și abia așteptam să o parcurg! Și numele, ce să mai zicem de nume? Fă dragoste în bucătărie, îmbie într-un mod așa special la satisfacerea papilelor gustative…

123456

Nu-s un maestru în bucătărie, asta e clar. Dar mămică de Puști în creștere fiind, mă văd de multe ori nevoită să înventez lucruri noi, atrăgătoare, să-l fac să mănânce cu plăcere alimente diverse. Cochetez mult cu ideea de mâncare sănătoasă și, fără să fiu adeptă, recunoscută sau habotnică, nici a rețetelor vegetariene, nici ale celor raw vegan, mă străduiesc să prepar mâncăruri pe cât de simple, pe atât de sănătoase – și dietetice, pentru mine, desigur. Dacă pot folosi alimentele crude, nepreparate termic, şi mai bine.

Așadar, cartea cea frumoasă și colorată a Ioanei vine la fix și așa mult mă bucur că o am, ca și Puștiul de-o jucărie nouă, mult dorită. De mulți ani mă bazez pe rețete încercate de alții, pe blogurile de food, pe imaginile prezentate, mna, sunt genul de om care are nevoie în bucătărie de explicații simple, clare, detaliate, ca să-mi iasă ceva bine.

3complete

Pentru mâine dimineață am pregătite pe masă banane, avocado, cacao și miere… hmm, ce-o să iasă de-acolo vedeţi în imaginea de mai sus, abia aștept gustarea sănătoasă şi delicioasăăă de dimineață!!! O să urmeze după aceea tortul de ciocolată raw vegan a cărui reţetă am studiat-o azi, vedeți, sunt, deocamdată axată pe ciocolată, mi-o fi tare dor, cred, de-o infuzie de stare de bine… dar reţete faine mai sunt multe şi o să vă mai arăt câteva…

Nu vă întreb despre părerile voastre legate de vegetarism sau moda raw vegan… mai bine spuneţi-mi, cât de mult credeţi că ne influenţează în alegerile pe care le facem modul în care sunt prezentate nişte reţete? Nu-i aşa că atribuim gusturi delicioase imaginilor realizate frumos? Numai uitaţi-vă la poza de mai sus…

(pozele le-am luat de pe blogul Ioanei, tot acolo găsiţi povestea frumoasă a acestei cărţi şi modalitatea prin care puteţi să o procuraţi!)

Amintiri cu prima carte

 Posted by on Wednesday, 2 April 2014  5 Responses »
Apr 022014
 

Știu cartea, dar nu-mi aduc aminte câți ani aveam, nici ocazia cu care-am primit-o, deși, parcă… cred că a fost premiul clasei întâi. Nu, nu premiul întâi, nici cu coroniță, că-n școala generală n-am prea ocupat, decât cel mult locul trei de pe podiumul premianților… Mda, cred c-am suferit pentru asta, mai ales în clasa a doua, când, îmi amintesc, îmi dorisem mult să fiu șefă de departament/clasă, nu doar de grupă, cum era pe-atunci, în vremurile cu cordeluță și cravată. N-a fost să fie. În primii ani de școală m-am bălăcit printre note medii spre proaste, deh, n-or fi fost profesorii motivanți, n-oi fi fost eu decât un copil mediocru… de-abia la liceu am prins mare drag de învățătură. Dar, să revenim la carte. Că, măcar pe terenul ăsta, am fost mereu fruntașă și, deși nu eram printre premianții școlii, aveam mereu locul meu, în prima linie, pe panoul bibliotecii școlare… cam devorasem de-acolo toate cărțile și cele mai multe, de care-mi amintesc, sunt cele de aventuri, povestirile istorice, poveștile nemuritoare…

Prima carte… Cartea cu Apolodor, pinguinul călător care-mi stârnea doruri și tristeți cu vorbele lui – ” Sunt foaaarte trist!/ Îmi place viața de corist/ Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor/ De frații mei din Labrador! ” și-mi imaginam aventuri nemaivăzute și reîntâlniri copleșitoare. De-a lungul anilor, am uitat povestea cărții, mi-a rămas în minte doar titlul ei și ideea de plecare-n lume, de căutare… de-abia târziu, în urmă cu niște ani, am regăsit-o, descoperindu-l și pe Gellu Naum, autorul Cărților cu Apolodor… a fost așa, ca și cum ai regăsi o jucărie dragă în copilărie, pierdută, uitată. Nostalgic, copilăresc, dezarmant.

Nu știu care va fi prima carte pe care Puștiul o va citi… desigur, răsfoim împreună cărțile de povești demult deja, însă acelea nu se pun, nici albumele cu trenuri și avioane, nici enciclopediile pentru copii pe care le studiem… să o citească el, să urmărească singur firul cărții, să o iubească, să o trăiască… mi-aduc aminte că pe mine mă atrăgeau cărțile oamenilor mari și vroiam să le citesc pe cele ale mamei, la vârste prea fragede… știu că iscodeam volumele cu Mizerabilii, ale lui Victor Hugo și vroiam să le citesc, degeaba mi se spunea că-s prea mică pentru ele (și eram, doar în adolescență le-am și priceput)… poate că există, totuși, un timp al fiecărei cărți, dar, cu siguranță, nu-i niciodată devreme să-i pui unui copil în brațe o carte. Fie că poate să o citească, fie c-o înțelege doar din imagini. Dragul ăsta de lectură se-nvață din copilărie și mă bucur să fac parte dintr-un proiect care asta își dorește, să înlesnească accesul copiilor lipsiți de posibilități, la cărți. Așadar, dacă aveți de dăruit o carte unui copil, proiectul Semn SPRE carte e foarte potrivit, s-au adunat și împărțit deja câteva sute bune de cărți și drumul încă e lung înainte!

