Învățăm iubirea

 Posted by on Tuesday, 14 February 2017  1 Response »
Feb 142017
 

Învățăm iubirea. Și atașamentul și tandrețea și loialitatea.

Da, noi, oamenii mari de azi, copiii de ieri, învățăm despre ce-i iubirea, cum se manifestă, cum se primește, cum se dăruiește. Cred că suntem extrem de mult în urmă în acest domeniu, cred că avem lacune uriașe și goluri dureroase de umplut. Că ne e necesar să privim în noi, să scoatem de-acolo frici și nesiguranțe, să trecem ziduri construite de noi înșine în ani de limitare emoțională și să facem apoi loc pentru afecțiune și emoție și drag și tandrețe.

Puștiul meu de opt ani și jumătate iubește simplu. Nu se întreabă de ce, nu calculează cât, el are nevoie să dea și să primească. Tot. Nu există măsură, nu există limitări. Când e bucuros, e pur și simplu, bucuros. Când e trist, e trist. Dar tristețea vine și trece, nu întunecă bucuria care urmează.

Mami, simt că fericirea circulă prin organele mele – îmi spune azi, așa, dintr-o dată, fără mari motive pentru asta. Mie mi-e greu să folosesc cuvântul fericire. Nu găsesc ceva suficient de consistent ca să pot cuprinde în acest cuvânt, așa că mă feresc să-l exprim. La el e simplu. Simte, exprimă. Autentic, curat, senin. Sunt fericit azi, mami, că învățăm la școală împărțirea și-mi place, sunt bucuros că ne jucăm acum împreună, sunt fericit că a nins iar, ce zi frumoasă e azi c-am ieșit cu bicicleta, mami, e cea mai frumoasă zi din viața mea, etc. Folosește des expresiile acestea, legate de fapte mici, aproape banale, deseori. Și acolo-i cheia. Bucuria firescului. 

bucuria firescului

(poza e de duminică, zi senină și frumoasă în Baia Mare, când am scos și bicicleta Puștiului prima oară anul acesta și-a fost un timp de-ăla simplu, dar extrem de prețios, presărat cu chiote de bucurie)

Drumul meu duce spre primăvară

 Posted by on Sunday, 12 February 2017  No Responses »
Feb 122017
 

Călătorie către mine însămi. Asta-i viața. Orice drum mă duce tot în aceeași direcție, fiecare om pe care-l întânesc și mă oprește o clipă din calea mea, e un pas înspre a înțelege care-i sensul, ce rol am și cum pot face să ajung la cea mai bună variantă posibilă a mea însămi. Ca mie să-mi fie bine cu mine, ca altora să le fie bine cu mine, ca trecerea mea prin lume să fie… în slujba binelui.

Vorbesc cu mine mult. Analizez și iar analizez, mă întreb și caut răspunsuri. Mă uit la mine critic și cu multe așteptări, am mereu ceva de corectat, o nemulțumire sau un reproș de făcut. Mereu îmi pare că puteam să fac lucrurile mai bine, mai mult, mai altfel. Mă zbat să înțeleg, mă războiesc cu gândurile și trăirile mele, acceptând greu toate cele care vin. Caut răspunsuri clare și certitudini totale – ce absurditate – am nevoie ca lucrurile să fie perfecte în forma lor, vreau ca eu însămi să fiu, să știu, să vreau și să pot. Și dacă e posibil, să vină toate de la sine, fără efort.

Știu că sunt un aluat greu de frământat de către mâinile invizibilile ale destinului. Nu sunt lut moale, ușor modelabil, ci e chiar greu de găsit textura-mi potrivită pentru modelarea acestui aluat din atât de multe ingrediente, atât de contradictorii și de nepotrivite între ele, nelăsându-se înghițite unele de altele, nelăsându-se ușor încorporate, anulate sau schimbate. Dar mâinile destinului, chiar obosite, continuă să frământe și cred că acesta e singurul drum real și firesc, al modelării mele înspre forma cea mai potrivită.

Știu bine că sunt amestec de bune cu rele, de orgoliu și mândrie, de sensibilitate și onestitate, de egoism și frustrări, de integritate și încredere, de goluri profunde de afecțiune, de dorință de-a schimba ceva în bine, de șapte ani de-acasă fragilli, de visuri și bucurii simple, de căderi în hău, de zboruri înalte, de neajunsuri și dezamăgiri, de capacitate și determinare pentru a face lucruri, de cicatrici și regrete, de emoții puternice, de încăpățânare nesănătoasă.

Știu toate acestea, sunt balaurii cu care lupt zi de zi, dar sunt și armele care-mi dau forță și sens. Știu că nevoia mea de atenție, de respect, de loialitate, de iubire, de recunoaștere, de lucruri făcute cu sens, sunt ingrediente care fac aluatul când împietrit și imposibil de modelat, când prea fluid, ușor strecurându-se printre degete, pierzându-se. Dar, măcar uneori, pare că-i compoziția potrivită și modelarea devine firească, conturându-se o formă cu care nu mă războiesc, pe care o înțeleg și o accept. Sunt multe lecții care vin de-a valma peste mine de niște ani încoace. Știu că una dintre ele este despre împăcare. A mea cu mine. De-a accepta că forma aceasta care sunt are sens.

Anul acesta, mai mult ca-n alți ani, nu mi-e aceeași teamă de iarnă, nu simt că există o iarnă și-n mine. Dimpotrivă, simt acum că drumul meu duce către primăvară. E o încredere nouă, mi-e destul de teamă să mă bucur de ea. Da, sigur, ne e frică și de bine, mai ales când nu prea suntem învățați că e firesc să fie bine.

spre primăvară

Îndrăznesc să cred că pot!

 Posted by on Tuesday, 7 February 2017  2 Responses »
Feb 072017
 

Pluteşte drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala.” – Regina Izabela către Cristofor Columb.

Mi-aduc aminte că am iubit mult acest citat în adolescență. Mi se părea maiestuos, mi se părea că-mi vorbește despre o forță interioară specială. Îl întorceam pe toate părțile și-mi tot găseam dovezi de cutezanță în ceea ce însemna viața mea de atunci, lucruri pentru care aș fi meritat să-mi atribui curaj de-a fi, măcar într-o mică măsură, să mă consider vrednică de un asemenea sfat sau îndemn.

Trăiesc acum zile în care mă întreb cum se construiește îndrăzneala, cum se fabrică în mintea și în sufletul nostru cutezanța de-a crede. De-a crede într-un vis, de-a pune acolo toate speranțele și toată determinarea și de-a sta drept în fața sinelui și-a putea rosti – da, îndrăznesc să cred că pot!

Mă întreb care sunt mecanismele prin care se pun în funcțiune rotițele entuziasmului și a acelui sentiment de bucurie a mersului pe un drum care pare a fi cu sens. Nu un sens pentru mărire sau pentru creșterea ego-ului sau pentru satisfacții materiale. Ci unul care bucură autentic sufletul. Care umple inima de emoție și dor. Dorul acela de lucruri netrăite, nefăcute încă, care se strecoară prin unghere și se cer scoase la iveală, ca să poată străluci în lumină, ca să poată prinde aripi și să devină fapte, realitate.

Mă întreb. Și sunt vremuri tulburi în mine și înafară. Dar, pe neștiute, cu teamă multă și neîncrederea izvorâtă din ani de nesiguranțe, simt că pășesc pe un drum nou. Că încep să merg alături de mine însămi. Și mă văd diferit, mă uit la mine cu mai multă bunăvoință, mă uit la mine cu mai puțină critică. Pentru prima oară, poate chiar pentru prima oară în toată viața mea, simt că pășesc pe un drum al unei independențe emoționale.

