Trei zile fără internet

 Posted by on Tuesday, 27 September 2016  9 Responses »
Sep 272016
 

Nu-i puțin lucru. Mai ales când internetul curge gârlă lângă tine și conexiunea e doar la un buton distanță. Când lipsa internetului e o alegere, nu o impunere. Indiscutabil, mai greu.

Dar am vrut să trăiesc niște momente fără să măsor bucuria, emoția, trăirea, în like-uri pe facebook. Să trăiesc, pur și simplu. Am folosit telefonul strict pentru a face poze cu el. Și pentru a răspunde la cele câteva sms-uri primite.

Cum a fost? Firesc. Am putut să mă bucur de cele două dimineți magice, fără să simt nevoia să postez repede ceva pe facebook, să vadă și alții ce moment spectaculos trăiesc eu. Asta-mi doream, de fapt. Să mă detașez de nevoia de a arăta ce fac, unde sunt, ce trăiesc etc. Să fiu prezentă în locul în care sunt. Cu totul. Și-am fost. Am putut să mă umplu de bucuria de-a fi acolo, de-a trăi ceea ce trăiam, exact ca o oază în mijlocul unui deșert, așa mi-a fost.

N-am televizor acasă, deci de acest microb am scăpat cu ceva ani în urmă. Dar am internet. Și aproape că lipsa tv-ului e compensată cu utilizarea în exces a internetului. Da, simt de multe ori că-i o presiune pentru mine. Că-s prea ancorată în virtual, în detrimentul realului. Că oamenii de la un click distanță îmi sunt mai aproape decât cei care ar putea să fie fizic aproape și de care aș avea nevoie, fără discuție, mult mai mult. Știu bine, totul e despre a păstra un echilibru, dar nu e ca și cum e ușor să păstrezi acest echilibru, dimpotrivă, mult mai ușor e să adâncești balanța într-o parte, în cea care cere mai puțin efort, e mai la îndemână, mai comodă, mai…

Se poate trăi și fără internet. Și încă bine. Așa cum scria pe un panou amplasat la Câmpu Cetății, unde am fost.

no fb

Dincolo de marele internet

 Posted by on Friday, 23 September 2016  3 Responses »
Sep 232016
 

Experiment. Două zile și jumătate fără linie de internet.

Rucsac, bocanci și-o pereche de ciorapi colorați.

Un strop de teamă și multă mirare în buzunare.

Kilometri sute spre un loc care miroase a pace.

Încerc să las gândurile – demoni acasă.

Poate mor de foame dacă-s încuiate.

Și n-au suflet din care să muște.

Mă duc să întâlnesc magie.

Și magicieni.

Ai seninului.

Las piesa asta aici.

Start.

Moartea e singura certitudine a vieții!

 Posted by on Tuesday, 20 September 2016  9 Responses »
Sep 202016
 

”Viața e o insulă mică, clădită pe oceanul nemărginit al morții. O insulă clădită din apă, din pământ, din trup omenesc și din lacrimă; și simți intens cât de vitejesc și zadarnic este chinul omului.” – scrie în Jurnal de călătorie al lui Nikos Kazantzakis, carte pe care o citesc acum.

Nu scriem despre moarte, nu vorbim despre moarte. Ne sperie, e firesc. Nu ne-o dorim. Cum zice Steve Jobs, nici măcar cei care cred că vor ajunge în rai, nu vor să moară ca să ajungă acolo. Viața e ceea ce ne dorim, chiar și atunci când suntem deznădăjduiți, când simțim (sau credem că simțim) că moartea ar fi eliberare, când o chemăm, când ne reclamăm dreptul de-a decide dacă ne mai trezim dimineața sau nu. De fapt, viață ne dorim. Până-n străfunduri, viață ne dorim. Viață mai ușoară, viață mai senină, viață mai… viață. Viață vie. Nu moarte.