Fiecare carte e un drum spre sine și cred că noi, adulții, suntem datori să-i ajutăm pe copii să meargă pe drumul acesta, al sinelui…

 

Cel care mă așteaptă

 Posted by on Tuesday, 25 March 2014  4 Responses »
Mar 252014
 

Cel care mă așteaptă, de Parinoush Saniee, e cartea pe care-am terminat-o de citit azi noapte, târziu, după mai mult de cinci ore în care n-am putut să o las din mână. M-am tot încăpățânat să citesc, încă o pagină și încă o pagină, exact așa cum personajul principal al cărții s-a încăpățânat o viață întreagă să nu se dea bătută.

Dincolo de contextul politic dificil din Iranul ultimilor decenii și de povestea deja atât de întoarsă pe toate părțile despre condiția femeii musulmane, din carte răzbate crunt de impresionant lupta neîntreruptă a unei vieți întregi, cu mici pauze de liniște și prea multe furtuni istovitoare.

E povestea unei singurătăți acut resimțite pe întreg parcursul vieții, o singurătate în doi, sau alături de alți oameni și, inevitabil, la Un veac de singurătate a lui Gabriel Garcia Marquez m-a dus gândul… la anii, mulți, care vin și trec și te găsesc tot zbătându-te, tot mai obosit și mai puțin dispus să lupți, cu trecerea timpului, până când ajungi la concluzia că e inutil, că ești, oricum, înfrânt, și renunți...

În același timp, e povestea femeii inzestrate cu inteligență, capacități intelectuale și forță lăuntrică peste măsură, capabilă să se împotrivească oprimărilor într-o lume guvernată de bărbați, să lupte pentru visurile ei chiar în condițiile cele mai vitrege. E femeia care nu renunță la școală, care-și dorește recunoaștere a valorilor proprii, femeia care scandalizează alegând să muncească, femeia care e sprijin pentru cei din jur.

Și, cel mai emoționant, e povestea unei mame – erou. ” Există un singur băiat minunat pe pământ și e cel al fiecărei mame “, zice undeva prin carte, la un moment dat, și reflectă perfect percepția maternă… E povestea unei mame care-și iubește copiii mai presus de orice și e capabilă de sacrificii inimaginabile pentru ca acestora să le fie bine. E mama care se luptă ca un leu pentru ei, mama care-i protejează și-i crește într-o lume vitregă, a oprimărilor, a războaielor, zbătându-se să le insufle valori puternice, să-i ajute să devină oameni sănătoși psihic, emoțional, e mama care se teme că copiii ei nu mai știu să râdă, că uită de seninătate și candoare pe un tărâm al tristeții și știe că trebuie și își asumă cu pricepere rolul de căpitan de vas.

Am citit plângând ultima parte a cărții și mi s-a părut cumplit de nedrept ca tristețea și neîmplinirea să urmărească destinul unei vieți întregi, ca zeci de ani de chinuri și probleme absurde – o iubire fragedă interzisă, bătăi crunte și relații de familie absurde, o căsătorie forțată, boli ale copiilor, lupta cu neajunsurile, cu oprimările și prejudecățile, cu tirania rezultată din conflictele politice, războiul, emigrarea – au avut finalitatea în… resemnare. ” Tot ceea ce îmi doream am obținut în ziua în care nu mi-am mai dorit. ” Lupți o viață întreagă și-n final nu-ți rămâne decât să taci, să te resemnezi și să aștepți să mori. Gustul amar care rămâne în finalul cărții e cel al înfrângerii. Al spiritului ucis.

E o carte de citit, o recomand cu căldură. Cred că toți avem nevoie, măcar din când în când, de astfel de lecții de viață.

Idealism și luciditate

 Posted by on Sunday, 16 March 2014  2 Responses »
Mar 162014
 

Citesc Cea mai frumoasă carte din lume a lui Eric Emmanuel Schmitt, un mod perfect de-a-mi petrece o dimineață de duminică ploioasă, în pat, într-o stare de moleșeală plăcută, uitând de griji și lăsând preocupările la o parte, afundându-mă, printre râsetele Puștiului debordant de energie și de chef de joacă, în poveștile eroinelor autorului.

Și cât mă regăsesc de mult, de profund în ele, în unele din poveștile lui. Cred că asta e menirea unei cărți, nu? Să te pună pe gânduri, să asociezi, să descoperi asemănări, să înțelegi că ești tu însuți un personaj dintr-o poveste. O poveste pe care ai posibilitatea s-o creionezi după propriul contur…

Cred sincer, ca și Helena, una dintre femeile din carte, că toată viața este o luptă pentru aflarea echilibrului dintre idealism și luciditate. Că firea noastră visătoare, idealistă, care crede și-și dorește scenarii perfecte, trebuie, chiar dacă e greu, să găsească calea de acceptare a părții noastre raționale, ancorată în luciditate, bazată pe lucruri reale, clare, palpabile.

