Citisem zilele acestea un fragment într-o carte și era acolo întrebarea aceasta. Ai făcut tot ce ai putut? Se zicea că, în orice situație din viață, răspunsul la această întrebare e cel legitim înainte de o renunțare, oricare ar fi caracterul ei. Ai făcut tot ce ai putut pentru tine, pentru ceilalți, pentru visurile tale, pentru sufletul tău, pentru jobul tău, pentru relația cu ceilalți?

Nu cred că facem tot ceea ce putem. Cred că cel mai adesea renunțăm înainte de a ne atinge limitele. De bunătate, de empatie, de onestitate, de prietenie, de dragoste. De orice. Undeva chiar pe la jumătatea drumului, abandonăm. Pentru că nu găsim destul de multă determinare în noi, pentru că nu credem suficient în forțele noastre și-n ceea ce simțim, pentru că nu găsim sprijinul de care simțim că avem nevoie, pentru că… sunt multe motive pentru care renunțăm. Și ne dor renunțările, dar ne împăcăm cu ele. Așa a fost să fie. N-am putut mai mult. Și altele de genul acesta. Dar ne rămâne mereu întrebarea, chiar dacă o înghesuim într-un colț de minte și alegem să nu căutăm în noi răspunsul. Ai făcut tot ce ai putut? 

Mi se zice adesea în ultima perioadă că sunt curajoasă. Că sunt o luptătoare, că răbdarea și determinarea pe care le am mută niște munți. Zău că nu simt așa. Am senzația că, din ceea ce aș putea face, de-abia o fărâmă duc și la îndeplinire. Și oricum, sunt conștientă că nici un munte nu poate fi mutat de-un singur om. Că eforturile mele sunt în zadar dacă nu sunt însoțită. Dacă merg singură pe orice drum, drumul e înfundat.

Și-apoi, port cu mine așa de multe umbre. Sunt ale mele, le cunosc, le văd uneori cum joacă horă nebună de satisfacție întunecată în jurul ochilor mei. Mi se insinuează, mă înconjoară, mă îmbracă într-o manta de nesiguranță, de teamă și de neîncredere. Sunt umbrele care cresc în zilele mele cenușii. Sunt zile când se hrănesc din mine, devin opace, grele, apăsătoare, învingătoare. E greu atunci să-mi limpezesc mintea, să-mi liniștesc sufletul și să fiu curajoasă. Plec privirea și uit că am aripi cu care pot să zbor. Mă târăsc pe lângă ziduri reci, rătăcind. Mă ascund de mine însămi în gânduri otrăvite și-mi plâng de milă, lăsându-mă să mă afund în stări care-mi desfigurează sufletul. Și-atunci, cu siguranță nu fac tot ceea ce pot. Nici pentru mine, nici pentru alții.

Mai știu și că prezentul e singurul moment pe care-l avem. Ca niciodată, mă învață viața să trăiesc fiecare zi de parcă aș fi un condamnat la moarte și tot ce am e prezentul. Sigur, nu e deloc confortabil, dar e și ceva absolut copleșitor și înălțător în asta. Să trăiesc conștientă fiind de clipa trăită. Tristețe, bucurie, dezamăgire, înălțare, durere, fericire. Ca niște cărți de joc care se întorc una câte una în fața mea și sunt fizic prezente acolo, imposibil de ignorat sau de împins mai într-o parte. Le privești cu ochii larg deschiși și le simți cu tot sufletul. Așa-mi pare. Da, cel mai adesea proiectăm tot binele vieții noastre într-un viitor care… va veni el cândva. Sigur o să fim mai bine, sigur o să fim mai fericiți, sigur o să avem mai mulți bani, sigur o să găsim sensul vieții. Cândva, nu acum, nu azi, ci cândva. Un cândva pe care ne e imposibil să-l definim, să ni-l asumăm, dar ne agățăm de el. Și totuși, simt și înțeleg că avem doar azi. Ca să facem tot ce putem.

Like'' Be the first to like this

...or just post a reply first, if logged in.