… e în natura firească a lucrurilor să se nască apropieri – cel puţin aparent – nepotrivite?

Cred că facem şi noi, oamenii, acelaşi lucru. Permitem şi chiar alimentăm apropieri nepotrivite în lipsa celor dorite, pe care le-am simţi potrivite sufletului nostru. Deschidem uşa intimităţii şi ajungem uneori să ne împărtăşim vulnerabilităţile şi iluziile chiar ştiind că destinatarul deschiderii noastre sufleteşti nu e cel potrivit pentru acest lucru. Ignorăm semnalele şi mergem mai departe, lăsându-ne să alunecăm în ceva ce nici nu ne face plăcere ci doar hrăneşte chinuit o nevoie, aşa, ca un drog,  şi doar pentru că nu avem nimic altceva, pentru că nevoia de aprobare, de apreciere şi de înţelegere se revarsă peste bariere, chiar ale noastre, personale?!

Ştiu, avem concepţii personale şi diferite despre ce înseamnă bine şi rău şi standardele perfecţiunii nu sunt universal aplicabile. Dar legăturile clare, autentice, sunt cele pe care le căutăm indiferent de modul propriu de-a privi viaţa.

Cât de mult suntem capabili să abdicăm de la propriile principii pentru a fi aproape de cineva? Cât de mult putem să renunţăm la ceea ce suntem, să acceptăm îmbrăţisări ale unor braţe nepotrivite?

Like'' Be the first to like this

...or just post a reply first, if logged in.