Sunt o idealistă, știu sigur asta, și-n același timp, sunt un om prea rațional. De-aceea atât de multe conflicte interioare, bănuiesc. De aceea veșnica căutare, nemulțumirile, zbaterile. Partea idealistă din mine își dorește ca lucrurile să fie implinite mereu frumos, în cele mai mici detalii, relațiile cu oamenii să fie fără cusur, iar partea lucidă-mi tot zbârnâie prin minte și-mi spune că lumea e firesc să fie așa, imperfectă, că defectele sunt cele care marchează diferențe, și-ntr-o percepție optimistă, ar trebui ca ele să scoată în evidență calitățile… Dar, fir-ar, echilibrul, cum să-l găsești fără zbatere?

Și îndoielile sunt firești, știu. Cum altfel ne-am putea trasa propriile povești, decât trăindu-le într-un mod cât mai personal?

E frumoasă cartea aceasta și vă recomand să o citiți, transmite așa o stare de bine, de încredere, chiar dacă poveștile nu-s dintre cele mai cu happy end. Dar modul în care e scrisă, senin, simplu, firesc, o înalță mult… Cele opt povești, despre opt femei și drumul lor înspre găsirea sinelui, a rostului în viață, a iubirii, sunt poveștile noastre, ale tuturor, oameni definiți de amalgamuri de sentimente. Visăm, sperăm, îndrăznim, trăim. Ne trăim viața și ne zbatem să facem acest lucru în cel mai bun mod posibil…

Am scris articolul acesta așa, dintr-o suflare și-acum mă întorc la poveștile din carte. Să aveți o zi cu seninătate în suflete!

Completare de luni dimineața:

Am revenit la articol să mai scriu câteva vorbe despre cartea pe care azi noapte am și terminat-o și m-a impresionat până la lacrimi. Am vrut să parcurg toate cele opt povești și apoi n-am mai putut să adorm, eram prea prinsă de o stare pe care mi-a transmis-o. M-a pus pe gânduri, m-a răscolit și m-a impresionat. Ahh, recomand din suflet să fie citită cartea. Clar, povestirea despre Odette, cea care dă lecții de fericire e absolut fabuloasă, dar și toate celelalte au câte ceva special, numai al lor. Că e vorba de o tărie a caracterului, de o sensibilitate, de greșeli absurde sau de iubiri dincolo de orgoliu, sunt poveștile unor femei frumoase, puternice. Femei care, în final, scriu Cea mai frumoasă carte din lume, dintr-un lagăr din Siberia. Da, e un must read și, pentru mine, o carte pe care mi-o doresc acasă, nu împrumutată de la bibliotecă.

Să vă fie săptămâna frumoasă, cu spor și bucurie!

Și-n viață, ca-n carte. Sau invers.

 Posted by on Monday, 3 March 2014  3 Responses »
Mar 032014
 

Când ai nevoie de el, timpul aleargă mâncând pământul.

Când vrei să-ți amintești, memoria-ți joacă feste deloc haioase.

Când te zbați să depășești obstacole, te împiedici la fiecare pas.

E viață, s-ar zice. Dar, ca-n piesa lui Ducu Bertzi, când s-o-mpărțit norocul, clar n-a ieșit prea echitabil pe-acolo. Unora cu carul, altora cu pahar. Dar oricât e mai mult decât deloc, s-ar zice. Și știm cu toții că așa e, că-i de apreciat ce-avem, nu de plâns pentru ce ne lipsește. Desigur, ne dăm seama de-asta numai când ne confruntăm cu lipsuri, când avem probleme, când suntem scuturați și atenționați… băi, vezi că ți-e bine, ce te plângi atât… Dar, deh, suntem numai oameni, că dacă am fi fost sfinți eram în calendar, nu-n viața reală. Așadar, avem cea mai potrivită scuză. Suntem oameni. Buni, frumoși, sensibili, supuși slăbiciunilor, ignoranți și aiaiai cât de previzibili, uneori. Dar câtă putere de-a iubi avem, incredibil.

Astea fiind zise, eu mă tot pregătesc să vă povestesc de tare multe în ultima vreme, dar zău dacă nu mă simt jefuită de timp. Când e dimineață – da, da, cu soare primăvăratic, dar cine să-l vadă?! – când e seară. Un pupic pe frunte de bună dimineața, hai, să ai o zi bună la grădiniță, ne vedem mai târziu, niște ore lungi de muncă, apoi hai la masă, un pic de joacă, țop o îmbrățișare de seară și dusă-i ziua. Printre căutări și întrebări, și rapoarte și rezolvări și multe, multe foi albe care nu se lasă ușor completate. Da-i musai. Și dacă-i musai, cu plăcere. (noh, acum glumesc și eu, că ceea ce mă ține acum prinsă, deși consistent, obositor și solicitant, îmi place)

Dar, ca să rămânem în ton, acela cu care tare-i obișnuit românul, ce ne-am face dacă lucrurile s-ar rezolva ușor? Las că-n tăt rău-i ș-un bine! Mda. E luni, și-s obosită. Dar trece. Sănătoși să fim. La minte și la trup. Că sufletul, s-o adapta el.books

(Astea trei mândre cărți mi le-a împrumutat Biblioteca orașului azi. Dar, deși abia le-am așteptat, cred că va trebui să cultiv o sănătoasă porție de răbdare, că precis m-0r aștepta o vreme, numai vreme de citit nu-mi găsesc acum. Voi ce ziceți, cu care să încep?)