Și totuși, nu respirăm cu nesaț viața, pentru că nu suntem conștienți de moartea care ne însoțește fiecare pas. Nu ne trăim zilele ca și cum am înțelege că fiecare poate fi ultima. Luăm în râs moartea, ne tragem cu ea de șireturi, o privim cu detașare atunci când nu se petrece în apropierea noastră și avem impresia că noi decidem, că alegem, că suntem stăpâni. Nu suntem. Suntem atât de vremelnici și de fragili și expuși unei mâini nevăzute. A lui Dumnezeu, a destinului, a nenorocului, a nu știu cui. Dar ce-i clar e că nu ne aparțin nouă frâiele.

Și moartea vine. Firesc, în ritmul ei. N-o înțelegem și n-o acceptăm. Indiferent de momentul în care vine, aduce durere. Și dacă moare un copil, și dacă moare un bătrân. Moartea e tristețe. Și mai ales, e neputință. Neputința noastră, a celor vii, de-a ne împotrivi, sau măcar de-a înțelege. Și tot firesc, pentru că nu o putem înțelege, ajungem să ne împăcăm cu ea. Inutil, zadarnic, e orice altceva.

Am asistat, datorită tehnologiei, live la o ceremonie de înmormântare desfășurată la mii de kilometri depărtare. Deși eram în fața calculatorului, a fost ca și cum aș fi putut simți aerul greu, împovărat, al vieții rămasă în urma morții. Mi-au ajuns până în străfunduri, cutremurându-mă, vocile celor care vorbeau despre cel care a plecat… într-o lume mai bună, acolo, unde-i lumină și liniște și senin, așa cum se speră. Fără a exista vreo certitudine, această credință, speranța într-o veșnicie de odihnă, e ceea ce face trecerea în moarte mai suportabilă pentru cei rămași?! Mi-a fost furtunos și copleșitor și sentimentul de neputință, de clară neputință de-a înțelege nici viața, nici moartea, mi-a sfredelit în suflet.

Și n-a fost paharul meu cu moarte, n-a fost frângerea lumii mele și totuși, doare durerea cuiva apropiat și mai ales doare să nu-i poți lua din durerea proprie. Și-a fost durere multă, dar și o resemnare și-un fel de împăcare a celor rămași, mângâiați cumva de faptul că cel plecat trăise o viață lungă de dragoste și drag de oameni. Și atunci, cred că lecția e (și) despre viață, despre drag de viață și de oameni și de tot ce ne e dat să trăim, de prețuire și apreciere. A clipei. Că e tot ce avem.

Tare mi-aș dori să pot învăța această lecție. Să înțeleg că n-am nici o certitudine, că nici nu trebuie să am, că trebuie doar să trăiesc. Val vârtej, așa cum îmi iese. Dar să trăiesc. Că moartea e singura certitudine a vieții, de fapt.

De profesie… om.

 Posted by on Monday, 19 September 2016  1 Response »
Sep 192016
 

Frântură de conversație, zilele trecute:

- Loredana, sper că ai luat o decizie și ai făcut pași în direcția de care discutam…
– Păi… nu pot să zic nici măcar că stau pe loc ci că… simt că fac niște pași înapoi?!
Ahh, e foarte bine, înseamnă că faci pași înapoi, ca să poți să-ți iei avânt!

Păi da, poate să însemne orice. Și că stau pe loc, și că dau înapoi, și că aștept un moment pentru saltul acela în gol. Ahh, stai, sunt în cădere liberă de ceva vreme, nu mai e despre salt vorba. Mda, măcar asta-mi rămâne și mi-e destul de clar, nu mi-e frică să mă arunc în gol. Mai degrabă dezvolt pe undeva prin colțuri de minte care se tot lățesc în mine, o frică de-a mă așeza, de-a ateriza pe undeva, fără să fiu sigură că-i teren solid pe-acolo. Dar de sărit, o cam fac. Anul acesta-i destul de exemplificativ în această privință. Atâtea căderi și ridicări, atâtea decizii și renunțări, atâtea valuri. Da, de-alea năucitoare, cum altfel?!