Sunt vorbe mari și le rostesc de abia șoptit și cu multă teamă, dar le simt în mine și am o nevoie acută să exprim. Să pun în cuvinte această senzație de eliberare dintr-o cușcă, din cușca propriei mele minți. Cumva, sunt încă acolo balaurii care joacă hore nebune în capul meu și vin și vor să-și facă de cap. Și-i las uneori, dar nu mă zbat cu aceeași răzvrătire ca ei să nu existe. Toate nesiguranțele mele fac parte din mine. Mă modelează, mă îndrumă. Mă doboară, mă obligă să mă chircesc de frică și frustrare. Dar parcă nu mai îmi e chiar așa de teamă să fiu acolo, în întunericuri de nesiguranțe, pentru că simt că are sens, că e calea mea, drumul pe care trebuie să merg și sunt acolo lucruri importante pentru care trebuie, am nevoie să le învăț. Și e viață, doar viață, până la urmă. Și nu e chiar atât de întuneric, dacă-mi dau voie să văd și firicelele de lumină.

Așadar, spre țărmuri neștiute, cu îndrăzneală!

Tăcerea care doare

 Posted by on Saturday, 4 February 2017  3 Responses »
Feb 042017
 

Nu vorbele rănesc cel mai tare. Câteodată doare mai mult tăcerea. Tăcerea care țiuie în urechi și în suflet. Tăcerea care naște balauri cu capete fioroase care cresc la loc imediat ce-au fost retezate. Tăcerea care însingurează și învăluie în amărăciune. Tăcerea – comă emoțională.

Tac mult. De când mă știu, cu sau fără intenție clară, alegere conștientă sau instinctiv, am învățat să tac. Să tac mult și să tac greu. Și sunt o războinică, se știe. Deși situațiile de criză și certurile îmi stârnesc anxietate, tot nu sunt o pacifistă. Între pace și dreptate, mi-e greu să aleg pacea. O pace a neîmpăcării cu mine însămi. Mă războiesc pentru ceea ce cred că are sens și nu predau armele decât după multă, extrem de multă rezistență, combinată cu ofensivă. Că deh, cea mai bună apărare e atacul, nu?

Și tac. Tac defensiv. Și tac ofensiv. Uneori tac pentru că simt nevoia să mă apăr și să mă închid într-un colț al minții al meu și numai al meu (și-al balaurilor care jubilează în capul meu), alteori tac pentru că am senzația că mi-e singura armă posibilă și știu și văd că are efect, că e un cuțit ascuțit pe două părți. Tac mult. Mă închid în mine și țes acolo, în buncărul de tăcere, realități absurde, paralele cu prezentul pe care-l trăiesc. Și tăcerea, ahh, tăcerea doare și funționează. Mă doare pe mine, îi doare pe ceilalți. Tăcerea înveninează întotdeauna ambele părți.

Natura umană e o afacere tare păguboasă, dar cred că nu e niciodată prea târziu să învățăm despre comunicare. Poate de-asta am nevoie de masterul în PR și comunicare pe care-l fac, cine știe?!

(mă dor niște tăceri pe care n-am răbdare s-ajung să le înțeleg, e drept. niște drumuri pe care le văd că duc într-o direcție, dar orizontul îmi pare prea îndepărtat să-l pot accepta ca realizabil. și viața îmi servește lecții și eu mă împotrivesc, deh, trăim vremuri despre rezistență, și-n afară, și-n interiorul nostru.)

Lucruri mici, bucurii mari

 Posted by on Sunday, 29 January 2017  No Responses »
Jan 292017
 

Iarnă adevărată la Baia Mare. Zapadă multă, de mult timp. Un decembrie cu ninsori abundente, un ianuarie cu multe grade sub zero, până dincolo de minus douăzeci. O vreme, desigur, absolut deloc prietenoasă cu bicicletele. Și un dor de pedalat, pe măsură.

Ieri îmi ziceam că ar fi tare bine dacă aș scoate bicicleta la lumină. Azi, pregătindu-mă să plec de-acasă, am uitat. Am parcurs o parte din drumul pe care-l aveam de făcut, pe jos, aventurându-mă pe trotuarele – patinoar și printre gândurile haotice din capul meu. Bucurându-mă de soare, mi-am amintit de bicicletă. Și m-am întors. Da, pe bună dreptate, nici lucrurile mici nu-s chiar așa lipsite de efort. Efort psihic măcar, împotriva comodității. Bicicleta, parcată la loc sigur de câteva luni, cu cele douăzeci de kilograme ale ei și cu roțile total dezumflate, mai că m-a făcut să renunț. Tare am vrut să-i întorc spatele și să-mi continui ziua pe jos. Dar am cărat-o pe scări și-apoi am târât-o, la propriu, pe gheața de pe trotuare, până la o benzinărie din apropiere, unde puteam să umplu cauciucurile cu aer.

Bucuria care mi-a inundat, pur și simplu, fiecare colțișor de suflet, a fost magică. Parcă surprinzătoare de fiecare dată. Zău. Râdeam singură în timp ce pedalam pe carosabil și-mi repetam – bicicleta, bicicleta, ce drag mi-e de bicicleta mea, ce emoție și bucurie. Aer rece tare, soare și cer minunat de senin, străzi liniștite de duminică, circulație puțină pe șosele, ce mai, frumos și bine. Am simțit că îmi cresc aripi în suflet.

Cred că trăim mult din inerție. O zi și încă o zi, executăm sarcini, repetăm mecanic acțiuni, ne facem treaba, mai cu entuziasm, mai fără, toate într-un ciclu care ne pare firesc. Și uităm, uităm așa de mult să ne bucurăm. Simplu, frumos. Uităm să facem lucruri care chiar ne aduc bucurie autentică. Ocupați cu viața de zi cu zi, nu trăim. Și știu, sunt dintre cei norocoși, am multe lucruri care mă bucură, munca mea zilnică nu-i un job ci o cauză în care cred, toate lucrurile în care cred și pentru care lupt, au sens și îmi aduc plus valoare în viață. Nu mă bucur pe cât aș avea motive și-mi reproșez asta. Și pentru zile ca cea de azi, cu oameni frumoși și astfel de bucurie copilărească, tare sunt recunoscătoare. Cum ziceam, e mai mult bine decât rău. Când reușesc să simt asta, mi-e tare prețios.

Pe voi, ce v-a bucurat azi? Ieri, zilele acestea?! Sau ce v-ar bucura? Dar așa, simplu și copleșitor de frumos?

bucurie la minus grade

Numele meu pe o carte

 Posted by on Saturday, 28 January 2017  15 Responses »
Jan 282017
 

Că-mi doresc să scriu o carte, e un vis pe care nici n-am avut curaj să îl transform din gând în cuvânt, l-am purtat în suflet de când mă știu, din copilărie când iubeam poveștile nemuritoare, din adolescență când umpleam jurnal după jurnal, în viața de adult când visurile și-au tocit din cutezanță și rațiunea și-a tot făcut loc, înghesuind prin colțuri de minte și de suflet, năzuințe și speranțe. Dar a fost acolo mereu, chiar așa, neexprimat, până i-a venit timpul să prindă contur în cuvinte.

Poate că drumul meu în viața nu-i despre a scrie cărți, poate că n-am ceva destul de important de spus, dar chiar de-ar fi să fie așa, cred că îmi sunt mie însămi datoare să-mi dau voie să sper, să-mi dau voie să cred în ceea ce-mi spune sufletul. Deocamdată mi-e bine că am putut să las să fie și cuvânt, nu doar gând.

Însă zilele acestea au ieșit din tipografie primele câteva sute din cele două mii de exemplare ale publicației care poartă (și) numele meu pe ea. Alături de cel al lui Peter Hurley. Focul viu.

Focul viu

O broșură bilingvă cu 68 de pagini care cuprinde o călătorie de șapte ani către cultura tradițională a României.