Întâlnire cu sânge albastru

 Posted by on Wednesday, 26 February 2014  2 Responses »
Feb 262014
 

Scriu, mai mereu, lăsând cuvintele să curgă direct din suflet, să-i dau drumul trăirii așa, brut, fără s-o meșteresc, finisez sau peticesc prea mult. Mi-e drag să scriu dintr-o suflare, haotic, cum vin ideile, uneori, doar uneori, simțindu-le cum se-așează frumos, fiecare-n locul potrivit din puzzle.

Desigur, nu-i o regulă. Dar, să scriu pe o temă dată, pentru mine-i treabă grea. Și-mi imaginez în mii de feluri, și le potrivesc, și le sucesc, și tot strâmbe ies. Mda, o fi o artă la care n-am talent… și-apoi zău că m-am gândit mult cum s-o dreg și-am tot căutat un semn, ceva, să-mi dea de înțeles că pot, că merge, că are sens.

N-a ieșit. Știți voi, planul de-acasă, și ce iese-n târg. Dar, zău așa, sănătoși să fim. Și onești. Și implicați. Și-ar mai fi multe, dar mai bine ne-oprim la implicați și v-aduc aminte de Semnele spre Carte pe care ne străduim să le facem pentru copiii de peste tot din țara asta, dornici de lectură, dornici de aventură în lumea poveștilor.

La povești întorcându-ne, vă zic că trebuia să-mi imaginez o întâlnire între două personaje ale unor cărți. Și-așa, fără cap și fără noimă, m-am gândit că ar fi fost interesantă o întâlnire cu sânge albastru, între cei doi mari prinți mici ai literaturii universale. Preferatul meu, Prințul Fericit al lui Oscar Wilde, povestea dăruirii de sine și Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery, povestea căutării de sine. Cumva, același lucru spus diferit.

Ia imaginați-vă, Prințul Fericit cel trist, forțat să vadă mizeria umană din jurul lui, fixat pe loc, lipsit de posibilitatea de-a pleca în lume așa cum a făcut Micul Prinț, în căutarea unui sens, l-ar fi putut învăța pe Prințul cel căutător despre bucuria care vine din dăruire. Da, știu, Micul Prinț i-ar fi spus, la început, neștiutor, că oamenii sunt răi, și vanitoși, supuși slăbiciunilor și egoiști, dar Prințul Fericit i-ar fi vorbit despre unicitatea fiecărui om, despre faptul că oamenii, diferiți fiind, nu pot fi judecați decât separat. Ar fi ajuns amândoi la același capăt de drum, la înțelegerea faptului că iubirea, sentimentele sunt cele care înalță, apropie, că dăruirea, prietenia, implicarea, sunt valorile reale, că nu trebuie să pleci departe ca să le găsești, ci doar să privești atent lângă tine.

Cred c-ar fi fost prieteni buni. Dragul Prinț Fericit ar fi fost mai puțin trist, Micul Prinț ar fi avut mai puține întrebări.  Poate că Micul Prinț n-ar fi trebuit să se transforme într-o stea iar Prințul Fericit n-ar fi rămas chiar și fără inima lui de plumb. Ar fi fost, poate, unul pentru altul, răspunsul întrebării celuilalt.

Dar ce bine că e doar un joc, că tare-avem nevoie de povești, să nu uităm de totul totului să fim copii, sufletește. Între timp, haideți mai bine să mai facem niște semne spre carte (găsiți aici toate detaliile) să mai bucurăm niște copii, sa-i ajutăm să fie niște mici prinți fericiți. Proiectul se derulează frumos și cărțile sunt așteptate și dăruite cu drag, în continuare.

Cehia lui Milan Kundera

 Posted by on Friday, 21 February 2014  4 Responses »
Feb 212014
 

Îmi place Praga. Îmi place mult Praga. Am văzut-o și iarna, exact de ziua mea, îngropată în zăpadă proaspătă, am văzut-o și vara, în iunie, de la înălțime, dintr-un fel de balon.

praga-9

Îmi place Praga cea turistică, “Praga care dansează bâțâindu-se sub lumina reflectoarelor”, cu Hrad-ul ei, cu casele cu acoperișuri cărămizii, cu panoramele impunătoare, cu Podul Carol cel veșnic înțesat de turiști, cu piețele generoase, cu berea ei comercială, cu limba cehă care-mi pare grea, cu Vltava plină de lebede, cu străduțele pavate frumos, cu aglomerația și izul ei de poveste, “Praga dornică de aplauze pe scena lumii”… Îmi place Praga, cea pe care eu o cunosc.