Lumea mea e una de căutări, așa-i. Ce caut, adesea nici eu nu știu. Dar caut și rătăcesc. Sunt destul de întunecate locurile prin care mă duc, sunt destul de dureroase, pare că nu există cale simplă și liniară de-a găsi… ceva. Care să conteze, să aibă sens, semnificație. Pentru mine, pentru ceea ce sunt, ceea ce am nevoie să fiu. Nu pentru alții. Nu pentru cum ar vrea alții să fiu. Pentru mine. Ca zilele mele să aibă sens și să fie sensul meu, nu al altora. Ca eu să fiu bine cu mine. Să mă văd printr-o oglindă onestă și nedeformatoare. Nici mai bună, nici mai rea decât sunt. Ci autentică. Ca să pot îmbunătăți, ca să mă pot bucura de ceea ce sunt.

Asta sunt. Vorbesc despre mine căutările mele. Și căderile. Și nevoia de zbor. Și greșelile pe care le fac. Și nesiguranțele. Și modul în care aleg să cred în unele lucruri fără să mă îndoiesc, iar în altele nu pot să cred chiar dacă rațional n-am motive. Vorbesc despre mine deciziile pe care le iau. Greu sau ușor. Cele care-mi iau ani de zile, cele în care mă arunc fără să stau pe gânduri. Și modul în care am nevoie de oameni. Vorbește despre mine loialitatea în care cred, cea pe care simt s-o arăt oamenilor dragi. Și încăpățânarea și negativismul și modul în care nu renunț atunci când trebuie. Vorbesc despre mine toate acestea și încă multele altele, nu toate bune, dar, hei, sunt de profesie… om. Doar om. Mereu căutând și sperând că sunt capabilă să îmbunătățesc.

De luni dimineața, așa, tot încâlcite, că nici nu mai știu cum e să fie banal și fără întrebări.

Nu doar o zi de marți, 13

 Posted by on Tuesday, 13 September 2016  13 Responses »
Sep 132016
 

Dimineață de 13, marți, după o noapte furtunoasă. În toate felurile posibile. S-au zguduit ferestrele (de-alea de termopan, desigur!) de nervii adunați în cer și vise războinice mi s-au cuibărit în așternuturi. Și-apoi, sunt unele dimineți în care-ar fi de preferat orice, doar să nu fie necesar să te dai jos din pat, să pregătești copilului micul dejun pentru cea de-a doua zi de școală, să-l iei de mână și-așa, adormiți amândoi, să vă târâți până la poarta școlii unde abandonați încă din prima zi regula autoimpusă, de-a nu trece și mama dincolo de poartă, pentru ca Puștiul să devină mai independent, mai sigur pe el, mai… singur?! Și totuși, faci toate acestea. Și primești îmbrățișarea de copil senin și răspunzi cu convingere la întrebările care ți se pun. Și ce dacă-i marți și e și 13? E o zi ca oricare alta, sunt lucruri pe care trebuie să le faci și le faci.

Mergi pe drumul tău de marți treisprezece fără să te gândești că pisica neagră care trece strada e aducătoare de ghinion, sau că cine știe ce alte superstiții sunt cele vinovate pentru problemele pe care le întâmpini la fiecare ghișeu la care-i nevoie să-ți aștepți rândul. Birocrația, bat-o vina, cum am trăi fără ea? N-o fi de vină ziua de marți nici pentru că ți-s gândurile departe, unele hai hui de nu le mai dai de capăt, altele stând pitite-n niște colțuri de lume, cu sufletul la gură, așteptând și sperând în miracole despre care nu prea crezi că-s posibile.

