Ianuarie călător +

 Posted by on Tuesday, 17 January 2017  No Responses »
Jan 172017
 

Trei zile prin țară. Doar Puștiul și cu mine, așa cum și-a dorit și a cerut în mod insistent. Să nu vizităm pe nimeni, să nu împart timpul cu nimic altceva decât cu el. Și-am făcut asta. El cu mine și eu cu el. Vreo 800 de km. El a avut nevoie de timpul acesta de stat cu mine, de văzut locuri noi, de aventură. Și a fost bine și pentru mine.

Călătoria cu un copil e mereu o aventură, e mereu ceva neprevăzut la care trebuie să te adaptezi din mers, pe repede înainte. El întreabă mereu ceva, el vrea mereu ceva. Cam așa a vrut zilele acestea. Înghețată. Multă dacă se poate, indiferent de gradele cu plus sau cu minus de-afară. Autostradă. Cu apăsat pedala de accelerație de către – asta-i mama mea, cum a zis la un moment dat! Desigur, mamă responsabilă, promit. Și-am împăcat lucrurile, am avut și niște autostradă și-am avut și multe drumuri de țară, de-alea înzăpezite, care mi-au dat emoții. Ce-a mai vrut? Zăpadă. Oriunde, peste tot. Bulgări de zăpadă în orice situație. Tăvălit în zăpadă, dacă se poate. Ce dacă mama se chinuie să scoată mașina dintr-o parcare transformată în patinoar, plus cu zăpadă până la glezne? Zăpadă să fie. Și pisici, dacă se poate. Jumătate drumul am învățat și fredonat Pisica neagră a Păsării Colibri. Cealaltă jumătate de drum, adică vreo 400 de km, a trebuit să-i povestesc despre mine și copilărie, năzbâtii și dorințe și așteptări de copil din urmă cu un sfert de veac.

Ne-a fost cam așa, trei zile prin Transilvania:

La Alba Iulia - Alba Carolina ne-am plimbat o vreme prin cetatea învelită în pătură albă, ne-am așezat pe scaunul abandonat al lui Moș Crăciun, deh, ne-am pus singuri dorința, singuri ne-o îndeplinim, Puștiul a pozat în copil – statuie cu bulgăre de zăpadă, dar nu prea aproape de celelalte statui care nu-i plac, i se par cumva înfricoșătoare.

Alba Iulia

Alba Iulia 1

De la Alba Iulia am mers la Avrig, la Palatul Brukenthal unde am rămas peste noapte. A fost alegerea cea mai potrivită, ne-a plăcut mult acolo, condițiile de cazare minunate la un preț foarte rezonabil, împrejurimile Oranjeriei arătau de poveste în dimineața de sâmbătă, liniște, puțini oameni, totul alb. Personalul amabil, am petrecut un timp boieresc acolo, aș putea zice. Recomand locul, da.

La Castelul de Lut din Valea Zânelor, Porumbacu de Sus, am ajuns după un drum înzăpezit, cu adrenalină destul de multă, înspre poaleleCarpaților. E frumos ce-au făcut oamenii acolo, clar devine una dintre atracțiile turistice ale țării, locul are ceva magic, te transpune într-un cadru de poveste, fermecător pentru copii, îndeosebi. E ca și cum poți să-ți imaginezi că locuiesc acolo personaje de basm care au parte de aventuri care te țin cu sufletul la gură. Și e bine, pe direcția pe care au ales să meargă, sper ca oamenii aceia să păstreze autenticitatea locului și să dezvolte acolo mai mult o poveste decât o afacere.

Pentru că șampanie sau altceva așa mai sărbătoresc n-am avut, Puștiul mi-a cântat La mulți ani și-am ciocnit cu paharele noastre de unică folosință, umplute cu suc natural de mere cu scorțișoară. Cald. Bun a fost.

Valea Zanelor (2)

Valea Zanelor (3)

Valea Zanelor (1)

Pe drumurile de țară mi-a plăcut mai mult mie, decât lui. A fost interesant să lăsăm în urmă șoselele naționale, curate, și să ne aventurăm pe drumuri județene pe care n-am mai fost vreodată și nici mașini de curățat zăpadă n-au prea trecut pe acolo. Dar am ales bine. Dealuri pudrate, creste de munți ascunse în nori, sate izolate, câte o mașină trecând pe lângă noi abia din când în când, turme de oi multe, soare, frumos a fost. Tare frumos.

La Biertan am găsit totul pustiul și liniștit, nu hoinăresc prea mulți turiști pe-acolo – pe nicăieri, de fapt – la mijloc de ianuarie. Dar ne-a plăcut. Era soare, un albastru frumos, biserica fortificată impunătoare, minunăție că avem așa ceva în țara noastră. Pe lângă multe, multe alte locuri și lucruri valoroase, știu.

drumuri (2)

biertan (1)

drumuri (1)

Sighișoara a fost colorată, dar rece și tot pustie. Cumva, parcă era numai pentru noi. În Turnul cu Ceas am stat multă vreme, la ora 12 clopotele au bătut frumos, povestea personajelor din turn l-a fascinat pe Marc. Am dormit la Casa Cositorarului, în cetate, casă cu gazde primitoare, cu atmosferă săsească în fiecare colț, de la podeaua care scârțâia artistic și până la modelele desenate pe tavan. A fost plăcut, ne-am plimbat mult, erau zero grade afară, deci mult mai bine față de cele peste minus zece grade pe care le-am lăsat acasă. Seara a fost mai trist, că-n toată Cetatea era deschis și funcțional un singur restaurant și chiar și acolo, în toată sala aceea mare am luat masa doar Puștiul și cu mine. Dar măcar a fost mâncare buuună tare și la final Marc a insistat să-mi pun o dorință și să suflu în lumânarea din sfeșnic. Dacă tort n-a fost, ne-am descurcat.

Sighișoara e frumoasă tare. O cetate – bijuterie a țării. Un fel de mică Pragă, cu case frumos conservate, cu străduțe pavate, cu istorie care respiră la fiecare pas. Avem locuri frumoase, măcar unele sunt și prețuite și valorificate.

BeFunky Collage1

Sighisoara

Sighisoara (5)

Sighisoara (1)

noi doi

Prin oglinda emoției

 Posted by on Monday, 16 January 2017  1 Response »
Jan 162017
 

M-am gândit mult la acest aspect. Ce anume iubim în oameni? Ceea ce vedem noi la ei sau ceea ce ei sunt cu adevărat?

Mi se pare că ni se întâmplă adesea să avem percepții destul de deformate despre oamenii care ne sunt aproape. Proiectăm asupra lor dorințele noastre, așteptările noastre și le conferim calități pe care, poate, nici nu le au. Vedem în ei bunătatea pe care ne dorim noi mult să o vedem și pe care sperăm să o revarse asupra noastră. Le atribuim generozitatea, sensibilitatea, atenția și implicarea care ne sunt nouă necesare, pe care ne dorim să le primim de la ei.

Nu-i vedem pe oameni așa cum sunt, ci așa cum ne-am dori să fie. Așa cum credem că avem nevoie să fie. Mai ales la început, îi învăluim în aură de magie și emoție și suntem dezamăgiți atunci când ajungem să-i vedem clar, dincolo de așteptările pe care singuri ni le-am creat. Nu e vina celorlalți, desigur, ci a noastră. Dar percepția deformată există și-și pune amprenta asupra interacțiunilor noastre sociale.

Cred că de-aici rezultă multe dintre conflictele pe care le generează relațiile cu ceilalți. Din nepotrivirea între ceea ce credem noi că sunt oamenii de lângă noi și ceea ce sunt ei, de fapt. Din nevoia de-a suprapune perfect cele două imagini. Și n-are cum să se întâmple acest lucru. Oamenii sunt… ceea ce sunt. Percepțiile noastre sunt filtrate prin prisma emoțiilor pe care ni le transmit, a sentimentelor pe care le avem, a așteptărilor și nevoilor noastre. Dar ei sunt dincolo de aceste oglinzi ale noastre. Sunt ei, alții, așa cum pot să fie. Cu bune, cu rele. Cu bagaje emoționale complexe, apăsătoare, cu emoții pozitive, dar și negative. Cu calități și cu defecte, ca fiecare dintre noi.