Dar, Praga, și Cehia, prezentate de-un ceh sunt cu totul altfel. Băieții din echipa de baloniști cehi participanți la Balloon Fiesta îmi vorbeau de orășele mici (și nu de cele foarte cunoscute, cum e Karlovy Vary), îmi vorbeau de Brno, îmi vorbeau de frumusețile Cehiei, spectaculoase, dar… nu de Praga. Tot așa, scriitorul ceh Milan Kundera, născut la Brno și emigrant în Franța, prezintă o altfel de Cehie. Dincolo de firele principale ale poveștilor lui – și i-am citit câteva cărți în ultima vreme - Incredibila ușurătate a ființei, Viața e în altă parte, Iubiri caraghioase și Ignoranța, tocmai terminată -, povești uneori fanteziste dar cel mai adesea hidoase-n realismul lor, Milan Kundera prezintă o Cehie altfel decât o cunoaștem prin ochi de turist. O cehie frământată de probleme politice, afectată de război, o Cehie cu amprentă comunistă grea, tristă, o țară mică c-o istorie apăsătoare, nu tocmai de poveste, o Cehie a cehilor cuprinși adânc de fervoarea împotriva terorii comuniste, oameni cu o conștiință națională extemă. (în toate cărțile, autorul, de fapt, transmite niște crezuri personale, sunt toate reflecții ale propriilor idei și zbateri)

Cărțile lui Kundera au ceva brutal, dar atrăgător în același timp. Stârnește o curiozitate. O curiozitate de-a afla ce-i dincolo de perdea, ce-i ascuns sub preș, trecut sub tăcere. O curiozitate de-a cunoaște parcursul unui popor, transformările, acelea intime, neexpuse, dar importante. Pune atât de multă pasiune în personajele cărților sale, le insuflă caractere controversate și totuși, perfect firești. Are ceva ce-mi place, naște întrebări și mă pune pe gânduri și-are dreptate, când spune, de exemplu, că nu putem afirma că prezentul pe care-l trăim e bun sau rău, cât timp nu știm spre ce viitor ne duce… Sau, că marile decizii ale vieții le luăm la vârsta tinereții, a ignoranței, că într-o zi știm și înțelegem o mulțime de lucruri, dar e inutil pentru că viața a fost decisă într-o vreme când nu știam…

O zi ușoară să avem!

Her. Nu, nu și nu!

 Posted by on Tuesday, 4 February 2014  15 Responses »
Feb 042014
 

Am văzut multe filme în ultima vreme, câteva dintre ele chiar deosebite, care mi-au transmis diferite mesaje și emoții – The Butler, 12 years a slave, The boy in the striped pijamas, Killing me softly – dar nici despre unul dintre ele n-am simțit să scriu, așa cum simt acum, despre filmul Her.

her

(sursa foto)

E un film, fără îndoială, interesant și bine făcut. Dar nu, nu, nu!!! Așa striga ceva în mine, întruna. În toate cele 120 de minute ale filmului, am simțit nevoia să mă împotrivesc. Dacă ăsta e viitorul, dacă tehnologia, în ritmul amețitor în care evoluează, acolo ne duce – și eu, cred sincer că orice e posibil – mă bucur că trăiesc în vremurile în care ce se întâmplă în film e doar poveste.

E drept, mi-au plăcut pantalonii cu talie înaltă ce par a fi purtați de bărbați în viitor, m-a amuzat veșnicul portocaliu din garderoba personajului principal, m-am imaginat distrându-mă cu un joc cu hologramă și m-am minunat de ideile de invenții care le vin oamenilor… dar n-am putut să trec dincolo de senzația de fals, prezentă în toate. De la scrisorile scrise la comandă, în numele altora, până la ideea filmului, îndrăgostirea, pierderea de sine, de un sistem de operare.

Mi s-a părut trist și hilar în același timp și-am simțit ca pe-o răzbunare momentul din film în care, spre final, când personajul principal întreabă – de câți alții mai ești îndrăgostită în acest moment? – sistemul de operare-i răspunde fără exitare – de 641! A fost, cumva, dovada faptului că oricât ai vrea să crezi, o astfel de relație, e oricum, dar nu reală. Tu, ca om, poți să te îndrăgostești de orice îți oferă ceea ce ai nevoie, orice-ți satisface niște așteptări, umple niște goluri… pentru că asta suntem, umani fiind, un complex de nevoi, dorințe, speranțe, așteptări. Sentimente, emoții, asta suntem. Și-un sistem de operare, un program, un robot, sau un orice pe care tehnologia, oamenii, l-ar putea crea, cum ar putea fi TOT ceea ce avem nevoie? Cum ar putea o voce, un program, o hologramă chiar, să înlocuiască senzația apropierii, freamătul mâinilor împreunate, al privirilor adâncite-n ochii celuilalt? E adevărat că trăim tot mai mult ancorați în virtual, că-i dăm tehnologiei tot mai mult din viața noastră – scurtă, cum zice și în film – dar… dar, nu, nu… trebuie să existe o limită, un echilibru!

În plus, filmul mi s-a părut trist și pentru că tot ce se întâmplă acolo arată clar că drumul e spre însingurare. Oamenii râd singuri pe stradă vorbind cu computerele lor, flirtează cu sisteme de operare și doar își închipuie că se țin de mână sau fac dragoste, spun bună dimineața unei voci din casca pe care-o poartă în ureche, trăiesc într-o lume subjugată de tehnologie. Însingurați.

Să vă uitați la filmul ăsta, musai să vă uitați, mi-ar plăcea să-mi spuneți ce impresie vă face… și ce părere aveți despre o astfel de lume a viitorului?

O lună, o carte. Necredincioasa.