Cumva, toate se rezolvă, într-un final, că nu-i cum altfel, și zacusca pe care nu prea ai chef s-o faci, dar ai avea chef să o mănânci, așa că te duci frumos la piață și cumperi toate cele necesare și te-apuci de treabă într-un ritm de melc. Chiar și temele Puștiului de clasa a doua se fac cu un entuziasm justificat doar de lunga vacanță în care caietele și cărțile au rămas total neatinse. Și încerci să înțelegi că poate-s unele distanțe pe care nu trebuie să le chinui a apropiere, că sunt oameni pe care trebuie să-i lași în ale lor, că nimic pe lumea asta nu poate să fie cu forța, nici măcar binele. Eterna poveste a alergării după ceea ce nici nu ești sigur că îți trebuie. Dar, poate că acolo unde se închide o ușă, e loc să se deschidă alta. Dacă ai avea curaj să-ți iei piciorul din prag.

În culori de dor

 Posted by on Saturday, 10 September 2016  1 Response »
Sep 102016
 

Să mai înseninez un pic pe aici, că nu-i drept să fie numai cenușiu, nu-i totul frumos pe drumul meu, da’ zău că nu-i nici atât de mohorât pe cât pare. Dimpotrivă, pe cât mi-s afundările de adânci, pe atât mi-s și zborurile de înalte. Și mai sunt și de-alea, și la propriu, și la figurat.

Că tot vorbesc de zbor, unul la propriu să fie. Mă duc curând să-mi umplu sufletul de cer, la un festival de baloane cu aer cald, la Transylvania Hot Air Balloon, unde oameni faini, constanți și perseverenți în pasiunea lor, reușesc să organizeze an de an Parada Baloanelor. Mi-e dor de zbor, de lumea aceea fabuloasă, de diminețile în care doar arzătoarele baloanelor deranjează liniștea și semi întunericul matinal. Mi-e dor de emoția și freamătul care-mi curge prin vene, de îmbrățișarea pe care pot s-o dau lumii îndepărtându-mă de ea și privind-o în ansamblu, mai de sus. Ahh, mă duc curând să-mi potolesc această foame.

Mi-e iarăși dor de munte, de cărări pietruite și cer senin, de oboseală fizică și eliberare mentală. Mi-e dor de Puștiul mic și cu miros de lapte, de seninătatea din ochii lui și curiozitatea nebosită. Mi-e dor de oameni buni aproape și timp frumos petrecut împreună. Mi-e dor de pace și de liniște în mintea și-n sufletul meu și zău că nu prea mai știu cum e să fie așa, nefurtunos, nerăzboinic.

Mi-e dor și mă bucur că mi-e dor. Dorul vibrează a viață. Și culorile de dor sunt tari, esențe pure. Ia uitați-le!

Pustiul la 9 luni

Puștiul la nouă luni, primăvara 2009

Parada-Baloanelor-2015-7

Septembrie 2015, la Parada Baloanelor, Câmpu Cetății

Nin, Croatia, 2014

Croația, Nin, un strop albastru de pace, august 2014

Austria, ianuarie 2013

Ianuarie 2013, zbor cu balonul peste Alpii Austriei

2013, Maastricht

Maastricht, Olanda, culoare și timp fain, septembrie 2013

2012, Balloon Fiesta

Moment de-ăla prețios, Balloon Fiesta, Baia Mare, octombrie 2013

Curajos și nebunesc de frumos?

 Posted by on Thursday, 8 September 2016  3 Responses »
Sep 082016
 

Sau inconștient și imatur?

Să faci lucruri care par celor din jur iresponsabile, greu de înțeles, de digerat?! Să alegi să te arunci în gol, fără să ai plasă de siguranță?! Să nu te încadrezi în tiparele de conformism ale societății?! Să mergi pe un drum care pare celor mai mulți, imatur și deloc rațional?!

Nu-i ușor de dus. Să fii diferit și să ai încredere că ești diferit într-un sens bun, bun pentru tine, personal, pentru ceea ce ești, nu pentru lumea în care trăiești. Cum faci să ai încredere în instincte, în alegerile pe care-ți dorești să le faci, dar o mulțime de impuneri ale societății te opresc, te împiedică, nasc îndoieli?