Să-i accepți pe cei din jur exact așa cum sunt ei, mie îmi pare imposibil. Cred că e necesar, măcar într-o anumită măsură să ne ajustăm unii după ceilalți, să netezim asperități, să găsim calea prin care să ne ajutăm unii pe alții fără să ducem eterne lupte de modelare a celorlalți după tiparele noastre.

Cum? Mă tot străduiesc să înțeleg și tot sper că o să-mi iasă să văd clar, să înțeleg, să accept, să nu anulez ceea ce sunt, dar nici să nu cer de la alții să poarte măști, să… prea mulți de 

Să încerci mai mult să înțelegi, decât să fii înțeles. Uite o lecție bună.

#36

 Posted by on Saturday, 14 January 2017  9 Responses »
Jan 142017
 

#36. De două ori 18.

O poveste de iarnă. De ianuarie cu multă zăpadă, așa cum n-a mai fost de-o vreme bună. Cu o fată care împlinește azi 36 de ani pe care nu-i poate înțelege. Îi vede în oglindă, îi vede în ridurile din jurul ochilor și-n oboseala pașilor, dar nu-i poate pricepe. Când, cum, de ce aleargă, unde se grăbesc? De ce se așează ani peste ani, dar undeva, acolo, într-un ungher de suflet, tot un copil stă pitit?

pozelede36 (1)

pozelede36 (4)

pozelede36 (8)

pozelede36 (7)

pozelede36 (6)

pozelede36 (5)

pozelede36 (2)

pozelede36 (3)

pozelede36 (9)

Mulțumesc, Diana mea dragă și talentată, pentru fotografii!

Ianuarie călător

 Posted by on Friday, 13 January 2017  1 Response »
Jan 132017
 

De câțiva ani, fiecare mijloc de ianuarie înseamnă pentru mine un alt loc, o altă experiență, alte amintiri adunate în valiza vieții. E o încăpățânare de a mea de-a fi departe de casă de ziua mea. Poate fi și-o fugă și e, într-un anume fel, dar prefer să-i spun dorință de-a nu lăsa această zi să fie una în care se amestecă tot aceleași ingrediente ale vieții de zi cu zi. Deh, am mai spus-o, pentru mine zilele de naștere sunt importante și nu pot să dorm liniștită dacă nu mă străduiesc să le scot din rutină și să le fac speciale.

Așadar, facebook îmi reamintește zilele acestea de Praga senină într-o zi de ianuarie și înzăpezită a doua zi, de Filzmoos-ul drag tare unde am zburat cu balonul cu aer cald peste Alpi atunci când am împlinit 33 de ani, de Cambridge absolut prețios și hoinăreala de una singură prin Anglia rurală, de zilele de ianuarie primăvăratice din Napoli, aventură cu amintiri de pus în ramă, cu Puștiul de șapte ani pe-atunci.

AlbaCarolina

Și-acum, zilele acestui mijloc de ianuarie ne găsesc tot pe drumuri, dar pe șoselele țării de această dată. Aveam idei și dorințe multe, planuri de abia gândite și sperate, dar se pare că astrele așa s-au aranjat și dimineață ne-am îmbarcat în mașină și-am pornit mai spre partea din jos a țării. Am tremurat un pic de frig, dar ne-am bucurat mai mult, prin Alba Iulia, în cetate, povești cu războaie și unire, interesante pentru Marc, un pic în Sibiu la pas și-acum, seara, vă salutăm de la Palatul Brukenthal din Avrig. Atmosferă magică, de poveste aici, tare bună alegere am făcut. Mâine, vedem ce-o să mai fie.

Cum ar zice Puștiul, aventura, strigați uraa! 

Ianuariecalator(ianuarie călător în Praga, Filzmos, Hallstatt, Cambridge, Felixstowe, Napoli)

Întrebare cu răspuns greu

 Posted by on Tuesday, 10 January 2017  11 Responses »
Jan 102017
 

Dacă acesta ar fi ultimul tău an de viață, ce ai face, cum ai trăi?

Desigur, nu ne punem astfel de întrebări incomode care ne obligă la răspunsuri filtrate printr-o privire adâncă în sine. Răspunsuri pe care să nu le putem da dacă nu reușim să fim total onești cu noi înșine, cu ceilalți, cu ceea ce purtăm în noi, cu ceea ce credem, cu ceea ce sperăm și ne dorim. Răspunsuri care să fie venite direct de-acolo, din străfundurile noastre.

Mi s-a pus ieri această întrebare. Nu retoric. Nu într-o discuție banală, despre vreme. Ci într-un moment pe care l-am simțit ca fiind un fel de pumn direct în față, ca o forțare la trezire, la conștientizare, la înfruntare a tot ceea ce sunt sau nu sunt, ceea ce trebuie să fiu, ceea ce am datoria să fiu sau ceea ce îmi doresc să fiu. Un om responsabil pentru viața mea, pentru fiul meu de opt ani, dar și pentru o părticică din lumea în care trăiesc. Un om în slujba binelui.

Așadar, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață… primul meu impuls a fost să răspund fără să mă gândesc prea mult… că aș trăi fiecare zi la intensitate maximă, că aș pleca să cunosc oameni, că aș bate la pas harta lumii, că mi-aș umple sufletul cu emoție și drag și iubire peste orice măsură, că mi-aș face plinul la trăit, ce mai. Că nu m-aș întreba prea multe, doar aș lua. Tot ce poate fi luat de la viață.

Și apoi m-am întrebat… ok, dar dacă aș face toate astea, cu ce m-ar ajuta? Ce ar schimba în bine, cu ce m-ar îmbogăți, ce bagaj mi-ar fi și, mai ales, pentru ce, la ce mi-ar folosi la finalul anului, la finalul finalului? Pentru veșnicie? Pentru lumea de dincolo pe care n-am cum s-o înțeleg sau să o definesc?! Și m-am întristat, c-am simțit că răspunsul meu e unul superficial, fără consistență, că nu știu cu adevărat ce-i valoros și pentru ce trebuie să lupt.

Și-apoi, m-am gândit că altceva mi-aș dori. Dacă acesta ar fi ultimul meu an, cred că mi-aș dori să fac ceva care să transforme lumea aceasta într-un loc mai bun pentru cei care rămân să mai trăiască, pentru fiul meu cu suflet senin și pentru alții fii și fiice. Cred că asta mi-aș dori să îmi doresc și să mă motiveze. Ca tot ceea ce sunt sau fac să însemne plus valoare adusă vieții, comunității, lumii. Să fiu cu adevărat în slujba binelui, să ajut, să nu fie viața mea doar despre mine și nevoile și golurile mele și ceea ce am nevoie să primesc, ci mai mult despre ceea ce pot să dau.

Dar, cine știe, bravez acum și poate că, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață, doar mi-aș băga capul într-o groapă cu nisip și-aș aștepta acolo finalul.

Voi? 

spre nicăieri

(apropo de finalul finalului… oare ar putea să fie așa sfârșitul lumii, o trecere într-un albastru senin infinit?)

Bucurii de iarnă grea

 Posted by on Sunday, 8 January 2017  3 Responses »
Jan 082017
 

Iarnă la Baia Mare cum n-a fost de mult. -20 de grade zilele acestea. Și zăpadă foarte multă și temperaturi care îngheață și mințile. Școlile au anunțat suspendarea orelor în zilele care urmează. Pietonii circulă greu pe trotuarele transformate în patinoar. Șoferii trec prin aventuri palpitante pe șoselele necurățate. E iarnă de-aia grea.