 Posted by on Friday, 31 January 2014  2 Responses »
Jan 312014
 

Atât mi-a luat să citesc cartea asta. Toată luna ianuarie. E drept că n-am citit deloc în Austria, deși cartea stătea pe noptieră, prea am fost ocupată să trăiesc. Însă, nici cele aproape 500 de pagini, nu s-au lăsat citite ușor. Mai ales că uneori am tot revenit asupra textului, prea nu-mi erau clare lucrurile în minte. necredincioasa

Necredincioasa, de Ayaan Hirsi Ali. E o carte grea, tristă, apăsătoare. Asta e și ideea, știu bine. A fost scrisă tocmai pentru a fi citită cu atenție, pentru a răscoli, pentru a atrage atenția, pentru a atinge. Adânc, intens.

Necredincioasa e despre lumea musulmană. Despre istoria crâncenă a lumii musulmane, despre Africa și credințele ei, despre Coran, și-n mod special, despre condiția femeii din lumea musulmană.

E povestea realitate unei fete – femei care trăiește acum în America. E femeia extrem de puternică care alege să se opună învățăturilor și credințelor poporului său, alege să fie individ, nu o masă (neglijabilă!), să se rupă de obiceiurile și impunerile familiei, ale clanului, să plece din țara natală și să fie om – femeie liber (în măsura în care ceea ce-a urmat se poate numi libertate). Modul în care autoarea își povestește viața e absurd de dur și de greu de asimilat – și-mi dau seama, de real -, experiențele prin care trece depășesc cu mult limita posibilității de înțelegere și acceptare ale multora dintre noi și am rezonat de multe ori cu ea, m-am împotrivit și-am simțit că trăim într-o lume absurdă, am respirat ușurată la gândul că eu am avut norocul să mă nasc într-o țară în care femeia e, oarecum, egală cu bărbatul, am răbufnit la toate episoadele despre bătăile crunte pe care le primea, despre oprimări și restricții, mi-a fost greu să urmăresc fiecare minut din filmul realizat de autoare… și-am citit. Până la capăt.

Cel mai mult m-au atins descrierile despre circumcizia fetelor, practică obișnuită în lumea musulmană. Recunosc că nu știam nimic despre ce înseamnă acest lucru și doar ideea m-a oripilat. Apoi m-a îngrozit ceea ce-am citit pe internet despre acest obicei. Ceea ce, pentru mine, e doar poveste, pentru atât de multe fete, e doar o mică parte din realitate. Cruntă. Absurdă.

Dar știu că e absurdă din punctul meu de vedere, om născut într-o altfel de lume, în Europa, cu alte obiceiuri, tradiții și credințe. Pentru ei, e firescul pe care l-au trăit dintotdeauna, sunt credințele după care și-au ghidat de mii de ani viața. Greu de acceptat, de asimilat, de înțeles, dar parte din realitatea, din istoria musulmană dintotdeauna. De aceea, cartea mi-a părut un pic extremă… ca și dorința și încrâncenarea autoarei de-a schimba ceva și de-a nu înțelege că schimbarea pe care ea și-o dorea - rolului și poziția femeii în societatea musulmană – e imposibil de făcut dintr-o dată, doar prin proiecte de lege, prin impunere. E absurd să ceri unui popor să nu mai creadă în ceea ce credea dintotdeauna. Să accepte ceea ce, pentru ei, e de neacceptat, fără să se opună (violent, absurd). Chiar și parcursul autoarei e unul între extreme. În care negi și renegi totul, și-ajungi de la o credință habotnică, direct la anularea oricărei credințe. Punctul ei de vedere e unul categoric, încrâncenat și îndreptățit, desigur, dar cumva prea extremist. A unei realități despre care, probabil, ne e ușor să ne dăm cu părerea, dinafară fiind. Dar e cumplit de subiectivă, când faci parte din ea.

Nu știu când și cum e posibilă emanciparea femeii în lumea musulmană, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, e nedrept și dureros și… sentimentul că ești incapabil să schimbi ceva, că suntem neputincioși, e greu de dus. Și-apăsător. Cartea e de citit și de luat aminte.

Să facem împreună semne SPRE carte!

 Posted by on Sunday, 26 January 2014  24 Responses »
Jan 262014
 

Despre proiectul Semn SPRE carte cred că știe marea majoritate a oamenilor din mediul online deja… desenul vesel cu cărți și copii e foarte popular și semnele sunt îmbucurătoare, pare că va fi o reușită cu multe, multe cărți pentru mulți copii…

Primele 8 cărți cu care a pornit acest proiect au ajuns zilele trecute la mine, am mai scris despre asta aici… apoi a urmat să le dau și eu mai departe unor copii.

Am decis, chiar înainte de-a avea cărțile, unde vor merge ele. Aveam libertatea de-a alege dacă ele ajung  la mai mulți copii, sau doar la unul singur. Eu am ales să meargă la doi copii, să încurajez lectura oferind material pentru o bucată de vreme… o carte să deschidă apetitul, o alta să atragă atenția, și până la patru, deja copilul poate spune că a citit ceva…  Așadar, o fetiță și un băiat.

semn spre carte

Fetița se numește Cosmina și v-am mai scris despre ea aici, cu ceva vreme în urmă. Atunci, prin intermediul proiectului Maramureș Balloon Fiesta, am reușit să o mutăm de unde locuia, într-o casă fără utilități, la poale de deal, insalubru și fără orice fel de condiții normale, într-o locuință nouă, în oraș, unde i se plătesc, lună de lună, toate cheltuielile de întreținere. Fetița merge la o școală nouă, acum e în clasa a treia și în ziua în care i-am dus cărțile, pe 21 ianuarie, împlinea tocmai 10 ani!