Dacă crezi destul de tare în visele tale, le urmezi, se împlinesc. Se tot zice. Dar e clișeu. Nu-i ușor să crezi când în jur întâmpini mereu priviri dezaprobatoare. Nu-i ușor să crezi când tu însăți te îndoiești de tine, de ceea ce ești, de ceea ce poți. Nu-i ușor să crezi, chiar dacă îți dorești. Când tu singură îți pui piedici, și ceilalți îți pun piedici, neîntrerupt.

Zilele acestea am decis să fac un lucru pe care mi-l doream de câțiva ani. Într-un moment care pare total nepotrivit, am decis repede și-am acționat și mai repede, să nu mă răzgândesc, să nu apuce vocea rațiunii din capul meu să-mi aducă argumente pentru a renunța. Un lucru care face să vibreze în mine un soi de bucurie greu de explicat. Ceva pentru care mi-am pus eu singură piedici vreme îndelungată și mi-am zis că e inutil, că e o nebunie care n-are sens, că nu-i justificat, că a trecut vremea pentru asta, pentru mine, că nu-i locul meu, că nu-i rostul meu.

Și totuși, la acest început de toamnă, mi-am luat inima în dinți și-am făcut primul pas. Și un timp, chiar dacă scurt, mergeam pe străzi zburdând, râzând singură în soare, fremătând de o emoție intensă. De bucurie copilărească. Da, e drept, entuziasmul meu nu rămâne la cote ridicate timp mult. Variez între extreme. O grămadă de nu-uri și-au făcut loc în capul meu și-au săpat la temelia a ceea ce speram să fie o bucurie continuă. Și m-am îndoit. De decizia luată, chiar de bucuria pe care o trăisem, mi-am zis că nu e reală, că doar mi se pare că mă bucur.

Dar acum, că și nu-urile din capul meu au obosit, iau lucrurile așa cum sunt și simt o bucurie mai calmă, mai așezată, cu aripi mai slabe, dar bucurie reală. Și deși pare nebunesc, faptul că am făcut ceva ce doar îmi doream, ce nu mi-era rațional necesar, dar ce îmi aduce mie, ca om, o anumită mulțumire, împlinire, și nu neapărat un rezultat concretizat în câștiguri materiale sau ceva de genul ăsta… mă bucură. Că-mi spune despre mine că trebuie să am mai multă încredere în instincte, în intuiție, în ceea ce simt să fac.

Curajos. Și nebunesc de frumos îmi pare. Sunt recunoscătoare pentru fiecare moment în care nu renunț.

curajos si nebunesc

Călătoria este răsplata!

 Posted by on Tuesday, 6 September 2016  5 Responses »
Sep 062016
 

Călătoria este răsplata – spune Steve Jobs în biografia vieții lui, scrisă de Walter Isaacson.

Impresionantă carte. În toate felurile posibile. Mi-a luat cam prea mult timp, toată vara, ce-i drept, să citesc cele peste șase sute cincizeci de pagini, dar am terminat-o zilele acestea. Și deși vroiam să parcurg toată povestea, s-o termin, îmi doream și să mai continue.

Nu-i o carte ușoară, nici banală. Viața lui Steve Jobs. Călătoria lui deloc simplă prin lume.

Autorul spune de la început că Steve Jobs și-a dorit și a cerut să fie o carte pe care el, personajul principal, să nici nu o citească, ca să nu-i influențeze cursul. Să fie cât de poate de reală și autentică. N-am de unde să știu dacă e așa, dacă cartea aceasta impresionantă e o oglindă nedeformatoare a vieții lui Steve Jobs, am tendința să cred că, inevitabil, unele lucruri n-au avut cum să fie transmise tocmai în forma lor cea mai onestă, extrem de reală, având în vedere că paginile cărții sunt bazate pe discuții și interviuri luate unor oameni apropiați sau mai puțin apropiați de Steve Jobs în timp ce acesta încă trăia. Așadar, cumva, o anumită reținere sau chiar deformare a realității mi se pare că ar fi destul de justificată.

