Uff. La opt ani și jumătate zău că-mi pare prematur să se întâmple asta. Mami să se transforme în maică-mea. Nu-s pregătită. Bine, nu cred că o să fiu pregătită nici la douăzeci de ani. Ce zic, probabil nu se va întâmpla nicicând. Și când o fi el bărbat în toată firea, de aproape doi metri, deh, că așa-s premizele, pentru mine tot Puștiul meu o să fie și-n sinea mea o să mă simt tot mami. Mami a lui. Sper. Cred.
Ieri l-am auzit pentru prima oară folosind expresia aceasta - maică-mea – povestindu-mi cum explica el ceva despre mine unui coleg. Și m-a pălit, așa, dintr-o dată. Deci nu mai sunt mami, sunt maică-mea? Nu mă așteptam. Deși-i firesc, știu. Dar încă nu-mi pare că e vremea nici de maică-mea, nici de lasă-mă, mama, că tu nu înțelegi, și altele de genul acesta.
Mami e forma cea mai simplă și totodată cea mai complexă de apropiere dintre mine și Marc. Mami e numele meu, de când s-a născut el. Când era mic, multă vreme, când era întrebat cum o cheamă pe mama lui, răspundea – Mami Ionescu. M de la Marc și M de la Mami, avem numele la fel, vezi, mami? Exact, cum altfel?!
Mi-e drag să fiu mami. Și când e supărat, și când e bucuros, mami, spus de el, e mereu important. E cu sens. E cu viață. E cu dragoste. E mami, cumva magic. Mami e apropiere și tandrețe și e emoție și ceva intim și foarte special. Poate că mami e atât de special pentru mine și pentru că eu n-am folosit niciodată apelativul ăsta. Poate că e atât de special și pentru că e mereu o mirare pentru mine faptul că sunt eu în rolul acesta, de mamă.
Detronarea lui mami în favoarea lui maică-mea, îmi pare un fel de nedreptate. Ca și cum mi se ia ceva. Ceva ce-i al meu. Desigur, pentru inima mea slabă de mamă sensibilă și emotivă și lacrimogenă și melodramatică. Și nu, nu sunt o mamă care-și ține puiul sub aripă, extrem de posesivă și protectoare și știu perfect că, realist vorbind, e parcurgerea unui drum firesc, de la drumul lui total dependent de mine, la drumul lui, în paralel cu al nostru, dar totuși separat. Doar că… crește prea repede. Și nu-s pregătită pentru momentele în care nu se va mai cuibări în brațele mele - așa cum o face încă și, deși e mare și nu-l mai pot ridica în brațe, e încă mic și atașat și pupăcios și cu o nevoie mare de tandrețe – și va fi mereu cu un picior pe punct de plecare spre alte locuri, spre alți oameni, mai din povestea lui.
Deocamdată mami e numele meu. Și-aș vrea să mai rămână așa o vreme. Nu-s pregătită nici de pubertate, nici de adolescență, nici de maică-mea. Sigur că va trebui să merg pe acest drum, nu-i o alegere și voi învăța din mers. Dar… unde se grăbește așa?
Da, poate că dinafară pare numai așa, chestie de moft, dar nu-i. E cu mult substrat…
Ce bine-mi pare că nu-s singura care simte așa. Mami, mami, mami… gata, mi-e tatuat în suflet, fac eu față cumva. Și tu, clar!
Ei, tu te baţi cu două lumi diferite.
Acasă eşti mami fiindcă e vorba de acasă, de acel loc magic şi eşti tu acolo, ţi se adresează ţie direct. La şcoală sau în altă parte, în exterior, făcînd referire la persoana a treia, sună cumva prea a grădiniţă acel “mami”, plus că e ceva intim.
Aşa se învaţă toţi copiii cu dubla personalitate pe care le-o cere societatea: acasă eşti într-un fel, în public eşti altfel.
Aş putea să-ţi povestesc şi reversul: erau eu deja mare, adolescent iar taică-meu cînd vorbea cu părinţii lui (bunicii mei paterni) le spunea “mămico” respectiv “tăticule” şi “dumneavoastră”. Şi pe lîngă hilarul situaţiei, mi se părea o distanţă şi o răceală atît de mare între ei care, extrapolată la poziţia mea în familie ca membru mult mai tînăr şi nesemnificativ m-a făcut să nu mă pot apropia sub nici o formă de acei bunici iar pe taică-meu să-l tratez în sinea mea ca pe un papă-lapte.
În paralel, am un amic cu care am copilărit aici pe stradă care de cînd îl ştiu îl striga pe taică-său “Emile” (c-aşa-l chema), nu tati/tată/tăticule/etc. Eram uluit cum de se poate aşa ceva, cum să poţi vorbi la per-tu cu părinţii, cînd ai mei strîngeau din sprîncene numai dacă mă gîndeam să încerc altceva decît “dumneata”. Rezultatul a fost că nici de ei nu m-am putut apropia din cauza distanţei ăsteia verbale, ba după cîte o boacănă mare făcută de fiecare ditnre ei m-am considerat pe rînd orfan de tată şi de mamă. Şi închipuie-ţi cum e să trăieşti într-o casă cu nişte “străini” pe care-i dispreţuieşti (sau chiar urăşti).
Cam asta e cu copiii. Şi vezi că lipseşte un S în ‘transforme’, pe primul rînd.
Păi da, știu ce zici, dar mnah, sunt și io melodramatică, ce să-i faci?!
Adevărul e că mi-e important să am o relație onestă cu el, să nu se ascundă de mine, să nu simtă nevoia să mă mintă sau să se teamă să-mi spună orice… îmi doresc mult să nu se nască o prăpastie între noi în anii ce urmează, să aibă încredere în mine, să nu mă transform în… mama care nu mă înțelege.
Altfel, că sunt mami sau mama sau maică-mea, nici nu contează așa mult… pot să fiu și Lore, dacă vrea el așa, îmi mai zice uneori așa când ne jucăm… pot să fiu oricum, doar să fiu aproape, real vorbind. Pentru asta încerc să fiu onestă cu el, să comunic sincer, indiferent că-i ceva de bine sau de rău, să-l cert dacă simt că trebuie, dar să-i și explic de ce-l cert… și el e extrem de receptiv și înțelegător… pe cât e de încăpățânat, desigur.
Mami-mama-melodrama – aşa ar trebui să te strige Puştiu!
Dacă-ţi dai interesul – aşa cum văd şi ştiu că o faci – sînt convins că nu se va căsca prăpastia aceea imensă şi ireversibilă; poate doar o gropiţă, din cînd în cînd, nimic dramatic.
Aşa că… chill. 
pe mine ma striga Cleo
– mami e la jale sau la cerut ceva 