Dar Puștiul e fericit. După vacanța petrecută la bunici unde n-a nins deloc, se tăvălește acum în zăpada mare și pufoasă și-mi repetă întruna – mami, e cea mai fericită zi. E expresia lui atunci când entuziasmul și bucuria au cote maxime. E ud tot, zăpada i s-a strecurat pe sub mănuși, în ghete, în păr, are sprâncenele înghețate, totul e sloi de gheață pe el și-n jurul lui, dar are obrajii roșii și ochii fericiți. Mă uit la el și-mi amintesc de copilăria mea, când stăteam ore întregi afară și frigul nu ne speria și bucuria era așa, autentică, ca a lui. Și mă bucur pentru el și pentru momentele lui de magie albă și pufoasă.

Cu picioarele prinse-n placa de snowboard, cad și mă ridic de nenumărate ori în prima mea zi pe o pârtie. Când reușesc să-mi țin echilibrul pe placă și alunec câțiva metri, îmi vine să chiui de o emoție mișto tare. E o senzație de libertate, comparabilă cu cea pe care o simt în zbor. Munte, zăpadă și alunecarea aceea. Cu mușchii încordați toți, cu fundul tăbăcit de-atâtea căzături, c-o epuizare fizică plăcută, am trecut de prima mea zi pe placă. Și-a fost bine și mai vreau. Măcar cât să cobor o pârtie fără să cad de douăzeci de ori. Și, de fapt, nu căderile-s problematice, ci ridicările de jos. Ca-n viață.

Nu, nu iubesc anotimpul acesta. Iarna îmi îngheață entuziasmul și energia și dorința de-a face lucruri, dar… poate că e și un pretext. De închidere în sine. Că ea, nevinovata iarnă, are atâta frumusețe. De gheață, dar frumusețe. Și dacă Puștiul o iubește așa mult și dacă este măcar o activitate care-mi face sufletul să vibreze, tot nu-i așa rău. Răzbesc eu până la primăvară când temperaturile vor fi tot de douăzeci de grade, dar cu plus.

Hai, s-aveți căldură, că tare-i prețioasă zilele acestea!

bucurie de iarna

Fii tu însăți!

 Posted by on Thursday, 5 January 2017  3 Responses »
Jan 052017
 

Fii tu însăți, mi s-a zis azi. Dar cum sunt eu? Ba entuziastă de am impresia că mi-aș putea întinde aripile dincolo de ceea ce ochii pot să cuprindă. Ba întunecată de pare că toată tristețea lumii s-a adunat în privirea mea. Care-s eu? Sensibilitatea aceasta care atinge cote maxime uneori, de simt că stă să explodeze-n mine, că inima mea nu poate cuprinde atâta emoție?! Închiderea asta în sine care mă izolează într-un turn unde-i imposibil să ajungi și dacă reușești să te cațeri, te arunci apoi în gol, că-i insuportabil înghețul din jurul meu?!

Fii tu însăți, mi s-a zis azi. Și m-am plimbat pe străzi zâmbind către oamenii încruntați azi și mi-a fost bine cu mine, deși aveam mici probleme de rezolvat, deh mașina mea are toane pe care nu le pot înțelege nici măcar mecanicii, cică are computer de bord prea inteligent pentru ei și ea, ca și mine, e uneori îndărădnică de nu-ți vine să crezi. Am condus șase ore azi prin ninsoare și vizibilitate redusă și-am vorbit cu mine. Cu voce tare, uneori. Și-am râs aducându-mi aminte cum mi s-a zis - Loredana, tu ești o combinație stranie de om nesigur foarte hotărât. Știi mereu ce ai de făcut, chiar așa nesigură cum te simți. Cred că da, așa sunt. Toate cele de mai sus. Și e bine și e rău.

O zi de cinci ianuarie azi. Cu mici detalii care au schimbat banalul în excepțional. Cu zăpada până-n gât la Baia Mare, după ninsoarea de azi noapte mi-a luat o oră să dezgrop mașina, o plăcere de dimineață devreme, apoi am înotat pe șoselele necurățate încă o jumătate de oră până la ieșirea din oraș care-a însemnat, de-a dreptul, o ieșire la liman. Tare s-au mai bucurat cauciucurile mele să ruleze direct pe asfalt. La Cluj a fost și soare și ninsoare, dar pe lângă Maramureș, un fel de joacă. M-am bucurat să fiu pe holuri de facultate, cred că emoția pe care-o simt de fiecare dată când fac acest lucru trebuie valorificată cumva și-mi vin niște idei deja. Am vorbit mult despre proiectul în care am pus tot ceea ce sunt în ultimele luni. Apoi a fost și roi de fluturi colorați care mi-au îmbrăcat sufletul în emoție și drag, mi-a ieșit în cale și-o cană nouă cu biciclete care s-a cerut adăugată la cele pe care le mai am acasă, a fost timp mult pentru așezat gânduri războinice, pentru amorțit balauri de-ai rațiunii și făcut loc pentru acceptare și împăcare.

Unele zile au exact ceea ce le trebuie. Nu-mi dau seama întotdeauna, dar și când îmi iese, îmi iese. Și e bine.

(să mă uit în oglindă, să-mi zâmbesc și să simt că sunt eu însămi și să-mi fie bine cu mine. ăsta da țel pe anul ăsta.)

cinci ianuarie

Blog de șase ani

 Posted by on Sunday, 1 January 2017  7 Responses »
Jan 012017
 

Mi-aduc aminte de ce-am decis, pe 1 ianuarie 2011, să-mi fac un blog. Era un blog nou, înainte scrisesem câțiva ani pe alte două bloguri, anonime ambele. Pusesem acolo visuri și emoții și lacrimi și bucurii, dar erau incognito și simțeam, cumva, că trișez, eu față de mine însămi. Așa că am vrut să scriu pe un blog unde să fiu eu, cu toate ale mele, bune, rele, să am curaj să mă privesc în această oglindă a online-ului cu maximum de sinceritate de care sunt capabilă. Da, o oglindă înseamnă să am curaj să scriu ce-mi trece prin cap, ce-mi face sufletul să vibreze sau să se încovoaie de durere. Să dau drumul gândurilor și emoțiilor în lume, știind că mă citesc și oameni cărora le sunt dragă, dar și oameni care întorc capul pe stradă atunci când mă întâlnesc, și oameni care-mi sunt alături, dar și oameni care, cel mai probabil, așteaptă cu sufletul la gură să mă vadă la pământ. Deh, firescul vieții.

Așa că, șase ani sunt aici. Un jurnal intim foarte public. O față a mea pe care n-o întâlnesc adesea oamenii cu care intru în contact, dar pe care o recunosc cei care sunt suficient de aproape de mine. Real sau virtual.

Mi-a adus multe blogul acesta. Oameni, proiecte, drumuri noi, uși închise, uși deschise, de toate. Dar, cel mai mult, e un exercițiu extrem de important pentru mine. Un exercițiu de consecvență, faptul că scriu aici de șase ani în mod constant e unul dintre cele mai stabile lucruri din viața mea. Și scriu cu sinceritate, încercând să nu mă mint nici pe mine, nici pe ceilalți, să privesc cu onestitate la ceea ce trăiesc și să am curaj să-mi asum tot, bun și rău. Nu zic că iese mereu, că văd mereu calea, dimpotrivă, de obicei rătăcesc, dar… măcar merg. Și merg și merg.

Sunt recunoscătoare că am locul acesta al meu. Sunt recunoscătoare că am curaj să exprim, de cele mai multe ori, tristeți. Că acolo-i mai greu. Să recunoști că nu ești bine, să te zbați să înțelegi, să-ți expui inima pe un stâlp, atârnată și vulnerabilă. Sunt recunoscătoare că scrisul mi-e terapie și mângâiere și m-ajută, de fiecare dată când închei un articol, să simt că pot, că mai pot.

Anul trecut selectasem câte cinci articole pentru cei cinci ani care trecuseră, am aruncat acum o privire peste ele, mi-au lăsat o senzație plină, de prețiozitate. Pentru 2016, am ales șase articole care mi-s așa, lipite de suflet:

La Napoli cu un copil de șapte ani
Munte, zăpadă, prieteni și miere
Îl învăț să zboare
Emoțiile ediției a cincea de SkirtBike Baia Mare
Untold. Prima oară când am îmbrăcat un costum tradițional
Filă din povestea mea magică

Așadar, mulțumesc. Mulțumesc mult, adânc, din suflet.

