Ei da, e metaforă și nici nu prea cred în îngeri păzitori, dar zău că se întâmplă uneori lucrurile într-un așa fel încât chiar par niște semne trimise de undeva, nici nu contează de unde, important e că par semne menite să tragă un semnal de alarmă. Sau, ca în cazul meu, să-mi dea un avertisment că, Loredana, ar fi bine să te scuturi un pic și să-ți iei jos ochelarii de cal, ca să vezi mai limpede în jurul tău, la propriu și în toate sensurile posibile.

Conduc pe autostradă, în România, singură, într-o după amiază pustie de duminică. Drum lung spre casă, cel mai lung drum de câteva sute de kilometri, îmi pare că n-o să ajung să mai parchez vreodată pe trotuarul din fața casei. Așadar, mașina aleargă pe șoseaua scăldată în soare și merg pe banda mea fără să văd cu adevărat drumul, marcajele sau acul indicatorului de viteză. Mi-s ochii împăienjeniți de lacrimi și nu mi-e limpede nici capul, nici privirea. Îmi joacă horă nebună de draci energici în fiecare colțișor al minții și îmi simt sufletul legat cu câteva tone de pietre care-l trag mai jos și mai jos. Știți starea aceea când, cu sau fără motiv cu adevărat întemeiat, te simți copleșit de toate greutățile lumii și nu mai există nici măcar o plută care să nu se fi scufundat în oceanul propriei amărăciuni?! Ei, cam așa eram eu duminică. Din ce motive, asta-i altă poveste, alt subiect.

Ideea e că mașina merge (aproape) fără mine. Apăs accelerația fin, dar crescător, drumul e liber, gândurile mă țin prizonieră, aerul condiționat se amestecă într-un mod sufocant cu prea multa tristețe pe care o respir. Observ că acul indicatorului de viteză e undeva peste limita pe care credeam că o are mașina mea și în același timp văd și mâna întinsă a polițistului care-mi face semn să trag pe dreapta. A apărut așa, dintr-o dată, de nicăieri, de abia zărit prin perdeaua de lacrimi.

Se prezintă, nu prea aud ce-mi spune, cobor din mașină să iau actele din geanta care-mi e în portbagaj, mâna îmi tremură când întind documentele, nu încerc să ascund lacrimile care curg pe obraji. Nu disimulez, nu caut scuze. Cu o politețe la care nu mă așteptam deloc, polițistul îmi cere pe rând permisul, cartea de identitate, certificatul mașinii, asigurarea, rovigneta, itp-ul… mă întreabă de unde vin și unde merg, îmi spune că am greșit drumul și o să fac un ocol de vreo 30 de kilometri. Ce mai contează, îmi zic și mă uit la el absentă, dar mă impresionează pe loc modul în care mă întreabă cu foarte mult respect și parcă cu grijă să nu deranjeze, dacă poate să mă ajute cu un sfat sau cu ceva. Nu mă ia la rost despre ce-i cu mine, nici nu mă suspectează că am consumat alcool sau droguri, nu are deloc o atitudine rigidă, ci doar una extrem de respectuoasă. Nici să zâmbesc n-am putut atunci, dar în sinea mea ceva a tresărit și mi-am dat seama mai târziu cât de mult mi-a fost de folos această întâlnire. Îi spun pierdut doar că nu sunt prea bine, el îmi scrie procesul verbal, mă aștept la o amendă, cel puțin, dar primesc un avertisment și sfatul de-a nu părăsi parcarea aceea înainte de-a mă liniști. E important să ajungeți cu bine acasă, îmi spune. Aveți grijă de dumneavoastră și conduceți atent.

Ce să caute un echipaj de poliție într-o după amiază atât de goală și seacă ca aceea, exact în locul acela, înafară de a fi un semn pentru mine, când eu conduceam nu inconștient, dar absent, cine să știe să zică?! Mi-a răspuns altcineva mai târziu, după două zile, ieri. Loredana, echipajul acela a fost îngerul tău păzitor. Da, poate că da. Poate că nu. Dar cert e că a fost un moment care m-a scos din starea în care eram. Mi-am șters lacrimile și-am parcurs restul drumului cu acest moment în minte, lăsând gândurile să se calmeze și atunci când, seara târziu, am parcat în fața casei, deja eram mult mai bine, aproape chiar zâmbeam.

Și-acum procesul verbal zâmbește el roșiatic de pe ușa frigiderului meu, să-mi aducă aminte, măcar o vreme, că ajutorul de care simțim că avem nevoie vine el, poate nu de-acolo de unde credem că trebuie să vină. Și că e timp pentru toate. Să plângem și să ne afundăm, să ne simțim căzuți și amărâți, dar că și de-acolo trebuie să ne ridicăm și să mergem mai departe. Conștient, asumat, cu grijă pentru noi înșine și pentru ceilalți. Zău că mulțumesc.

Like'' 1 blogger likes this

...or just post a reply first, if logged in.