E și numele meu acolo, dar nu e creația mea. Sunt omul care a pus umărul – și mintea și sufletul – la aducerea împreună a informațiilor, la modelarea înspre forma pe care a luat-o acest material, la consolidarea încrederii că acest proiect e necesar, am muncit într-un mod intens și epuizant la realizarea ei, dar efortul și încrederea, mai ales acest crez puternic, grandios tocmai prin imperfecțiunea lui, prin obstacolele care ies mereu în cale, prin toate elementele care-l formează, sunt ale lui Peter, irlandezul care merge pe un drum deloc ușor, dar, cu o minte sclipitoare și o viziune revoluționară, cu o încredere puternică în oameni și în cauza lui, continuă. Zi după zi, an după an.

Focul viu (5)

Focul viu. E un material prețios, o bijuterie pentru toți cei care vibrează la ideea de întoarcere către tradiții, către origini. E despre Maramureș și despre ceea ce avem prețios aici, despre focul viu din vatra fiecărui sat, un foc care de-abia mai pâlpâie, dar e încă acolo și eforturile de a-l menține aprins sunt și necesare și justificate. E despre parcursul de șapte ani ai proiectului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, despre planul pentru ediția din acest an, despre modul în care oricine poate să se implice și să sprijine acest demers.

Cultura tradițională e ceea ce ne definește și ne dă o identitate. Sunt recunoscătoare să fiu parte din acest proiect, să fie (și) numele meu pe această publicație, e o răsplată a implicării și a efortului, dar, mai ales, simt că e ceva special ce pot să dăruiesc lumii.

(mai jos doar câteva pagini, în curând o să fie disponibilă și în online. mulțumim, cu recunoștință multă, tuturor celor care și-au adus aportul la realizarea ei, fotografilor și în special lui Florin, responsabilul pentru grafica minunată)

Focul viu (3)

Focul viu (4)

Focul viu (6)

Curățenie prin suflet

 Posted by on Sunday, 22 January 2017  9 Responses »
Jan 222017
 

Mai degrabă facem curățenie printre lucruri, decât să facem prin suflet. Mă învârt prin casă căutând ceva ce-ar avea sens să fie pus în ordine, ca să se mai așeze și gândurile din capul meu. Spăl vase, deși nu-i activitatea mea preferată. Sortez documente și hârtii, zău că-i efort, m-așteaptă de multă vreme, doar le adun vraf și le pasez unui mâine care nu vine repede. Aranjez jucării și înșir armată de omuleți Lego, ce bine-i pe acolo, în lumea imaginației, poate fi război fără durere. Aceasta e, uneori, cea mai bună metodă de relaxare mentală, de așezare a haosului din capul meu, se tot spune că există o legătură între ordinea din jurul nostru și ordinea din noi înșine. Probabil că nu-i pe deplin valabil, sau poate e și invers, că la mine dezordinea-i mai mult în cap, decât printre lucruri.

În momentele acestea de liniștire mentală, mai ales după un vârtej crunt, după niște furtuni care m-au purtat pe coclauri emoționale, măcar vine vremea să pot privi lucrurile cu mai puțină încrâncenare, cu mai puțină războire, să pot accepta puncte de vedere diferite și să pot, cel puțin să pot încerca să-mi explic de ce și de unde vine nevoia de răutate pe care o purtăm în noi, cei mai mulți dintre noi?! Îmi spun că e un sistem de apărare. Ca să ne apărăm pe noi înșine, îl lovim pe ceilalți. E metoda cea mai la îndemână, oricât de trist ar părea, asta facem. Aruncăm cu vorbe grele, care taie pe-acolo, prin suflet. Izbim în ceilalți cu tăceri nimicitoare. Pentru că ne e frică, pentru că zona de confort asta înseamnă, să ne apărăm, să ne ferim de a fi vulnerabili, să stăm tare pe poziție, ca nu cumva să fim noi cei răniți. Dar mai e și răutatea gratuită pe care nu mi-o pot explica. O fi având și ea ceva în spate, explicații, scuze, motive, dar nu pot mereu percepe de ce există.

Îi rănim pe oameni și nu pe oricare oameni, ci tocmai pe cei de care ne pasă. Nu știu de ce considerăm că avem dreptul să aruncăm cu săgeți otrăvite în ei, să proiectăm asupra lor durerile și frustrările pe care noi înșine le purtăm în noi. De ce-i considerăm datori să împartă cu noi propria noastră povară a neputințelor?! Pentru că ne sunt aproape și ni se cuvine, de drept, să-i iubim, dar să-i și rănim?! Mi se pare că prea mult orgoliile ne dictează acțiunile și nu afecțiunea pe care le-o purtăm oamenilor, dragul care ne leagă de ei. Și e trist și e dureros și această treabă a relațiilor umane zău că-i cea mai păguboasă afacere.

Să ne facem curățenie prin suflet, dar nu aruncând mizeria în sufletele altora. 

razboi fara durere

Ianuarie călător +

 Posted by on Tuesday, 17 January 2017  2 Responses »
Jan 172017
 

Trei zile prin țară. Doar Puștiul și cu mine, așa cum și-a dorit și a cerut în mod insistent. Să nu vizităm pe nimeni, să nu împart timpul cu nimic altceva decât cu el. Și-am făcut asta. El cu mine și eu cu el. Vreo 800 de km. El a avut nevoie de timpul acesta de stat cu mine, de văzut locuri noi, de aventură. Și a fost bine și pentru mine.

Călătoria cu un copil e mereu o aventură, e mereu ceva neprevăzut la care trebuie să te adaptezi din mers, pe repede înainte. El întreabă mereu ceva, el vrea mereu ceva. Cam așa a vrut zilele acestea. Înghețată. Multă dacă se poate, indiferent de gradele cu plus sau cu minus de-afară. Autostradă. Cu apăsat pedala de accelerație de către – asta-i mama mea, cum a zis la un moment dat! Desigur, mamă responsabilă, promit. Și-am împăcat lucrurile, am avut și niște autostradă și-am avut și multe drumuri de țară, de-alea înzăpezite, care mi-au dat emoții. Ce-a mai vrut? Zăpadă. Oriunde, peste tot. Bulgări de zăpadă în orice situație. Tăvălit în zăpadă, dacă se poate. Ce dacă mama se chinuie să scoată mașina dintr-o parcare transformată în patinoar, plus cu zăpadă până la glezne? Zăpadă să fie. Și pisici, dacă se poate. Jumătate drumul am învățat și fredonat Pisica neagră a Păsării Colibri. Cealaltă jumătate de drum, adică vreo 400 de km, a trebuit să-i povestesc despre mine și copilărie, năzbâtii și dorințe și așteptări de copil din urmă cu un sfert de veac.

Ne-a fost cam așa, trei zile prin Transilvania:

La Alba Iulia - Alba Carolina ne-am plimbat o vreme prin cetatea învelită în pătură albă, ne-am așezat pe scaunul abandonat al lui Moș Crăciun, deh, ne-am pus singuri dorința, singuri ne-o îndeplinim, Puștiul a pozat în copil – statuie cu bulgăre de zăpadă, dar nu prea aproape de celelalte statui care nu-i plac, i se par cumva înfricoșătoare.

Alba Iulia

Alba Iulia 1

De la Alba Iulia am mers la Avrig, la Palatul Brukenthal unde am rămas peste noapte. A fost alegerea cea mai potrivită, ne-a plăcut mult acolo, condițiile de cazare minunate la un preț foarte rezonabil, împrejurimile Oranjeriei arătau de poveste în dimineața de sâmbătă, liniște, puțini oameni, totul alb. Personalul amabil, am petrecut un timp boieresc acolo, aș putea zice. Recomand locul, da.