M-a fascinat cartea, desigur. Nu pentru că aș fi devenit automat un fan înrăit Steve Jobs, văzând în acesta ceva perfect. Dar cartea aceasta vorbește despre un om care-a scris istorie. Și e o istorie elegantă, cu mult stil, cu o simplitate dusă la extrem, înfrumusețând o industrie care părea să fie destinată cenușiului, neesteticului. El e cel care a forțat industria IT&media să fie și una frumoasă, elegantă și cu stil, nu doar una tehnică, funcțională.

Nu cred că Steve Jobs a fost un geniu. Nici pe departe un om perfect. Sau un om empatic. Dar mi-e clar că a fost un om aparte. Inteligent peste medie.

Extrem de vizionar.

Sloganul celebru al companiei Apple – Gândește diferit – vorbește în primul rând despre Steve Jobs. Asta a făcut toată viața și a forțat o întreagă industrie să facă la fel. A gândit diferit față de marea majoritate a oamenilor, cumva pe repede înainte, având viziunea a ceea ce-ar putea să fie în viitor. Și-a pus în practică.

A fost un inadaptat. Un veșnic nemulțumit. Un căutător. Dar, cel mai mult, un om care-a crezut, parcă mereu, cu extrem de multă tărie, în propriile idei, dorințe, viziuni. Și-a luptat crâncen pentru a le pune în practică, pentru a demonstra că e posibil ceea ce, cel mai adesea, părea imposibil. Și se tot dovedea a nu fi imposibil.

Cartea pare a fi construită mai degrabă în jurul defectelor lui Steve Jobs, dar îmi dă sentimentul că-i structurată așa tocmai pentru a-i scoate în evidență calitățile, capacitatea lui de-a direcționa lucrurile înspre acțiuni revoluționare, care-au schimbat istoria în ceea ce privesc calculatoarele personale, apoi telefoanele mobile, tabletele etc. Nu el a fost geniul care-a inventat componentele tehnice, dar e cel care a știut să direcționeze geniul tehnicienilor înspre crearea unor obiecte, fiecare extraordinare pentru vremea lor.

Nimeni nu vrea să moară, spune în speech-ul ținut în 2005 la festivitatea de absolvire de la Stanford (un material care merită urmărit!). Chiar și cei care vor să meargă în rai, nu-și doresc să moară ca să ajungă acolo. Tare asta, nu? Și totuși, moartea este destinația noastră comună. N-a putut nici el, chiar CEO Apple fiind, extrem de bogat, să evite moartea, lupta nedreaptă cu cancerul pe care a dus-o câțiva ani, cumva refuzând să accepte că problema lui de sănătate e una reală.

Dacă nu uiți că urmează să mori, nu cazi în capcana de-a crede că ai ceva de pierdut. Nu ai nici un motiv să nu-ți urmezi inima. El asta a făcut toată viața. Și-a urmat instinctele. Și-a avut un drum deloc banal. N-a fost un om, un tată, un soț, un șef perfect, dimpotrivă, pare a fi fost un tiran, un om fără prea multă diplomație sau atenție la modul în care rănește oamenii. Dar cine suntem noi, oricare dintre noi, să-l judecăm? A fost un om care și-a dus propriile lupte așa cum a putut. Faptul că a fost un copil abandonat și crescut de o familie adoptivă, și-a pus clar amprenta asupra personalității și durității lui.

Cei care sunt suficient de nebuni încât să creadă că pot schimba lumea sunt cei care o schimbă cu adevărat. El a fost un astfel de om. Așadar, dincolo de a-l judeca, cred că trebuie să-i fim recunoscători.