Băiețelul e tot în clasa a treia și se numește Fabian. Îl știu și pe el de mai multă vreme, când a beneficiat de un ghiozdan cu rechizite, prin intermediul unui altui proiect, Kids for Kids. E un băiat silitor și vesel, îi place școala și cărțile pe care le-a primit acum sper să-i deschidă apetitul spre lumea fabuloasă a poveștilor.

Mulțumesc mult, Sonia, pentru posibilitatea de-a face o bucurie acestor copii!

Și-acum, despre cealaltă parte a implicării mele. Vă ziceam că vreau să strâng și eu un număr de cărți, pentru alți copii. 16 cărți, de două ori numărul celor primite de la Sonia.

Toate cele 16 cărți pe care vreau să le strâng vor merge în același loc, o casă de tip familial din apropiere de Baia Mare, acolo unde sunt 10 copii, acei copii care mi-au oferit seara aceea magică. Vreau să le duc lor toate cele 16 cărți, să fie o mini bibliotecă pentru ei. Având în vedere că sunt, înafară de doi copii mici, toți peste zece ani, cele 16 cărți trebuie să fie potrivite lor, și-am decis să fac o listă cu 16 cărți pe care să le strâng cu ajutorul vostru.

Mă ajutați cu o carte? O puteți comanda online, cu livrare direct la mine, sau o puteți cumpăra din librărie, să îmi trimiteți pe urmă… îmi propun un termen de două săptămâni și, după vacanța dintre semestre, să le duc copiilor cărțile!

Lista, actualizată pe parcurs ce primesc cărțile - titlurile scrise cu verde îmi mai lipsesc - cu linkuri către librării unde sunt cărțile pe stoc:

1. Ai toată viața înainte – Romain Gary

2. Micul Prinț – Antoine de Saint Exupery

3. Noul cod al bunelor maniere – Silke Schneider – Flaig

4. De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger

5. Elevul Dima dintr-a șaptea – Mihail Drumeș

6. Prinț și cerșetor - Mark Twain

7. Micul lord - Frances Hodgson Burnett

8. Kim – Rudyard Kipling

9. Copilăria – Maxim Gorki

10. Peter Pan și Wendy - J.M. Barrie

11. Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain

12. Povești - Hans Christian Andersen

13. Povestiri după piesele lui Shakespeare – Mary Lamb, Charles Lamb

14. Mecanica inimii – Mathias Malzieu

15. Povestiri istorice – Dumitru Almaș

16. Amintiri din copilărie - Ion Creangă

 Așadar, cine cumpără una dintre aceste cărți pentru cei zece copii?

 

Hai la Biblioteca bloggerului român!

 Posted by on Thursday, 9 January 2014  3 Responses »
Jan 092014
 

Iubesc bibliotecile de mică. Mai întâi cea școlară, extrem de restrânsă, unde, mi-aduc aminte, în fiecare an apăream pe panoul fruntașilor cititori, apoi cea din liceu, un pic prea tehnică și prea săracă în beletristica dragă mie, cea orășenească, somptuoasă și cu tradiție, lipită tare, tare, de sufletul meu pentru că mi-a oferit cele mai frumoase lecturi – de-acolo am citit, la 17 ani, Pe aripile vântului, și-i păstrez o amintire specială -, iar acum, de mulți ani deja, sunt atașată de frumoasa bibliotecă băimăreană, generoasă, modernă, tehnologizată, pur și simplu, unul dintre cele mai frumoase locuri din Baia Mare.

Când, în sfârșit, s-a schimbat metoda de abordare gen tejghea și ne-au dat voie printre rafturile cu cărți, m-am simțit cumva eliberată… nu mai treceam prin momentul de involuntară roșeață în obraji din cauza unor titluri, nu mai aveam senzația că doamna din fața mea mă judecă pentru ceea ce cer, nu mai trebuia să aștept timp uneori interminabil să găsească ea cărțile… puteam să rătăcesc – asta la propriu, pentru că și acum mi-e greu să mă orientez după coduri – să aleg, să mă răzgândesc, să răsfoiesc, să adulmec, să simt. Și tare bine e. E drept, acum petrec simțitor mai puțin timp pe-acolo, dar, când o fac, e plăcut, și-s tare bucuroasă că și Puștiul e în elementul lui printre rafturi…

Uff, lungă introducere la un articol ce trebuia să fie scurt și la obiect. Dar, mă iertați, mereu mă ia valul când vorbesc despre lucruri pe care le simt cu tot sufletul…

Așadar, revenind, vă spun că domnu’ Chinezu, Cristi, face un fel de două feluri, un experiment, sau o centralizare… a cărților citite de bloggeri în anul 2013. Adică, noi – cei care-avem blogguri și ne place să citim și vrem – scriem despre proiectul acesta – Biblioteca bloggerului român – și el le va centraliza. Zic că e bine, și numai pentru faptul că o să vedem ce se mai citește, ce-o să ajungă în topuri, ce preferințe au oamenii zilele astea…

Am răspuns pozitiv provocării, că mi-e așa, de drag. Însă, privind în urmă, simt că trebuie să-mi plec privirea rușinată și să recunosc că, în 2013 am citit mult, mult mai puțin decât credeam, așteptam, speram, vroiam! Nu știu cum s-a întâmplat, dar, la trasul liniei, cam asta e!