La Castelul de Lut din Valea Zânelor, Porumbacu de Sus, am ajuns după un drum înzăpezit, cu adrenalină destul de multă, înspre poaleleCarpaților. E frumos ce-au făcut oamenii acolo, clar devine una dintre atracțiile turistice ale țării, locul are ceva magic, te transpune într-un cadru de poveste, fermecător pentru copii, îndeosebi. E ca și cum poți să-ți imaginezi că locuiesc acolo personaje de basm care au parte de aventuri care te țin cu sufletul la gură. Și e bine, pe direcția pe care au ales să meargă, sper ca oamenii aceia să păstreze autenticitatea locului și să dezvolte acolo mai mult o poveste decât o afacere.

Pentru că șampanie sau altceva așa mai sărbătoresc n-am avut, Puștiul mi-a cântat La mulți ani și-am ciocnit cu paharele noastre de unică folosință, umplute cu suc natural de mere cu scorțișoară. Cald. Bun a fost.

Valea Zanelor (2)

Valea Zanelor (3)

Valea Zanelor (1)

Pe drumurile de țară mi-a plăcut mai mult mie, decât lui. A fost interesant să lăsăm în urmă șoselele naționale, curate, și să ne aventurăm pe drumuri județene pe care n-am mai fost vreodată și nici mașini de curățat zăpadă n-au prea trecut pe acolo. Dar am ales bine. Dealuri pudrate, creste de munți ascunse în nori, sate izolate, câte o mașină trecând pe lângă noi abia din când în când, turme de oi multe, soare, frumos a fost. Tare frumos.

La Biertan am găsit totul pustiul și liniștit, nu hoinăresc prea mulți turiști pe-acolo – pe nicăieri, de fapt – la mijloc de ianuarie. Dar ne-a plăcut. Era soare, un albastru frumos, biserica fortificată impunătoare, minunăție că avem așa ceva în țara noastră. Pe lângă multe, multe alte locuri și lucruri valoroase, știu.

drumuri (2)

biertan (1)

drumuri (1)

Sighișoara a fost colorată, dar rece și tot pustie. Cumva, parcă era numai pentru noi. În Turnul cu Ceas am stat multă vreme, la ora 12 clopotele au bătut frumos, povestea personajelor din turn l-a fascinat pe Marc. Am dormit la Casa Cositorarului, în cetate, casă cu gazde primitoare, cu atmosferă săsească în fiecare colț, de la podeaua care scârțâia artistic și până la modelele desenate pe tavan. A fost plăcut, ne-am plimbat mult, erau zero grade afară, deci mult mai bine față de cele peste minus zece grade pe care le-am lăsat acasă. Seara a fost mai trist, că-n toată Cetatea era deschis și funcțional un singur restaurant și chiar și acolo, în toată sala aceea mare am luat masa doar Puștiul și cu mine. Dar măcar a fost mâncare buuună tare și la final Marc a insistat să-mi pun o dorință și să suflu în lumânarea din sfeșnic. Dacă tort n-a fost, ne-am descurcat.

Sighișoara e frumoasă tare. O cetate – bijuterie a țării. Un fel de mică Pragă, cu case frumos conservate, cu străduțe pavate, cu istorie care respiră la fiecare pas. Avem locuri frumoase, măcar unele sunt și prețuite și valorificate.

BeFunky Collage1

Sighisoara

Sighisoara (5)

Sighisoara (1)

noi doi

Prin oglinda emoției

 Posted by on Monday, 16 January 2017  1 Response »
Jan 162017
 

M-am gândit mult la acest aspect. Ce anume iubim în oameni? Ceea ce vedem noi la ei sau ceea ce ei sunt cu adevărat?

Mi se pare că ni se întâmplă adesea să avem percepții destul de deformate despre oamenii care ne sunt aproape. Proiectăm asupra lor dorințele noastre, așteptările noastre și le conferim calități pe care, poate, nici nu le au. Vedem în ei bunătatea pe care ne dorim noi mult să o vedem și pe care sperăm să o revarse asupra noastră. Le atribuim generozitatea, sensibilitatea, atenția și implicarea care ne sunt nouă necesare, pe care ne dorim să le primim de la ei.

Nu-i vedem pe oameni așa cum sunt, ci așa cum ne-am dori să fie. Așa cum credem că avem nevoie să fie. Mai ales la început, îi învăluim în aură de magie și emoție și suntem dezamăgiți atunci când ajungem să-i vedem clar, dincolo de așteptările pe care singuri ni le-am creat. Nu e vina celorlalți, desigur, ci a noastră. Dar percepția deformată există și-și pune amprenta asupra interacțiunilor noastre sociale.

Cred că de-aici rezultă multe dintre conflictele pe care le generează relațiile cu ceilalți. Din nepotrivirea între ceea ce credem noi că sunt oamenii de lângă noi și ceea ce sunt ei, de fapt. Din nevoia de-a suprapune perfect cele două imagini. Și n-are cum să se întâmple acest lucru. Oamenii sunt… ceea ce sunt. Percepțiile noastre sunt filtrate prin prisma emoțiilor pe care ni le transmit, a sentimentelor pe care le avem, a așteptărilor și nevoilor noastre. Dar ei sunt dincolo de aceste oglinzi ale noastre. Sunt ei, alții, așa cum pot să fie. Cu bune, cu rele. Cu bagaje emoționale complexe, apăsătoare, cu emoții pozitive, dar și negative. Cu calități și cu defecte, ca fiecare dintre noi.

Să-i accepți pe cei din jur exact așa cum sunt ei, mie îmi pare imposibil. Cred că e necesar, măcar într-o anumită măsură să ne ajustăm unii după ceilalți, să netezim asperități, să găsim calea prin care să ne ajutăm unii pe alții fără să ducem eterne lupte de modelare a celorlalți după tiparele noastre.

Cum? Mă tot străduiesc să înțeleg și tot sper că o să-mi iasă să văd clar, să înțeleg, să accept, să nu anulez ceea ce sunt, dar nici să nu cer de la alții să poarte măști, să… prea mulți de 

Să încerci mai mult să înțelegi, decât să fii înțeles. Uite o lecție bună.

#36

 Posted by on Saturday, 14 January 2017  9 Responses »
Jan 142017
 

#36. De două ori 18.

O poveste de iarnă. De ianuarie cu multă zăpadă, așa cum n-a mai fost de-o vreme bună. Cu o fată care împlinește azi 36 de ani pe care nu-i poate înțelege. Îi vede în oglindă, îi vede în ridurile din jurul ochilor și-n oboseala pașilor, dar nu-i poate pricepe. Când, cum, de ce aleargă, unde se grăbesc? De ce se așează ani peste ani, dar undeva, acolo, într-un ungher de suflet, tot un copil stă pitit?

pozelede36 (1)

pozelede36 (4)

pozelede36 (8)

pozelede36 (7)

pozelede36 (6)

pozelede36 (5)

pozelede36 (2)

pozelede36 (3)

pozelede36 (9)

Mulțumesc, Diana mea dragă și talentată, pentru fotografii!

Ianuarie călător

 Posted by on Friday, 13 January 2017  1 Response »
Jan 132017
 

De câțiva ani, fiecare mijloc de ianuarie înseamnă pentru mine un alt loc, o altă experiență, alte amintiri adunate în valiza vieții. E o încăpățânare de a mea de-a fi departe de casă de ziua mea. Poate fi și-o fugă și e, într-un anume fel, dar prefer să-i spun dorință de-a nu lăsa această zi să fie una în care se amestecă tot aceleași ingrediente ale vieții de zi cu zi. Deh, am mai spus-o, pentru mine zilele de naștere sunt importante și nu pot să dorm liniștită dacă nu mă străduiesc să le scot din rutină și să le fac speciale.

Așadar, facebook îmi reamintește zilele acestea de Praga senină într-o zi de ianuarie și înzăpezită a doua zi, de Filzmoos-ul drag tare unde am zburat cu balonul cu aer cald peste Alpi atunci când am împlinit 33 de ani, de Cambridge absolut prețios și hoinăreala de una singură prin Anglia rurală, de zilele de ianuarie primăvăratice din Napoli, aventură cu amintiri de pus în ramă, cu Puștiul de șapte ani pe-atunci.