Steve Jobs

Mândra Chic pentru o lume mai frumoasă

 Posted by on Monday, 5 September 2016  3 Responses »
Sep 052016
 

Mândra Chic e o poveste cu mult suflet, cu multă muncă, multă perseverență și multă încredere în partea aceea senină și pozitivă a vieții. Mult frumos, da. Povestea Mândra Chic, atelierul – șezătoare, este parte din proiectul tarafagarasului.eu și este despre zestre contemporană românească, despre autenticitate, despre emoție și oameni frumoși. Depre stropul de magie care mai poate fi făcut în zilele noastre. Tricourile Faine sunt doar o piesă din puzzle-ul mișto al acestui proiect. Oamenii care lucrează în atelier recondiționează bucăți de țesături tradiționale, găsite cine știe pe unde în gospodării și le refolosesc într-un concept old – new, alături de mesaje contemporane, menite să stârnească emoții, zâmbete sau să spună ceva despre persoana care îmbracă un astfel de tricou.

Să porți un tricou fain Mândra Chic nu-i un moft de fashion, nici o banalitate. Îmi pare o poveste. Părticică din povestea mea personală. Am două tricouri Mândra Chic, le-am primit pe ambele, cu drag și recunoștință multă, de la Alina Zară Prunean (e un interviu tare fain în link), inițiatoarea acestui proiect, prima dintre Mândrele Chic.

suntem ceea ce iubim

Primul tricou – Suntem ceea ce iubim, e ca un fel de stigmat/mantră pentru mine. Cred sincer în acest mesaj. Cred că ne definesc sentimentele pe care le avem. Că vorbesc despre noi lucrurile pe care le iubim. Relațiile pe care le avem cu oamenii din viața noastră. Cred că e și bine, dar cred că e și rău. Că e ceea ce ne înalță, dar ne și afundă. Că de la oameni ne vin și cele bune, dar și cele rele. Și bucuriile, momentele de viață plină, dar și tristețile și durerile aprige. Dar da, cred că suntem ceea ce iubim, cum zice Nichita Stănescu.

muiere preaperfecta

Al doilea, e o poveste auto ironică de care cred că aveam nevoie. Muiere preaperfectă. Știu perfect că, orice aș face, perfecțiune nu există. Pentru că-n haosul lumii în care trăim, oricum ai fi, orice ai face, tot nu-i destul. Cineva, cumva, va fi nemulțumit. Eu voi fi nemulțumită. Poate că mesajul acesta e o lecție pentru mine. Că trebuie să învăț să accept lucrurile, limitările, dezamăgirile, faptul că nu-i responsabilitatea mea să mulțumesc pe toată lumea. Sau, poate e doar despre faptul că trebuie să mă accept pe mine așa cum sunt. 

tricouri Mândra Chic (1)

tricouri Mândra Chic (2)

Ce bine că există încă oameni frumoși care născocesc povești frumoase pentru o lume mai frumoasă. Ce bine că întâlnesc oameni frumoși care fac lucruri și transmit entuziasm și încredere într-o lume mai frumoasă. Bravo, Mândra Chic, baftă multă pe mai departe!

Iarăși vine iarna

 Posted by on Thursday, 1 September 2016  3 Responses »
Sep 012016
 

iarăși începe înghețul din mine, din venele mele, din sufletul meu. Mi-e atât de frică de iarnă în fiecare an încât sunt incapabilă să percep frumusețea toamnei, deși sunt perfect conștientă de faptul c-o privez de niște drepturi legitime. Sigur că e frumoasă toamna în straiele ei colorate și împăciuitoare. Și cred că i-aș iubi culorile, dacă n-aș privi prin lentile deformatoare, cenușii. M-aș bucura de aerul ei melancolic și cald dacă nu mi s-ar strecura în vene tot frigul iernii ce-i urmează. Dar nu pot. Toamna mă obligă să-mi îmbrac sufletul în multe cojoace de apărare împotriva iernii și nu prea-mi rămâne timp s-o și trăiesc, s-o înțeleg, s-o accept.