Și… îmi doresc ca în 2017 să-i ofer blogului haine noi și potrivite, să-i fac un design care să-mi semene, că îmi pare rău că-l las așa, parcă într-o haină veche ponosită. Am nevoie de niște ajutor pentru asta, să vedem unde reușesc să-l găsesc. Că deh, șase ani nu-i puțin, s-a adunat ceva viață aici.

Articolul de final de an

 Posted by on Saturday, 31 December 2016  6 Responses »
Dec 312016
 

2016 a fost un an greu, dar probabil nu cel mai greu. Nici cel mai rău. Cu siguranță poate fi mai rău de-atât, 2017 își ascute deja colții, n-o să stea prea mult pe gânduri înainte de a-i înfige în beregată. Și deh, o să primesc fiecare lovitură cu disperarea omului sătul să fie lovit și-n același timp, cu încrederea că nu-s neapărat niște lovituri, ci modalități prin care sunt determinată să privesc în altă direcție sau să schimb ceva. Ahh, se poate mai zen de-atât?!

2016 mi-a fost un carusel de emoții, decizii, începuturi și sfârșituri. Anul acesta am renunțat la două joburi și o căsnicie, m-am aruncat cu inima înainte într-un proiect care m-a și crescut și m-a și târât prin șanțuri adânci de emoții negative, am realizat niște lucruri cu sens, am adus plus valoare în lucrurile în care m-am implicat, am luat decizii cu inima, chiar dacă mi-am bătut capul de-un perete invizibil până am simțit că loviturile-s degeaba, nici nu se așează, nici nu se liniștesc gândurile haotice din mintea mea.

N-am avut aproape oameni câți aș fi vrut, de unii m-am îndepărtat, de alții m-am străduit să mă apropii, greu și să lași pe cineva în urmă, greu și să ții pe cineva aproape. Dar cred că asta se întâmplă tuturor, unii conștientizăm, alții nu dăm prea multă importanță, însă relațiile cu oamenii ne sunt și bucuriile și tristețile fiecărei zile. Poate că lecția pe care trebuie să o învăț după acest an e că-i ok să fiu așa cum sunt, să simt emoțiile, și pe cele pozitive și pe cele negative, la frecvențe foarte înalte, dar că nu e vina oamenilor atunci când nu pot înțelege sau duce ceea ce am eu de oferit, așa cum nu e nici vina mea pentru această hipersensibilitate care mă și înalță, mă și afundă.

N-am citit nici pe jumătate cât aș fi vrut, cumva s-a întâmplat ceva, cred, anul ăsta, poate am fost prea copleșită de vârtejul de emoții, dar rar mi s-a întâmplat ca o carte să mă lege de filele ei, să mă bucure și să n-o pot lăsa din mână. Steve Jobs, Miercuri, respirăm, cartea Ioanei, Prințesa Urbană și cartea Aviatoarele României, hai să zicem că ele mi-au mers la suflet, c-au atins ceva ce mai putea fi sensibilizat pe-acolo.

De călătorit, din ultimii ani acesta a fost cel mai neproductiv an, înafară de călătoria prin Italia din ianuarie, am stat pe tușă. Cu frustrări adunate, și nemulțumiri și zbateri, apoi cu împăcări. N-a fost să fie, prea erau altele mereu de rezolvat. Cumva, mă gândesc că mi-e vreme de călătorie către mine însămi, nu către alte zări. Tot ce-mi doresc e să fie cu sens, să ducă toate aceste drumuri spre un sine mai sigur și mai împăcat.

Nici cu muntele nu m-am întâlnit atât de des pe cât ar fi vrut sufletul meu, dar măcar în 2016 am făcut prima mea tură de iarnă, prin zăpadă mare și tare bine a fost, am decis clar că-s fan ture de iarnă, nu de vară. Eu, care nu iubesc deloc iarna. Dar muntele îmbrăcat în haină albă călduroasă, chiar are ceva magic.

Dintre cele pe care le regret cel mai mult e faptul că n-am făcut mai multe fapte bune pentru cei din jur, că nu m-am implicat în mai multe proiecte care să ajute oameni, copii, că n-am reușit să fiu suficient de atentă la nevoile celor din jur, prea preocupată de cercul meu îngust și strâmt. Sper să reușesc să remediez în 2017, tare necesar îmi e.

Am făcut ediția a cincea de Skirtbike, indiscutabil a fost cea mai reușită ediție, șapte fete s-au bucurat de câte o bicicletă nouă, realizare deloc banală pentru Baia Mare și un eveniment organizat strict voluntar. Am decis să fac Balloon Fiesta, cumva am prins aripi în ceea ce privește acest proiect, e bucățică vie de suflet, să vedem cum vor decurge pregătirile. M-am înscris la un master la Cluj, mai ales că e așa, doar un moft al sufletului meu, e prețios.

Am plâns mult, m-am zbătut mult, am crezut de multe ori că mai rău nu poate să fie, m-am ridicat, am căzut iar, uneori am simțit că îmi cresc aripi, alteori că mi se retează aripile cu cruzime, am alergat și m-am oprit, am căutat și-am căutat și iar am căutat. Nu știu sigur dacă am și găsit, dar știu că am continuat. Și continui.

Câteva bucurii din anul acesta, că țin musai să închei într-un ton optimist, eu, omul care vede întuneric și atunci când e soare în jur. Sunt ironică cu mine, desigur, bănuiesc că asta-i o calitate pe care-am dobândit-o anul ăsta. Am ales fotografii cu 12 momente în care știu sigur că m-am bucurat. 

2016inimagini

(zi de naștere surpriză la Roma, pe munte cu Kinga, încurajând pe Marc să-și învingă teama, pe biciclete de Ziua Iei, margaretele de după SkirtBike, pedalând la SkirtBike Cluj, un pic pe munte, zi faină cu Puștiul, la Untold cu Diana, zbooor minunat, înscrierea la Babeș, o inimă de gheață în mâinile Puștiului cu suflet așa de cald)

Lună nouă, punct și de la capăt

 Posted by on Thursday, 29 December 2016  3 Responses »
Dec 292016
 

Astrologic, se întâmplă azi, 29 decembrie, ora 8:51, ultima Lună nouă din acest an și se spune că reprezintă o închereie, un moment de bilanț, evaluare și ajustări. Timp de închidere a unui ciclu, de reflecție, apoi de lăsat în urmă și făcut planuri pentru viitor. De încredere și speranță. Mai e și-n semnul Capricornului, deci musai să însemne ceva important pentru mine.

N-aș putea să spun că știu mare lucru despre Legile Universului, Armonie și cum e să trăiești împăcat cu tine și cu lumea, dimpotrivă, par a fi un maestru al Haosului și Războirii. Dar tot îmi spun că trebuie să fie niște legături de care nu-s conștientă, niște sens și ceva răspunsuri pentru faptul că lucrurile sunt așa cum sunt și nu în alt fel. Și, în plus… din haos se naște liniștea, mi s-a spus!

Așadar, se zice că e moment de plantat visuri și dorințe și intenții pe anii următori. Și m-am gândit să las lista asta aici și s-o revăd peste o vreme. Poate că, scriind-o, mă va motiva mai mult să lupt pentru a o bifa, linie cu linie. E vorba despre lucruri practice, îndeplinibile prin efort și determinare, fapt cu fapt, dar și de rezolvări ale unor probleme care-mi dau mari bătăi de cap în fiecare clipă în care-mi umplu plămânii cu aer.

Bun. Ce-mi doresc eu pentru următorii cinci ani, să zicem?

Îmi doresc să reușesc să organizez anul care vine festivalul de baloane cu aer cald, în primul weekend din luna octombrie.

Îmi doresc să urmez cursurile școlii de pilotaj pentru baloane cu aer cald.

Îmi doresc să scriu și să public o carte, să las să curgă din mine întâmplări și emoții și să îmi dau seama care este drumul cărții pe care-o simt existând în mine.

Îmi doresc să mă implic în mai multe proiecte care să ajute copii care provin din medii defavorizate.