AlbaCarolina

Și-acum, zilele acestui mijloc de ianuarie ne găsesc tot pe drumuri, dar pe șoselele țării de această dată. Aveam idei și dorințe multe, planuri de abia gândite și sperate, dar se pare că astrele așa s-au aranjat și dimineață ne-am îmbarcat în mașină și-am pornit mai spre partea din jos a țării. Am tremurat un pic de frig, dar ne-am bucurat mai mult, prin Alba Iulia, în cetate, povești cu războaie și unire, interesante pentru Marc, un pic în Sibiu la pas și-acum, seara, vă salutăm de la Palatul Brukenthal din Avrig. Atmosferă magică, de poveste aici, tare bună alegere am făcut. Mâine, vedem ce-o să mai fie.

Cum ar zice Puștiul, aventura, strigați uraa! 

Ianuariecalator(ianuarie călător în Praga, Filzmos, Hallstatt, Cambridge, Felixstowe, Napoli)

Întrebare cu răspuns greu

 Posted by on Tuesday, 10 January 2017  11 Responses »
Jan 102017
 

Dacă acesta ar fi ultimul tău an de viață, ce ai face, cum ai trăi?

Desigur, nu ne punem astfel de întrebări incomode care ne obligă la răspunsuri filtrate printr-o privire adâncă în sine. Răspunsuri pe care să nu le putem da dacă nu reușim să fim total onești cu noi înșine, cu ceilalți, cu ceea ce purtăm în noi, cu ceea ce credem, cu ceea ce sperăm și ne dorim. Răspunsuri care să fie venite direct de-acolo, din străfundurile noastre.

Mi s-a pus ieri această întrebare. Nu retoric. Nu într-o discuție banală, despre vreme. Ci într-un moment pe care l-am simțit ca fiind un fel de pumn direct în față, ca o forțare la trezire, la conștientizare, la înfruntare a tot ceea ce sunt sau nu sunt, ceea ce trebuie să fiu, ceea ce am datoria să fiu sau ceea ce îmi doresc să fiu. Un om responsabil pentru viața mea, pentru fiul meu de opt ani, dar și pentru o părticică din lumea în care trăiesc. Un om în slujba binelui.

Așadar, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață… primul meu impuls a fost să răspund fără să mă gândesc prea mult… că aș trăi fiecare zi la intensitate maximă, că aș pleca să cunosc oameni, că aș bate la pas harta lumii, că mi-aș umple sufletul cu emoție și drag și iubire peste orice măsură, că mi-aș face plinul la trăit, ce mai. Că nu m-aș întreba prea multe, doar aș lua. Tot ce poate fi luat de la viață.

Și apoi m-am întrebat… ok, dar dacă aș face toate astea, cu ce m-ar ajuta? Ce ar schimba în bine, cu ce m-ar îmbogăți, ce bagaj mi-ar fi și, mai ales, pentru ce, la ce mi-ar folosi la finalul anului, la finalul finalului? Pentru veșnicie? Pentru lumea de dincolo pe care n-am cum s-o înțeleg sau să o definesc?! Și m-am întristat, c-am simțit că răspunsul meu e unul superficial, fără consistență, că nu știu cu adevărat ce-i valoros și pentru ce trebuie să lupt.

Și-apoi, m-am gândit că altceva mi-aș dori. Dacă acesta ar fi ultimul meu an, cred că mi-aș dori să fac ceva care să transforme lumea aceasta într-un loc mai bun pentru cei care rămân să mai trăiască, pentru fiul meu cu suflet senin și pentru alții fii și fiice. Cred că asta mi-aș dori să îmi doresc și să mă motiveze. Ca tot ceea ce sunt sau fac să însemne plus valoare adusă vieții, comunității, lumii. Să fiu cu adevărat în slujba binelui, să ajut, să nu fie viața mea doar despre mine și nevoile și golurile mele și ceea ce am nevoie să primesc, ci mai mult despre ceea ce pot să dau.

Dar, cine știe, bravez acum și poate că, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață, doar mi-aș băga capul într-o groapă cu nisip și-aș aștepta acolo finalul.

Voi? 

spre nicăieri

(apropo de finalul finalului… oare ar putea să fie așa sfârșitul lumii, o trecere într-un albastru senin infinit?)

Bucurii de iarnă grea

 Posted by on Sunday, 8 January 2017  3 Responses »
Jan 082017
 

Iarnă la Baia Mare cum n-a fost de mult. -20 de grade zilele acestea. Și zăpadă foarte multă și temperaturi care îngheață și mințile. Școlile au anunțat suspendarea orelor în zilele care urmează. Pietonii circulă greu pe trotuarele transformate în patinoar. Șoferii trec prin aventuri palpitante pe șoselele necurățate. E iarnă de-aia grea.

Dar Puștiul e fericit. După vacanța petrecută la bunici unde n-a nins deloc, se tăvălește acum în zăpada mare și pufoasă și-mi repetă întruna – mami, e cea mai fericită zi. E expresia lui atunci când entuziasmul și bucuria au cote maxime. E ud tot, zăpada i s-a strecurat pe sub mănuși, în ghete, în păr, are sprâncenele înghețate, totul e sloi de gheață pe el și-n jurul lui, dar are obrajii roșii și ochii fericiți. Mă uit la el și-mi amintesc de copilăria mea, când stăteam ore întregi afară și frigul nu ne speria și bucuria era așa, autentică, ca a lui. Și mă bucur pentru el și pentru momentele lui de magie albă și pufoasă.

Cu picioarele prinse-n placa de snowboard, cad și mă ridic de nenumărate ori în prima mea zi pe o pârtie. Când reușesc să-mi țin echilibrul pe placă și alunec câțiva metri, îmi vine să chiui de o emoție mișto tare. E o senzație de libertate, comparabilă cu cea pe care o simt în zbor. Munte, zăpadă și alunecarea aceea. Cu mușchii încordați toți, cu fundul tăbăcit de-atâtea căzături, c-o epuizare fizică plăcută, am trecut de prima mea zi pe placă. Și-a fost bine și mai vreau. Măcar cât să cobor o pârtie fără să cad de douăzeci de ori. Și, de fapt, nu căderile-s problematice, ci ridicările de jos. Ca-n viață.

Nu, nu iubesc anotimpul acesta. Iarna îmi îngheață entuziasmul și energia și dorința de-a face lucruri, dar… poate că e și un pretext. De închidere în sine. Că ea, nevinovata iarnă, are atâta frumusețe. De gheață, dar frumusețe. Și dacă Puștiul o iubește așa mult și dacă este măcar o activitate care-mi face sufletul să vibreze, tot nu-i așa rău. Răzbesc eu până la primăvară când temperaturile vor fi tot de douăzeci de grade, dar cu plus.

Hai, s-aveți căldură, că tare-i prețioasă zilele acestea!

bucurie de iarna

Fii tu însăți!

 Posted by on Thursday, 5 January 2017  3 Responses »
Jan 052017
 

Fii tu însăți, mi s-a zis azi. Dar cum sunt eu? Ba entuziastă de am impresia că mi-aș putea întinde aripile dincolo de ceea ce ochii pot să cuprindă. Ba întunecată de pare că toată tristețea lumii s-a adunat în privirea mea. Care-s eu? Sensibilitatea aceasta care atinge cote maxime uneori, de simt că stă să explodeze-n mine, că inima mea nu poate cuprinde atâta emoție?! Închiderea asta în sine care mă izolează într-un turn unde-i imposibil să ajungi și dacă reușești să te cațeri, te arunci apoi în gol, că-i insuportabil înghețul din jurul meu?!