Și-acum, să vedem, cărțile pe care le-am citit, sunt 15 în total, primele aranjate-ntr-un top 10 personal, iar restul doar adăugate… uff, bine măcar că sunt mai mult de zece, că, ce mă făceam?

1. Sfârșitul unei iubiri, de Graham Greene

2. Ai toată viața înainte, de Romain Gary

3. Kim,  de Rudyard Kipling.

4. Formula fericirii, de Stefan Klein

5. Femeia albă pe bicicletă verde, de Monique Roffey

6. Dans dans dans, de Haruki Murakami

7. Incredibila ușurătate a ființei, de Milan Kundera

8. Iubito, eu mă micșorez, de Pascal Bruckner

9. Mănâncă, roagă-te, iubește, de Elizabeth Gilbert

10. Parenting neconditionat, de Alfie Kohn

Două femei la Praga, de Juan Jose Millas

Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro,

Mă sinucid altă dată, de Kertin Gier

Cele Trei motive, de Gabriela Vrânceanu Firea

Confesiuni, de Jodie Rhodes

Cam asta ar fi, să vedem, voi ce ziceți, ce-ați citit, ce puneți într-un top?

( eu, e foarte, foarte clar, trebuie neapărat să-mi stabilesc anul ăsta un target, și, să scriu mai mult despre cărțile citite. acum citesc Necredincioasa, de Ayaan Hirsi Ali, o poveste despre o realitate pe care greu ne-o și imaginăm… )

Nu îți alegi viața. O trăiești.

 Posted by on Tuesday, 10 December 2013  11 Responses »
Dec 102013
 

Pare să fie expresia cea mai potrivită pentru mine. Mi-aș dori doar să fiu capabilă să o și accept, că de înțeles, o înțeleg.

Am văzut aseară, într-un final, filmul The Way.

The Way. Despre asta e toată viața noastră. Despre calea pe care ne dorim să o găsim, să o simțim a noastră, potrivită. Calea sufletului nostru împăcat cu mintea noastră. A echilibrului dintre visuri și dezamăgiri.

El Camino. Prima oară, cu ceva vreme în urmă, am auzit despre acest lucru la Vienela, știu că mi se părea tare deosebit visul ei de-a ajunge să facă acel drum, cândva. Citisem despre asta doar așa, în diagonală, mult timp. Apoi, încet, încet, s-a conturat în mintea mea această poveste și-am ajuns să știu mai multe despre pelerinajul de mai mult de 800 km, care pornește dintr-o localitate din Franța și, după multe zile (cel puțin o lună) de mers pe jos, ajunge la Santiago de Compostela, în Spania, unde se spune c-ar fi moaștele Sf. Iacob, motiv extrem de suficient pentru pelerinajele religioase care se fac de mai bine de o mie de ani. Dar eu am văzut acest drum într-un alt mod, așa cum e prezentat și-n film. O cale către tine însuți. Un drum greu, presărat cu multe întrebări și temeri, cu multe obstacole fizice și psihice, dar un drum care te duce undeva. (da, vreau, cu încăpățânare să cred că drumul sigur duce către tine însuți, că găsești ceea ce cauți, deși, poate că nu-i așa.)

Filmul mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult.

E o poveste personală a unui om care ajunge să facă acest drum cumva forțat de împrejurări, e calea lui de împăcare cu ceea ce viața l-a pus să trăiască, fără să-i dea posibilitatea de-a alege. Dar e și povestea întâlnirii dintre oameni. Ca și-n Zorba Grecul, despre oameni diferiți, cu așteptări diferite de la viață, despre oameni care se descoperă pe sine, interacționând cu ceilalți.

Unul dintre gândurile care mi s-au zbătut aseară în minte a fost legat de faptul că valoarea întâlnirilor dintre oameni nu e direct proporțională cu durata lor. E important nu cât de mult îți rămâne un om alături, ci ceea ce trăiești lângă el, ceea ce înveți, ceea ce-ți rămâne în minte, în suflet. Mie mi-e greu să înțeleg acest lucru și mi-aș dori să pot să o fac. Mi-ar fi mai simplu să mă resemnez în fața sfârșiturilor. Să înțeleg și să accept că oamenii vin și pleacă.

Drumul acesta, El Camino, cred că mi-ar plăcea mult să-l parcurg. Și pentru ideea în sine, și pentru peisajele absolut fabuloase, și pentru istoria întâlnită la tot pasul, și pentru tot ceea ce, inevitabil, trăiești pe parcursul lui, și pentru oamenii pe care i-aș întâlni, pentru poveștile pe care le-aș afla, dar, cel mai mult, pentru mine. Pentru a găsi ceva. Ceva din acel CEVA care-mi lipsește tare mult.

Cine știe, poate, cândva, o să vină vremea și o să mi se spună și mie, la tot pasul, buen camino.

Dar, între timp, e clar, filmul merită văzut. Te mai pune pe gânduri un pic, îți mai dă puțină speranță, te mai răscolește, dar te și alină.

Am și câteva linkuri care merită accesate de cei interesați de-acest drum:

Mic ghid pentru pelerini.
O poveste a unui alt om care a făcut acest drum.
Un articol drăguț despre film și El Camino.