Îmi doresc să fac o călătorie prin lume, fără termen de încheiere, să mă poarte spre locuri și oameni și spre mine însămi.

Îmi doresc să îl duc în 2017 pe Puști la Legoland.

Îmi doresc să merg pe un drum al meu și să construiesc ceva cu sens.

Îmi doresc să găsesc calea de împăcare cu mine însămi.

Îmi doresc să învăț să iert. Pe mine, pe ceilalți.

Îmi doresc să fiu capabilă să mă bucur mai mult.

Îmi doresc să am mai multă încredere în mine.

Noi creăm binele de mâine, mi s-a zis. Vreau tare mult să cred că așa e. Nu-s cele de mai sus, toate dorințele pentru următorii cinci ani, dar sunt cele care mi-s în suflet și în minte prezente și insistente și pe drumul îndeplinirii lor vreau să fiu. Și dacă e să-mi doresc foarte mult ceva, să mă simt motivată îmi doresc, să găsesc în mine resurse pentru a încerca, iar și iar, chiar după fiecare cădere sau eșec, să merg mai departe și să-mi doresc. Da, să-mi doresc e dorința mea. Să nu mă resemnez și să nu mă complac în nemulțumire și frustrare și neîmplinire. Să continui să cred și să-mi doresc.

Gata, le-a luat vântul, să le poarte spre îndeplinire! 

De ce? Pentru că meriți.

 Posted by on Wednesday, 28 December 2016  3 Responses »
Dec 282016
 

Mi s-a spus asta de curând. Deh, pun multe întrebări, mereu îmi pare că răspunsurile nu-s pe măsura nevoii mele de-a afla, de-a înțelege, de-a mă împăca. Pentru că meriți. Dar toți merităm. Să fim apreciați, să ni se recunoască meritele, să ni se confirme valoarea, să fim iubiți.

Da, cred că nevoia de iubire e primordială în drumul acesta prin viață. Că nimic, dar absolut nimic din ceea ce suntem, ceea ce putem face, ceea ce avem în noi, ceea ce dăm mai departe, nu poate funcționa dacă ne simțim privați de iubire. Copii fiind, merităm să fim iubiți de părinți. Să nu fim abandonați. Să creștem curgându-ne în vene siguranța și încredere și stabilitate. Ca să putem fi oameni mari întregi. Altfel, ne transformăm în oameni dizabili emoțional, luptând o viață întreagă să găsim un echilibru pe care nu-l cunoaștem, nu-l înțelegem, dar ne e necesar.

Mă uit la mine, am 35 de ani. Uff, aproape 36, dar încă mi-e greu să privesc cifra aceasta în față. Am 35 de ani și simt că viața mea e acum o căutare mai mult decât mi-a fost în toți anii de până acum. Ești pe drumul devenirii tale, mi s-a zis. Așa o fi, dar zău că e un drum lung și strașnic de întortocheat. Știu și recunosc că mi-s anii de maturitate de continuă și obositoare căutare. Neîmpăcare cu mine însămi, cu copilul care-am fost, cu omul mare care-am ajuns.

Pentru că merit. Pentru că sunt specială, mi se tot spune asta. Că port în mine o neîmpăcare care mă obligă să cresc, care mi-e necesară, că drumul meu nu e unul banal, că sunt într-un proces de transformare și… deși trăiesc într-un iad, nu trebuie să deznădăjduiesc. Desigur, sună romantic și idealist și-mi pune balsam pe-o rană parcă mereu deschisă. Dar în același timp și e sare pe aceeași rană, e neputința de-a mă ridica, cel mai adesea, cel puțin nu ușor, fără să mă dezintegrez, deasupra mocirlei fricilor și victimizării și sentimentului că n-are sens.

Îmi tot zic în ultima vreme că toate aceste coji de nucă pe care calc cu tălpile goale, trebuie să aibă sens. Că trebuie să ducă acest drum undeva. Dar oare chiar duce undeva anume înspre rezolvarea atâtor căutări sau toate drumurile duc înspre aceeași direcție, spre nicăieri?

Ștrumfesc magie la miez de noapte

 Posted by on Saturday, 24 December 2016  7 Responses »
Dec 242016
 

E ora două noaptea (sau dimineața) și eu ștrumfesc magie.

Cu-n ochi la ușă și cu ambele urechi ciulite înspre camera unde Puștiul doarme, împachetez cadouri. Am inima strânsă, și de emoție, și de teamă. Teamă să nu cumva să-l trezesc, hârtia de împachetat foșnește cam tare, banda de lipit scârțâie, parcă fiecare lucru pe care pun mâna scoate zgomote stridente, tocmai în ciuda mea, să-mi facă misiunea mai grea. Emoție pentru că acesta-i momentul când simt că salvez ceva din Crăciunul pe care nu-l iubesc și nu-l aștept. Pentru el, copilul de opt ani care încă crede în Moș Crăciun.

(Da, știu, există atâtea păreri câți oameni în privința acestui subiect și fiecare consideră că opinia lui e cea corectă, că e bine, că nu-i bine, că e minciună, că e nedrept, etc. Noi așa am ales, ca el să creadă în magia aceasta, în povești cu zâne și spiriduși și în Moș Crăciun. Cât o fi să creadă. Apoi, vom face față la ce-o veni.)

Ștrumfesc niște magie pentru el. Mă străduiesc să fac lucrurile cât de speciale pot, știu că-i place mult să fie cadourile împachetate frumos și-i strălucesc ochii la gândul surprizelor care-l așteaptă dincolo de panglici și hârtie colorată. Va dura mai puțin de un minut până va desface toate ambalajele, dar bucuria aceea senină de copil merită.

Anul acesta încă crede că Moșul se va strecura pe undeva, în liniște, și va așeza lângă brad cadourile pentru el. Nu insist ca el să creadă, dacă vine vremea să n-o mai facă, am să-i explic cât voi putea de bine. Am să-i spun că magia există dacă crezi în ea, că oamenii prin iubirea lor creează magie, că Moș Crăciun există în fiecare dintre noi și se regăsește în faptele bune pe care le facem pentru ceilalți, că nu-i nevoie să fie un personaj de basm, ci unul real, din viața de zi cu zi. Cred că așa am să-i spun. Și sper că el va continua să creadă în gesturi frumoase, în oameni și bunătatea lor. E tot ce-mi doresc.

Ștrumfesc niște magie în miez de noapte și simt că e ultimul an în care fac acest lucru.

strumfesc magie

Bradul nostru bilingv de Crăciun

 Posted by on Thursday, 22 December 2016  No Responses »
Dec 222016
 

N-am știut cum voi face cu bradul de Crăciun anul acesta. Pentru Puști, ca și pentru mine, bradul împodobit aduce cu el aerul acela sărbătoresc necesar, cu acel gust de magie pe care o simți doar copil fiind. Și el are nevoie multă de magie, așadar, nu poate fi Crăciun fără brad, acest lucru l-am decis fără să dezbatem. Dar, deși mirosul de brad îmi oferă un soi de confort emoțional – aducere aminte a unei stări de bine, îmi doream mult să găsesc o variantă alternativă a unui brad natural, mai ales că Marc are o atenție la detalii destul de crescută și, dacă e să aleagă între un brad tăiat din pădure și o altă variantă… alege altă variantă. N-am vrut să-i impun, n-am vrut să-l conving, nu-l oblig să creadă în vreun fel, am vrut să facem cum simțim că e mai bine.

Drumul ne-a dus înspre decizia să n-avem un brad natural anul acesta și să construim unul. Am cochetat mult cu ideea unui brad realizat de bețe de lemn adunate din pădure, apoi cu un brad desenat pe o pânză mare, cu un brad făcut din cărți, cu un brad construit într-un atelier de tâmplărie. Ne-au trecut prin cap mulțime de variante, decizie deloc ușor de luat, mai ales trecând zilnic printr-o piață a orașului unde se vând brazi și acolo e, în perioada asta, și raiul și iadul lor. Și ce parfum!