Fii tu însăți, mi s-a zis azi. Și m-am plimbat pe străzi zâmbind către oamenii încruntați azi și mi-a fost bine cu mine, deși aveam mici probleme de rezolvat, deh mașina mea are toane pe care nu le pot înțelege nici măcar mecanicii, cică are computer de bord prea inteligent pentru ei și ea, ca și mine, e uneori îndărădnică de nu-ți vine să crezi. Am condus șase ore azi prin ninsoare și vizibilitate redusă și-am vorbit cu mine. Cu voce tare, uneori. Și-am râs aducându-mi aminte cum mi s-a zis - Loredana, tu ești o combinație stranie de om nesigur foarte hotărât. Știi mereu ce ai de făcut, chiar așa nesigură cum te simți. Cred că da, așa sunt. Toate cele de mai sus. Și e bine și e rău.

O zi de cinci ianuarie azi. Cu mici detalii care au schimbat banalul în excepțional. Cu zăpada până-n gât la Baia Mare, după ninsoarea de azi noapte mi-a luat o oră să dezgrop mașina, o plăcere de dimineață devreme, apoi am înotat pe șoselele necurățate încă o jumătate de oră până la ieșirea din oraș care-a însemnat, de-a dreptul, o ieșire la liman. Tare s-au mai bucurat cauciucurile mele să ruleze direct pe asfalt. La Cluj a fost și soare și ninsoare, dar pe lângă Maramureș, un fel de joacă. M-am bucurat să fiu pe holuri de facultate, cred că emoția pe care-o simt de fiecare dată când fac acest lucru trebuie valorificată cumva și-mi vin niște idei deja. Am vorbit mult despre proiectul în care am pus tot ceea ce sunt în ultimele luni. Apoi a fost și roi de fluturi colorați care mi-au îmbrăcat sufletul în emoție și drag, mi-a ieșit în cale și-o cană nouă cu biciclete care s-a cerut adăugată la cele pe care le mai am acasă, a fost timp mult pentru așezat gânduri războinice, pentru amorțit balauri de-ai rațiunii și făcut loc pentru acceptare și împăcare.

Unele zile au exact ceea ce le trebuie. Nu-mi dau seama întotdeauna, dar și când îmi iese, îmi iese. Și e bine.

(să mă uit în oglindă, să-mi zâmbesc și să simt că sunt eu însămi și să-mi fie bine cu mine. ăsta da țel pe anul ăsta.)

cinci ianuarie

Blog de șase ani

 Posted by on Sunday, 1 January 2017  7 Responses »
Jan 012017
 

Mi-aduc aminte de ce-am decis, pe 1 ianuarie 2011, să-mi fac un blog. Era un blog nou, înainte scrisesem câțiva ani pe alte două bloguri, anonime ambele. Pusesem acolo visuri și emoții și lacrimi și bucurii, dar erau incognito și simțeam, cumva, că trișez, eu față de mine însămi. Așa că am vrut să scriu pe un blog unde să fiu eu, cu toate ale mele, bune, rele, să am curaj să mă privesc în această oglindă a online-ului cu maximum de sinceritate de care sunt capabilă. Da, o oglindă înseamnă să am curaj să scriu ce-mi trece prin cap, ce-mi face sufletul să vibreze sau să se încovoaie de durere. Să dau drumul gândurilor și emoțiilor în lume, știind că mă citesc și oameni cărora le sunt dragă, dar și oameni care întorc capul pe stradă atunci când mă întâlnesc, și oameni care-mi sunt alături, dar și oameni care, cel mai probabil, așteaptă cu sufletul la gură să mă vadă la pământ. Deh, firescul vieții.

Așa că, șase ani sunt aici. Un jurnal intim foarte public. O față a mea pe care n-o întâlnesc adesea oamenii cu care intru în contact, dar pe care o recunosc cei care sunt suficient de aproape de mine. Real sau virtual.

Mi-a adus multe blogul acesta. Oameni, proiecte, drumuri noi, uși închise, uși deschise, de toate. Dar, cel mai mult, e un exercițiu extrem de important pentru mine. Un exercițiu de consecvență, faptul că scriu aici de șase ani în mod constant e unul dintre cele mai stabile lucruri din viața mea. Și scriu cu sinceritate, încercând să nu mă mint nici pe mine, nici pe ceilalți, să privesc cu onestitate la ceea ce trăiesc și să am curaj să-mi asum tot, bun și rău. Nu zic că iese mereu, că văd mereu calea, dimpotrivă, de obicei rătăcesc, dar… măcar merg. Și merg și merg.

Sunt recunoscătoare că am locul acesta al meu. Sunt recunoscătoare că am curaj să exprim, de cele mai multe ori, tristeți. Că acolo-i mai greu. Să recunoști că nu ești bine, să te zbați să înțelegi, să-ți expui inima pe un stâlp, atârnată și vulnerabilă. Sunt recunoscătoare că scrisul mi-e terapie și mângâiere și m-ajută, de fiecare dată când închei un articol, să simt că pot, că mai pot.

Anul trecut selectasem câte cinci articole pentru cei cinci ani care trecuseră, am aruncat acum o privire peste ele, mi-au lăsat o senzație plină, de prețiozitate. Pentru 2016, am ales șase articole care mi-s așa, lipite de suflet:

La Napoli cu un copil de șapte ani
Munte, zăpadă, prieteni și miere
Îl învăț să zboare
Emoțiile ediției a cincea de SkirtBike Baia Mare
Untold. Prima oară când am îmbrăcat un costum tradițional
Filă din povestea mea magică

Așadar, mulțumesc. Mulțumesc mult, adânc, din suflet.

Și… îmi doresc ca în 2017 să-i ofer blogului haine noi și potrivite, să-i fac un design care să-mi semene, că îmi pare rău că-l las așa, parcă într-o haină veche ponosită. Am nevoie de niște ajutor pentru asta, să vedem unde reușesc să-l găsesc. Că deh, șase ani nu-i puțin, s-a adunat ceva viață aici.

Articolul de final de an

 Posted by on Saturday, 31 December 2016  6 Responses »
Dec 312016
 

2016 a fost un an greu, dar probabil nu cel mai greu. Nici cel mai rău. Cu siguranță poate fi mai rău de-atât, 2017 își ascute deja colții, n-o să stea prea mult pe gânduri înainte de a-i înfige în beregată. Și deh, o să primesc fiecare lovitură cu disperarea omului sătul să fie lovit și-n același timp, cu încrederea că nu-s neapărat niște lovituri, ci modalități prin care sunt determinată să privesc în altă direcție sau să schimb ceva. Ahh, se poate mai zen de-atât?!

2016 mi-a fost un carusel de emoții, decizii, începuturi și sfârșituri. Anul acesta am renunțat la două joburi și o căsnicie, m-am aruncat cu inima înainte într-un proiect care m-a și crescut și m-a și târât prin șanțuri adânci de emoții negative, am realizat niște lucruri cu sens, am adus plus valoare în lucrurile în care m-am implicat, am luat decizii cu inima, chiar dacă mi-am bătut capul de-un perete invizibil până am simțit că loviturile-s degeaba, nici nu se așează, nici nu se liniștesc gândurile haotice din mintea mea.

N-am avut aproape oameni câți aș fi vrut, de unii m-am îndepărtat, de alții m-am străduit să mă apropii, greu și să lași pe cineva în urmă, greu și să ții pe cineva aproape. Dar cred că asta se întâmplă tuturor, unii conștientizăm, alții nu dăm prea multă importanță, însă relațiile cu oamenii ne sunt și bucuriile și tristețile fiecărei zile. Poate că lecția pe care trebuie să o învăț după acest an e că-i ok să fiu așa cum sunt, să simt emoțiile, și pe cele pozitive și pe cele negative, la frecvențe foarte înalte, dar că nu e vina oamenilor atunci când nu pot înțelege sau duce ceea ce am eu de oferit, așa cum nu e nici vina mea pentru această hipersensibilitate care mă și înalță, mă și afundă.

N-am citit nici pe jumătate cât aș fi vrut, cumva s-a întâmplat ceva, cred, anul ăsta, poate am fost prea copleșită de vârtejul de emoții, dar rar mi s-a întâmplat ca o carte să mă lege de filele ei, să mă bucure și să n-o pot lăsa din mână. Steve Jobs, Miercuri, respirăm, cartea Ioanei, Prințesa Urbană și cartea Aviatoarele României, hai să zicem că ele mi-au mers la suflet, c-au atins ceva ce mai putea fi sensibilizat pe-acolo.

De călătorit, din ultimii ani acesta a fost cel mai neproductiv an, înafară de călătoria prin Italia din ianuarie, am stat pe tușă. Cu frustrări adunate, și nemulțumiri și zbateri, apoi cu împăcări. N-a fost să fie, prea erau altele mereu de rezolvat. Cumva, mă gândesc că mi-e vreme de călătorie către mine însămi, nu către alte zări. Tot ce-mi doresc e să fie cu sens, să ducă toate aceste drumuri spre un sine mai sigur și mai împăcat.

Nici cu muntele nu m-am întâlnit atât de des pe cât ar fi vrut sufletul meu, dar măcar în 2016 am făcut prima mea tură de iarnă, prin zăpadă mare și tare bine a fost, am decis clar că-s fan ture de iarnă, nu de vară. Eu, care nu iubesc deloc iarna. Dar muntele îmbrăcat în haină albă călduroasă, chiar are ceva magic.

Dintre cele pe care le regret cel mai mult e faptul că n-am făcut mai multe fapte bune pentru cei din jur, că nu m-am implicat în mai multe proiecte care să ajute oameni, copii, că n-am reușit să fiu suficient de atentă la nevoile celor din jur, prea preocupată de cercul meu îngust și strâmt. Sper să reușesc să remediez în 2017, tare necesar îmi e.

Am făcut ediția a cincea de Skirtbike, indiscutabil a fost cea mai reușită ediție, șapte fete s-au bucurat de câte o bicicletă nouă, realizare deloc banală pentru Baia Mare și un eveniment organizat strict voluntar. Am decis să fac Balloon Fiesta, cumva am prins aripi în ceea ce privește acest proiect, e bucățică vie de suflet, să vedem cum vor decurge pregătirile. M-am înscris la un master la Cluj, mai ales că e așa, doar un moft al sufletului meu, e prețios.

Am plâns mult, m-am zbătut mult, am crezut de multe ori că mai rău nu poate să fie, m-am ridicat, am căzut iar, uneori am simțit că îmi cresc aripi, alteori că mi se retează aripile cu cruzime, am alergat și m-am oprit, am căutat și-am căutat și iar am căutat. Nu știu sigur dacă am și găsit, dar știu că am continuat. Și continui.

Câteva bucurii din anul acesta, că țin musai să închei într-un ton optimist, eu, omul care vede întuneric și atunci când e soare în jur. Sunt ironică cu mine, desigur, bănuiesc că asta-i o calitate pe care-am dobândit-o anul ăsta. Am ales fotografii cu 12 momente în care știu sigur că m-am bucurat. 

2016inimagini

(zi de naștere surpriză la Roma, pe munte cu Kinga, încurajând pe Marc să-și învingă teama, pe biciclete de Ziua Iei, margaretele de după SkirtBike, pedalând la SkirtBike Cluj, un pic pe munte, zi faină cu Puștiul, la Untold cu Diana, zbooor minunat, înscrierea la Babeș, o inimă de gheață în mâinile Puștiului cu suflet așa de cald)

Lună nouă, punct și de la capăt

 Posted by on Thursday, 29 December 2016  3 Responses »
Dec 292016
 

Astrologic, se întâmplă azi, 29 decembrie, ora 8:51, ultima Lună nouă din acest an și se spune că reprezintă o închereie, un moment de bilanț, evaluare și ajustări. Timp de închidere a unui ciclu, de reflecție, apoi de lăsat în urmă și făcut planuri pentru viitor. De încredere și speranță. Mai e și-n semnul Capricornului, deci musai să însemne ceva important pentru mine.

N-aș putea să spun că știu mare lucru despre Legile Universului, Armonie și cum e să trăiești împăcat cu tine și cu lumea, dimpotrivă, par a fi un maestru al Haosului și Războirii. Dar tot îmi spun că trebuie să fie niște legături de care nu-s conștientă, niște sens și ceva răspunsuri pentru faptul că lucrurile sunt așa cum sunt și nu în alt fel. Și, în plus… din haos se naște liniștea, mi s-a spus!

Așadar, se zice că e moment de plantat visuri și dorințe și intenții pe anii următori. Și m-am gândit să las lista asta aici și s-o revăd peste o vreme. Poate că, scriind-o, mă va motiva mai mult să lupt pentru a o bifa, linie cu linie. E vorba despre lucruri practice, îndeplinibile prin efort și determinare, fapt cu fapt, dar și de rezolvări ale unor probleme care-mi dau mari bătăi de cap în fiecare clipă în care-mi umplu plămânii cu aer.

Bun. Ce-mi doresc eu pentru următorii cinci ani, să zicem?

Îmi doresc să reușesc să organizez anul care vine festivalul de baloane cu aer cald, în primul weekend din luna octombrie.

Îmi doresc să urmez cursurile școlii de pilotaj pentru baloane cu aer cald.

Îmi doresc să scriu și să public o carte, să las să curgă din mine întâmplări și emoții și să îmi dau seama care este drumul cărții pe care-o simt existând în mine.

Îmi doresc să mă implic în mai multe proiecte care să ajute copii care provin din medii defavorizate.

Îmi doresc să fac o călătorie prin lume, fără termen de încheiere, să mă poarte spre locuri și oameni și spre mine însămi.

Îmi doresc să îl duc în 2017 pe Puști la Legoland.

Îmi doresc să merg pe un drum al meu și să construiesc ceva cu sens.

Îmi doresc să găsesc calea de împăcare cu mine însămi.

Îmi doresc să învăț să iert. Pe mine, pe ceilalți.

Îmi doresc să fiu capabilă să mă bucur mai mult.

Îmi doresc să am mai multă încredere în mine.

Noi creăm binele de mâine, mi s-a zis. Vreau tare mult să cred că așa e. Nu-s cele de mai sus, toate dorințele pentru următorii cinci ani, dar sunt cele care mi-s în suflet și în minte prezente și insistente și pe drumul îndeplinirii lor vreau să fiu. Și dacă e să-mi doresc foarte mult ceva, să mă simt motivată îmi doresc, să găsesc în mine resurse pentru a încerca, iar și iar, chiar după fiecare cădere sau eșec, să merg mai departe și să-mi doresc. Da, să-mi doresc e dorința mea. Să nu mă resemnez și să nu mă complac în nemulțumire și frustrare și neîmplinire. Să continui să cred și să-mi doresc.

Gata, le-a luat vântul, să le poarte spre îndeplinire! 

De ce? Pentru că meriți.

 Posted by on Wednesday, 28 December 2016  3 Responses »
Dec 282016
 

Mi s-a spus asta de curând. Deh, pun multe întrebări, mereu îmi pare că răspunsurile nu-s pe măsura nevoii mele de-a afla, de-a înțelege, de-a mă împăca. Pentru că meriți. Dar toți merităm. Să fim apreciați, să ni se recunoască meritele, să ni se confirme valoarea, să fim iubiți.