Soluția a venit frumos, într-o seară, când mi-am dat seama c-aș putea să construiesc un brad de Crăciun din cele două sute de cărți ale lui Peter Hurley pe care le am acasă, proaspăt sosite din tipografie și pregătite să pornească către cititorii doritori. Pregătisem alte câteva zeci de cărți în colete care-au plecat spre destinatari zilele trecute, să ajungă înainte de sărbători, restul urmând să fie trimise doar în perioada următoare. Așadar, bradul nostru din acest an este bilingv, format doar din două sute de exemplare ale cărții Drumul crucilor, ediții în limba română și în limba engleză. Despre această carte – minune am mai scris, mai demult, când de-abia îl cunoscusem pe Peter și încă era drum lung înainte până să ajung să fac echipă cu el, Drumul lui Lung să devină și Drumul meu Lung și să lucrăm împreună încercând să construim ceva.

A fost un pic de muncă și am construit și reconstruit, că, deh, n-avem noi prea mult talent artistic, dar ne-a ieșit cam așa. Un pic mai magic decât ne așteptam chiar. Avem acolo drag mult și mici lucrușoare care ne bucură, o pisică care toarce în centrul bradului, un balon cu aer cald, o bicicletă, decorațiunile făcute de mâini talentate pentru noi, un glob pe care scrie Puștiul, altul pe care Marc a scris mami și tati. Mici detalii care dau suflet bradului. Toate îmbrățișate de povestea cărții – brad.

brad bilingv din carti (1)

Știți ce dorință îmi pun eu de acest Crăciun, lângă acest brad? Să vină un an în viața mea când să construiesc, pentru un alt Crăciun, un alt brad din vreo cinci sute de exemplare ale aceleași cărți. O carte scrisă de mine.

Gata, am zis. Dac-o arunc în lume, dorința aceasta are șanse mai multe să se împlinească?

brad bilingv din carti (2) brad bilingv din carti (3)

Dimineață cu gust de dor

 Posted by on Tuesday, 20 December 2016  11 Responses »
Dec 202016
 

Mereu ne e dor de câte ceva. De câte cineva pentru care ne bate inima mai tare, de câte-un moment în care-am simțit că avem aripi în suflet, de câte un loc care ne-a bucurat senin. Mereu ne e dor și știu că-i bine să-ți fie dor. Dorul e emoție, e drag, e dovada că trăiești, nu doar consumi aerul. Chiar și acest aer rece de decembrie.

Mi-e bine să-mi fie dor. Uneori simt că n-am aer destul de respirat și mă simt neputincioasă în a alina niște doruri care mă strâng prin piept, dar… furtunile vin, furtunile se domolesc, lucrurile așa funcționează, într-un ciclu, iar și iar, cu bune și cu mai puțin bune. Sigur, nu-s eu omul care să se împace ușor, însă fac exerciții, zilnic, clipă de clipă, sperând c-o să învăț ceva, dacă-i de învățat.

De ce mi-e dor? Cred că mi-e dor cel mai mult de lucruri netrăite. De emoții doar bănuite. De gusturi necunoscute. De oameni care n-au cum să fie. De împăcare cu sine.

Mi-e dor de aromă de sărbătoare cu tihnă în suflet. Bine, e drept, nu știu dacă am avut vreodată plenar senzația aceasta de tihnă după care tânjesc. Cu împăcare și nerăzboire, cu bucurie și mai puțină luptă, mai puțin vizibile neajunsurile și mai mult simțite motivele de recunoștință. Că sunt, zău așa, recunosc.

Mi-e bine cu mine, de multe ori, chiar și când nu mi-e bine. Adică, și-n mijloc de furtună răvășitoare, mai e pe undeva un fir, chiar subțire, dar e, de senzație că, ok, asta e, o fi și furtuna asta necesară, m-o duce ea undeva, las că mă zbat, că nu știu altfel, dar o trece și poate o fi ceva mai bine după, sigur am să reușesc s-adun toate bucățelele din mine de pe asfalt și să reconstruiesc ceva capabil să continue. Da, așa gândesc, dar n-o recunosc nici față de mine, adesea.

Poate n-o să fie Crăciunul ăsta unul pașnic pentru mine, că prea-s multe lupte încă de dus în interiorul meu. Și-s prea mulți anii în care m-am obișnuit deja să-mi pun armură de-aia de Grinch, și ce dacă-i un Grinch fals, armură să fie. Poate că n-a venit încă vremea de acceptare, de înțelepciune sau ce-o fi nevoie pentru a lua lucrurile cu mai multă detașare, cu mai puțină aprigă nevoie de apărare. Poate, cine știe. Dar aș vrea măcar să fie cu mai puțină zbatere. Cu mai puțină împotrivire. Cu mai puțină teamă. Cu mai puțină războire cu mine și cu ceilalți. Aș vrea.

Vouă de ce vă e dor?

dor de magie

Cealaltă față a lui marți, 13

 Posted by on Sunday, 18 December 2016  3 Responses »
Dec 182016
 

Așa se zice, că toate se echilibrează cumva. Și bucuria trebuie să fie pe măsura tristeții, ca să poți merge înainte simțind că există logică, nu?

Ziua de marți, 13 decembrie, mi-a fost una dintre cele mai grele zile din acest an. Atât de multă oboseală și epuizare fizică și psihică am mai simțit în 2016 de maxim două sau trei ori, cred. Aveam impresia că n-am să reușesc s-o duc la capăt. Mă vedeam, dinafară, într-o alergătură continuă, teribilă, și parcă nu se termina, chiar așa-mi părea, fără final. Ca și cum intrasem într-un carusel care se învârtea amețitor și n-avea buton de stop.

În astfel de situații, cred că mă ajută gândul că trebuie să continui, că n-am de ales. Că sunt lucruri care trebuie făcute, că n-am cum să pun povara jos, să mă așez și să treacă de la sine. Gen, intri în horă, trebuie să joci, chiar dacă picioarele se împleticesc năuce. Și-am continuat. Oră cu oră, am făcut ce trebuia făcut, într-un ritm nebun, de parcă mă alerga o ceată de lupi flămânzi. Strângând din dinți ca panica să nu dea pe dinafară, luptând cu frici și avalanșă de gânduri apăsătoare, am tot făcut ce trebuia făcut.

Într-un final a venit seara ce-mi era promisiune de mai bine, dar care-mi părea ceva foarte îndepărtat, aproape ireal. Într-un București rece și neprietenos, cu tot cu multitudinea lui de luminițe colorate, mi-am tras o clipă sufletul, l-am înveșmântat într-o emoție amestecată cu cearcăne și oboseală și-am pornit spre cealaltă față a lui marți, 13, care mă aștepta în Piața Romană.

Și nu, n-am crezut. N-am crezut că ziua aceea poate să-și mai schimbe fața. Am sperat, dar n-am crezut. Și astfel, ceea ce am primit, a fost dincolo de așteptări și iluzii. O stare de bine nemimată. Fără fard și fandoseli. Cu mine relaxată și împăcată să fiu așa cum sunt. Maramureșancă necizelată pentru un București de fițe. Cu cămașa încheiată până la ultimul nasture, cu bocanci grei în picioare, cu ochii încercănați și nemachiați, cu părul aproape vâlvoi, după o zi de luptă cu vântul și intemperiile, desigur, nu era prea mult aer seducător în aspectul meu din seara aceea. Dar eram eu, așa cum sunt, nu altfel, fără să disimulez, fără să încerc să fiu mai la înălțime decât sunt. Și tare mi-a picat bine să am curaj să fiu așa, fără nevoie de a impresiona, doar să simt și să respir o seară plină. Cu râs mult și suflet ancorat într-o bucurie. Bucuria fremătând de viață a revederii, cu vin bun și vorbă pașnică, timp prețios și apropiere magică.