Da, cred că nevoia de iubire e primordială în drumul acesta prin viață. Că nimic, dar absolut nimic din ceea ce suntem, ceea ce putem face, ceea ce avem în noi, ceea ce dăm mai departe, nu poate funcționa dacă ne simțim privați de iubire. Copii fiind, merităm să fim iubiți de părinți. Să nu fim abandonați. Să creștem curgându-ne în vene siguranța și încredere și stabilitate. Ca să putem fi oameni mari întregi. Altfel, ne transformăm în oameni dizabili emoțional, luptând o viață întreagă să găsim un echilibru pe care nu-l cunoaștem, nu-l înțelegem, dar ne e necesar.

Mă uit la mine, am 35 de ani. Uff, aproape 36, dar încă mi-e greu să privesc cifra aceasta în față. Am 35 de ani și simt că viața mea e acum o căutare mai mult decât mi-a fost în toți anii de până acum. Ești pe drumul devenirii tale, mi s-a zis. Așa o fi, dar zău că e un drum lung și strașnic de întortocheat. Știu și recunosc că mi-s anii de maturitate de continuă și obositoare căutare. Neîmpăcare cu mine însămi, cu copilul care-am fost, cu omul mare care-am ajuns.

Pentru că merit. Pentru că sunt specială, mi se tot spune asta. Că port în mine o neîmpăcare care mă obligă să cresc, care mi-e necesară, că drumul meu nu e unul banal, că sunt într-un proces de transformare și… deși trăiesc într-un iad, nu trebuie să deznădăjduiesc. Desigur, sună romantic și idealist și-mi pune balsam pe-o rană parcă mereu deschisă. Dar în același timp și e sare pe aceeași rană, e neputința de-a mă ridica, cel mai adesea, cel puțin nu ușor, fără să mă dezintegrez, deasupra mocirlei fricilor și victimizării și sentimentului că n-are sens.

Îmi tot zic în ultima vreme că toate aceste coji de nucă pe care calc cu tălpile goale, trebuie să aibă sens. Că trebuie să ducă acest drum undeva. Dar oare chiar duce undeva anume înspre rezolvarea atâtor căutări sau toate drumurile duc înspre aceeași direcție, spre nicăieri?

Ștrumfesc magie la miez de noapte

 Posted by on Saturday, 24 December 2016  7 Responses »
Dec 242016
 

E ora două noaptea (sau dimineața) și eu ștrumfesc magie.

Cu-n ochi la ușă și cu ambele urechi ciulite înspre camera unde Puștiul doarme, împachetez cadouri. Am inima strânsă, și de emoție, și de teamă. Teamă să nu cumva să-l trezesc, hârtia de împachetat foșnește cam tare, banda de lipit scârțâie, parcă fiecare lucru pe care pun mâna scoate zgomote stridente, tocmai în ciuda mea, să-mi facă misiunea mai grea. Emoție pentru că acesta-i momentul când simt că salvez ceva din Crăciunul pe care nu-l iubesc și nu-l aștept. Pentru el, copilul de opt ani care încă crede în Moș Crăciun.

(Da, știu, există atâtea păreri câți oameni în privința acestui subiect și fiecare consideră că opinia lui e cea corectă, că e bine, că nu-i bine, că e minciună, că e nedrept, etc. Noi așa am ales, ca el să creadă în magia aceasta, în povești cu zâne și spiriduși și în Moș Crăciun. Cât o fi să creadă. Apoi, vom face față la ce-o veni.)

Ștrumfesc niște magie pentru el. Mă străduiesc să fac lucrurile cât de speciale pot, știu că-i place mult să fie cadourile împachetate frumos și-i strălucesc ochii la gândul surprizelor care-l așteaptă dincolo de panglici și hârtie colorată. Va dura mai puțin de un minut până va desface toate ambalajele, dar bucuria aceea senină de copil merită.

Anul acesta încă crede că Moșul se va strecura pe undeva, în liniște, și va așeza lângă brad cadourile pentru el. Nu insist ca el să creadă, dacă vine vremea să n-o mai facă, am să-i explic cât voi putea de bine. Am să-i spun că magia există dacă crezi în ea, că oamenii prin iubirea lor creează magie, că Moș Crăciun există în fiecare dintre noi și se regăsește în faptele bune pe care le facem pentru ceilalți, că nu-i nevoie să fie un personaj de basm, ci unul real, din viața de zi cu zi. Cred că așa am să-i spun. Și sper că el va continua să creadă în gesturi frumoase, în oameni și bunătatea lor. E tot ce-mi doresc.

Ștrumfesc niște magie în miez de noapte și simt că e ultimul an în care fac acest lucru.

strumfesc magie

Bradul nostru bilingv de Crăciun

 Posted by on Thursday, 22 December 2016  No Responses »
Dec 222016
 

N-am știut cum voi face cu bradul de Crăciun anul acesta. Pentru Puști, ca și pentru mine, bradul împodobit aduce cu el aerul acela sărbătoresc necesar, cu acel gust de magie pe care o simți doar copil fiind. Și el are nevoie multă de magie, așadar, nu poate fi Crăciun fără brad, acest lucru l-am decis fără să dezbatem. Dar, deși mirosul de brad îmi oferă un soi de confort emoțional – aducere aminte a unei stări de bine, îmi doream mult să găsesc o variantă alternativă a unui brad natural, mai ales că Marc are o atenție la detalii destul de crescută și, dacă e să aleagă între un brad tăiat din pădure și o altă variantă… alege altă variantă. N-am vrut să-i impun, n-am vrut să-l conving, nu-l oblig să creadă în vreun fel, am vrut să facem cum simțim că e mai bine.

Drumul ne-a dus înspre decizia să n-avem un brad natural anul acesta și să construim unul. Am cochetat mult cu ideea unui brad realizat de bețe de lemn adunate din pădure, apoi cu un brad desenat pe o pânză mare, cu un brad făcut din cărți, cu un brad construit într-un atelier de tâmplărie. Ne-au trecut prin cap mulțime de variante, decizie deloc ușor de luat, mai ales trecând zilnic printr-o piață a orașului unde se vând brazi și acolo e, în perioada asta, și raiul și iadul lor. Și ce parfum!

Soluția a venit frumos, într-o seară, când mi-am dat seama c-aș putea să construiesc un brad de Crăciun din cele două sute de cărți ale lui Peter Hurley pe care le am acasă, proaspăt sosite din tipografie și pregătite să pornească către cititorii doritori. Pregătisem alte câteva zeci de cărți în colete care-au plecat spre destinatari zilele trecute, să ajungă înainte de sărbători, restul urmând să fie trimise doar în perioada următoare. Așadar, bradul nostru din acest an este bilingv, format doar din două sute de exemplare ale cărții Drumul crucilor, ediții în limba română și în limba engleză. Despre această carte – minune am mai scris, mai demult, când de-abia îl cunoscusem pe Peter și încă era drum lung înainte până să ajung să fac echipă cu el, Drumul lui Lung să devină și Drumul meu Lung și să lucrăm împreună încercând să construim ceva.

A fost un pic de muncă și am construit și reconstruit, că, deh, n-avem noi prea mult talent artistic, dar ne-a ieșit cam așa. Un pic mai magic decât ne așteptam chiar. Avem acolo drag mult și mici lucrușoare care ne bucură, o pisică care toarce în centrul bradului, un balon cu aer cald, o bicicletă, decorațiunile făcute de mâini talentate pentru noi, un glob pe care scrie Puștiul, altul pe care Marc a scris mami și tati. Mici detalii care dau suflet bradului. Toate îmbrățișate de povestea cărții – brad.

brad bilingv din carti (1)

Știți ce dorință îmi pun eu de acest Crăciun, lângă acest brad? Să vină un an în viața mea când să construiesc, pentru un alt Crăciun, un alt brad din vreo cinci sute de exemplare ale aceleași cărți. O carte scrisă de mine.

Gata, am zis. Dac-o arunc în lume, dorința aceasta are șanse mai multe să se împlinească?

brad bilingv din carti (2) brad bilingv din carti (3)