Să împletesc vorba cu un om inteligent mi se pare un dar de fiecare dată. Să mă pierd într-o discuție care curge, împletind acolo drag mult și sentiment de îmbogățire, de creștere, de freamăt, de emoție, mi-e necesar și reconfortant și înalt. Ca un zbor, așa-i. Ca zborurile de care am mereu nevoie, în toate formele lui, ca să pot merge spre ceea ce mi-e, poate, predestinat. Și-n momente de-astea îmi dezgolesc de bunăvoie inima, o așez în palmele făcute taler și mă bucur să fie frământată și transformată-n formă de dor alinat și jovială trăire intensă.

Noaptea ce-a urmat serii de marți, 13, n-a fost nici ea banală deloc. Zâmbind încă sub efectul aripilor crescânde în suflet, făcând confidențe unui taximetrist simpatic care s-a gândit să-mi dea niște sfaturi de-alea prețioase, pe care le poți primi doar de la un om care nu te cunoaște și pe care nu-l vei mai vedea vreodată. Sau, deh, posibilitățile sunt foarte mici. Și mi-a zis el. Uite, fată dragă, ia taurul de coarne. Viața nu te așteaptă s-o trăiești, trece. 

Chiar așa.

O zi nebanală de 13, marți

 Posted by on Tuesday, 13 December 2016  5 Responses »
Dec 132016
 

Ehh, nu cred în marți, 13, nici în pisica neagră care-ți taie calea și-ți decide soarta. Dar zău așa că-s unele zile care-și trec orele parcă încercând să-ți demonstreze că, măi, nu te ține tu așa bățoasă, viața are un mod ironic de-a trage de sforile păpușărești în direcții haotice, doar așa, de amuzament.

M-am trezit la ora opt, după ce pusesem capul pe-o pernă la ora cinci, când se făcea aproape ziuă, bifând încă o noapte cu nasul în calculator, ca toate cele din urmă, lucrând la un proiect care cerea atenție la detalii și concentrare din aceea absurd de găsit la ore mici din noapte.

Așadar, într-un București care s-a trezit și el mohorât, acoperit de zăpadă proaspătă, cu vântul vuind aspru, cu oameni întunecați și grăbiți, m-am pornit pe trotuarele necurățate, patinând în diverse direcții. Aveam deja și sufletul în ghimpi după frânturi de discuții matinale care mi-au strecurat în minte țepi aricești înveninând gândurile, optimismul, încrederea.

N-am reușit să găsesc un Orange Shop aproape o oră. Nu achitasem factura de telefon, abonamentul a fost suspendat. Fără conexiune la net și posibilitate de-a folosi telefonul parcă îmi lipsea o mână, jumătate de creier și toată capacitatea de concentrare. Am rezolvat, după un timp care mi-a pus toți nervii la încercare.

Am participat apoi la o ședință care a scos la iveală mai multe probleme, decât să le rezolve pe cele existente. Când lucrezi mult la un proiect și ajungi într-un punct când ești conștient că e cazul să fie finalizat, dar găsești, iar și iar, lucruri de îmbunătățit, devine o presiune psihică care mai mult încurcă decât ajută.

M-am blocat într-un lift foarte vechi. Nu vroia să mă coboare – ironic, nu? – nicicum de la etajul cinci al unei clădiri, la parter, ci doar la subsol. Am făcut câteva ture. De fiecare dată, la ușa de la subsol, care dădea într-un spațiu cel puțin dubios, îmi imaginam balauri în spatele ușii. Până la urmă, m-a lăsat să cobor.

Și-acum stau și încerc să lucrez la o masă mică într-un restaurant italian și trebuie să recunoscă că măcar papilele mele gustative-s satisfăcute și fericite pentru porția de penne cu somon și creveți absolut dumnezeiască, mai ales că n-apucasem azi, până acum, la ora 15, decât să torn pe gât în grabă o cafea.

Altfel, ziua e încă lungă, cu multe lucruri pe care trebuie să le fac, cu multă emoție care se va aduna pe seară. Sper doar să-i pot face față, să nu mă doboare senzația aceasta de nevoie acută de-a mă sprijini de ceva confortabil și-a trage obloanele la tot ceea ce înseamnă activitate.

Hai, zi de marți, 13, dă tot ce poți!

marti 13(poza e de ieri, când încă funcționam la capacitate măcar rezonabilă, azi cred c-aș fi potrivită de personaj într-un film cu sperietori)

Drumul (meu) lung

 Posted by on Friday, 9 December 2016  10 Responses »
Dec 092016
 

Articolul acesta nu-i despre Drumul Lung spre Cimitirul Vesel. Acela e un proiect în care am intrat cu totul, n-am lăsat nimic pe dinafară, nici o suflare, m-a primit cu totul,  mergem înainte. Mai șchiopătând, mai zburând, mergem înainte cu încrederea că are sens, că facem ceva bun pentru locurile acestea încă bogate în tradiții și cultură vie.

Drumul meu lung e înspre sensul meu. Acela pe care îl tot caut și care e, cel mai sigur, deja pe undeva printr-un ungher în mintea și în sufletul meu, dar nu-l percep clar, limpede. Îmi lipsesc încă niște instrumente. Poate mi-or lipsi toată viața, poate n-am să reușesc să aflu ceea ce simt că trebuie să aflu. Dar nu mă pot opri din a căuta.

Mi-a zis cineva aseară că, atâta timp cât caut, am șanse să găsesc. Că nu e inutil nici dacă îmi pare că drumul duce spre nicăieri. Nu e spre nicăieri, de fapt. Mereu e ceva pe acolo. Mai bun, mai rău, dar e ceva. Poate nu învăț din toate. Sigur că nu învăț din toate, dar repetiția e mama învățăturii, nu? Valabil e și la izbitul cu aripile sufletului de stânci ascuțite, te înveți. Vânturi aprige dau târcoale, dar cu siguranță adeseori le percep a fi chiar mai aspre decât sunt în realitate. Lucrurile bune despre noi le învățăm greu, prin încercări și eșuări nenumărate. Nesiguranțele și temerile noastre ne prind strâns sufletul într-o îmbrățișare apăsătoare și e crunt de greu să ne eliberăm.

Drumul meu spre mine însămi e presărat cu răni care par a nu avea putință de vindecare. De câte ori îmi pare că s-a domolit o durere ascuțită, apare o alta s-o revitalizeze, să-i dea amploare, s-o ațâțe. Nu mă împac deloc ușor cu acest aparent neîntrerupt cerc vicios. Peticesc o rană, apare alta, mă împac cu o situație, se creează alt dezechilibru. E drept că sensibilitatea mea e setată pe o treaptă mai înaltă decât media, cumva se tot demonstrează acest lucru, că reacționez și mă dor lucruri care par a fi neimportante pentru alții. Că am nevoie să cobor până-n străfunduri, să privesc fiecare rană în profunzimea ei, s-o înțeleg, ca să pot accepta și merge mai departe, să pot vindeca. Nu, mie nu-mi trece nimic de la sine. Supărări, dezamăgiri, tristeți, apăsări… toate au nevoie de atenție multă, de înțelegere, de preocupare, ca să dispară, nu doar să se ascundă sub un colț de preș, să se adune acolo, transformându-se în balauri. Și totuși, cu toate acestea, cred că merg pe drumul cel bun. Și am parte și de multe momente de bucurie simplă, uneori atât de frumoasă, că mă tem s-o simt, s-o cred, s-o percep ca reală.

Sigur, luna decembrie nu-i lună de vreo căutare. E doar de acceptat că timpul trece altfel, că oamenii sunt altfel, că soarele-i altfel, deh, că viața e altfel în decembrie. Grăbită. Când să mai găsești ceva?

Dialog delicios

 Posted by on Tuesday, 6 December 2016  4 Responses »
Dec 062016
 

În mașină, ieri, eu la volan, Puștiul în spate. Eu, foarte entuziasmată de gândul care-mi venise, de o veste pe care vroiam să i-o dau în stil mare, plin de magie:

- Marc, trebuie să îți spun ceva.

El, foarte curios, zi-mi mami, ce, ce?

- Păi, să știi că Moșul mi-a transmis un mesaj.

El, foarte liniștit mi-o aruncă – da, sigur că ție ți-a transmis, cum alfel, doar nu mi-ar fi transmis mie, ca să mă convingă că există, sigur că ție, că așa poți să îmi spui orice.

Am rămas așa, cu gura semi căscată.

- Păi, Marc, cum să spui asta, tu nu crezi?

Și el, foarte senin. Păi, nu prea cred, dar hai, spune-mi care e mesajul și putem să ne prefacem că așa e. Deci, ce ți-a transmis și ce metodă a ales, te-a sunat? 

Bine, luptă cu raționamentul lui perfect logic, dacă poți, mami Loredana. Că pe el îl interesează subiectul, nu cine și cum și dacă e posibil, real sau fantezist etc.

Păi, să știi că, de fapt, eu am visat că Moșul a vorbit cu mine.

A, da, păi spune așa, că-i cu totul altceva. Noi toți putem să visăm orice. Asta cred, sigur că pot să cred.

Uff. Bine, Marc, uite ce am visat…

… dar asta-i altă poveste, că-i prea faină direcția în care ne duce acest… vis. Vedem noi în curând ce iese de-aici.

Așadar, n-o fi mare bai dacă Moșul există sau nu. Nu caut nici să alimentez cu tot dinadinsul faptul că el crede în Moș Crăciun, așa cum nu simt nevoia nici să-i spun că nu există. La naiba, dacă credem, magia există. Că e în Moșul ăla cu barbă albă, fantezie, sau e în oamenii de lângă noi, tot e, trebuie să fie. De fapt, în asta vreau să creadă. În a primi și a dărui, în bucurie simplă, surprize frumoase și momente cu iz de poveste. Are opt ani și-o înțelepciune care mă uimește. E deschis la discuții și pare să nu-i fie frică, pare să nu fie o situație care l-ar destabiliza, aflând că el crede în ceva ce nu există. E bine, sunt tare recunoscătoare că el e așa cum e. Copil, fericit cu ceea ce Moșul i-a lăsat lângă ghete, dar pregătit și să fie împăcat cu ideea că mama e cea care-i pregătește doza de magie. Suntem pe drumul cel bun, cred. Și las să fie în ritmul lui, așa cum simt că el se așteaptă să fie.

bucurie

 

Un decembrie cu împăcare, vă rog!

 Posted by on Friday, 2 December 2016  9 Responses »
Dec 022016
 

A venit decembrie. Cu zăpadă din belșug, la Baia Mare, cu tristețe rece la București, unde sunt câteva zile.

Nu-mi place această lună. E luna în care oamenii ies la vânătoare. Vânătoare de cumpărături mai mult excesive, decât necesare, vânătoare de belșug pe masă care să umple și burți, dar și suflete goale, vânătoare de fapte bune care ne hrănesc mai mult orgoliile, decât simțul umanității pe care nu-l avem pe parcursul anului, vânătoare de emoție sărbătorească, ca măcar acum, dacă am tras un an întreg și ne-a fost greu, să ne bucurăm.

Am sufletul în niște ghimpi și mă împotrivesc valului din care pare că-i musai să fac parte. În decembrie oamenii par să creadă că pot să cumpere fericire și stare de bine. Că magazinele în care n-ai loc să ajungi la rafturi sau petreci ore multe pe drumul până la casa de marcat, ascund în ele, în pachete colorate, bucurie și drag și emoție. Și nici măcar nu poți să vezi, să simți lumina, din cauza prea multor luminițe. Unde să fie magie în atâta grabă?

În gândul meu, lucrurile-ar trebui să fie altfel. Doar despre oameni. Oameni dragi, care hrănesc sufletul și-l îmbogățesc. Apropiere și emoție și bucurie de-a fi, de-a împărtăși. Pace, împăcare, cu noi, cu lumea, cu așteptările, cu dezamăgirile. Un repaos al continuei alergături de peste an. O așezare a lucrurilor, timp de tras sufletul și respirat aer negrăbit.

Mi-s aripile amorțite. De la prea multă zbatere, de la prea multă încercare de-a zbura cu aripile obosite. A fost un an greu, poate anul în care-am privit în mine cu cea mai clară lupă și a fost necesar să iau decizii care-au însemnat chirurgie pe suflet, fără anestezie. Nu mă întreb acum de ce sunt lucrurile așa cum sunt, n-are sens, drumul m-a adus până aici, unde sunt acum și încerc mereu să înțeleg. Și-apoi să accept. Nu-mi iese, se mai smulge, așa, pe viu și fără preaviz, câte-o pană din aripi, mai dau de pământ când cred că e firesc să zbor, se mai îmbolnăvește dorința de-a continua și gândurile sumbre își fac de cap, dar… merg mai departe. Se întâmplă să fiu și pe undeva mai pe sus, zău c-au fost momente absolut autentice și vindecătoare în acest an, c-am avut parte de zbor și de emoție și frumos.

Dar, aș vrea o pauză de la luptă. Voi ce-ați vrea?

Mami, tu ce jucărie îți dorești?

 Posted by on Sunday, 27 November 2016  7 Responses »
Nov 272016
 

Știe că urmează ziua mea în ianuarie și că pentru mine-s importante zilele de naștere. Se gândește, face planuri. Și ieri mă întreabă, de pe bancheta din spate, parcă din senin, când stăm la semafor și eu sunt preocupată și atentă la mașina din fața mea și la gândurile prea multe din capul meu. Mami, tu ce jucărie îți dorești? Și eu, surprinsă, fără să înțeleg ce vrea să spună… ce jucărie îmi doresc? Da, de ziua ta, mami, ce jucărie ți-ar plăcea să primești?

M-am blocat, e drept, n-am știut să-i dau un răspuns. Jucărie? Cum să-mi doresc o jucărie? Sunt prea… prea om mare. Și-ncerc să-i explic. Păi, vezi tu, eu nu prea îmi mai doresc jucării, nu pot să mă gândesc decât la lucruri serioase, știi, dacă e să-mi doresc ceva, îmi doresc bilete de avion, să putem pleca undeva, sau poate niște cărți, dar mai mult îmi doresc lucruri care ne sunt necesare, îmi doresc ceea ce avem nevoie, mai mult decât ceea ce… doar ar provoca bucurie. Și el insistă - da, mami, dar ce ți-ar plăcea ție cel mai mult să primești?

Și m-a pus pe gânduri. Are opt ani și-n mintea lui lucrurile sunt simple și clare. Lucrurile pe care le dorește sunt cele care-i aduc bucurie. Își dorește jucării. Și mai mult decât jucării, își dorește joacă. Pentru că joaca înseamnă pentru el timp petrecut cu sens. Înseamnă bucurie și încredere și siguranță. Înseamnă bine, binele acela de care are nevoie, care-i oferă confortul psihic necesar.

Ce-mi doresc eu? Cu adevărat ce-mi doresc eu? De ce mi-e așa de greu să exprim? De ce caut tot felul de explicații raționale, c-aș vrea una, sau alta, lucruri materiale care să umple goluri, când, de fapt, e simplu. Îmi doresc bucurie. Prin orice cale ar veni, bucurie simplă și autentică, să-mi curgă intens prin vene, asta-mi doresc. Să simt bucurie. Să simt că se ascund balaurii din mintea mea, că mai dispare din cenușiul nesiguranțelor și că pot să simt bucurie. Așa cum o simte el, copilăresc, fără teamă, fără gânduri, doar bucurie.

Pot să comand niște bucurie, oare? Poate fi și o supradoză, zău că am grijă s-o drămuiesc bine.

(apropo de ziua de naștere, bucuria aceasta care mi-a umplut la refuz cutia poștală încă-i extrem de prețioasă)

Later edit:

Bucuria aia faină și simplă și exact așa, de simțit până în străfunduri, a venit chiar acum în bucătăria noastră, când afară-i cenușiu și plouă și Puștiul a vrut să-mi arate cum exersează la chitară. Candoare și încredere și voce clară și atâta suflet pus în încercările de-a acorda chitara cu versurile. Nu-l puteți auzi, că n-am reușit să încarc o înregistrare video, dar zău că îmi umple inima de o senzație copleșitoare. Sunt recunoscătoare tare, așa-i.

bucurie de duminica