Nu știu când au trecut opt luni din acest an. Mi se pare absurd și nedrept. Când a fost primăvară? De vară nu mi-e dor, n-o mai iubesc de mult deja. Doar o trăiesc, cumva pe fugă. Dar primăvară, când mi-a fost primăvară? Unde s-au dus lunile de revenire la viață, de prospețime, de senin și încredere? Ce-i cu timpul ăsta? Unde se grăbește așa? Mai bifez un an pe calendar, într-o clipită. Cumva, îmi pare nefiresc. Dintre ultimii zece ani, aproape că acesta-mi pare cel mai greu. Privesc în urmă la cele trei sferturi de an care s-au dus deja și îmi pare că-s doar un iureș prelung și-n același timp mă întreb când am avut timp să mă împiedic de atâtea ori de câte am făcut-o deja în lunile astea?!

Da, desigur, dacă am tot continuat să mă împiedic și să dau cu mine de pământ, înseamnă că tot de-atâtea ori m-am și ridicat, pe cât am tot căzut. Așa o fi, deși-i mai ușor să-mi pun în față varianta aia pesimistă, decât pe-aia, dacă nu senină, măcar realistă. Deh, om, nu robot.

N-am avea dezamăgiri dacă n-am avea așteptări, e ceea ce se tot vehiculează și ne tot spunem, nouă și altora, ca să ne fie mai ușor să facem față celor ce vin peste noi. Dar, dacă n-am avea așteptări de la viață, de la noi, de la alții, s-ar mai numi că trăim? Sau doar existăm, consumăm aerul, timpul, viața?!

Mi-e ciudat modul în care nu încetez să cred, să caut, chiar și-atunci când mi se pare că mai întuneric nu poate să fie, că drumul nu se poate înfunda mai tare. Cumva, nu mă dau jos din carusel, deși încerc s-o fac, deși vreau să renunț – sau cred că vreau – deși îmi pare că-i o cursă inutilă, fără sens.

Ahh, sens, leitmotivul cruce. Îi tot spun Puștiului zilele acestea că, dacă renunță la primul obstacol, nu va afla cum e să te bucuri de o reușită și-l conving că-i musai să încerce iar și iar, să nu se teamă de obstacole, să aibă încredere. Funcționează, adeseori. Doar când îmi spun mie pare praf purtat de vânt. Nu-mi învăț lecțiile decât încrustându-mi-le ca pe niște tatuaje pe dinăuntru, pe inimă. Oare câte-or putea să încapă acolo?

Și iarăși vine iarna.

Oriunde ai fi, ești unde trebuie!

 Posted by on Friday, 26 August 2016  8 Responses »
Aug 262016
 

Scria acest mesaj pe un tricou Mândra Chic. Mi-a tresărit sufletul citindu-l, cu ceva vreme în urmă, în a doua mea zi la Untold Cluj, o zi foarte grea, cu multe dezamăgiri și lucruri care păreau toate a-mi spune – nu ești acolo unde trebuie, e fără sens ceea ce încerci să faci, și încă multe de-astea deloc încurajatoare. Și tot uitându-mă la tricoul acesta, mi-am zis că, poate nu reușesc eu să văd mai departe de timpul prezent, care-mi pune bețe în roate și că trebuie să am răbdare să înțeleg rostul lucrurilor, direcția pe care trebuie să o urmez, ceea ce trebuie să accept, să învăț, să înțeleg.

Nu e ușor să cerni printre frustrări, să reușești să vezi ceea ce e bun, în ciuda faptului că totul pare a fi potrivnic. Nu e ușor să te simți optimist când simți că pierzi controlul, că lucrurile se întâmplă pe dos, că panica dă târcoale. Nu e ușor să rămâi încrezător, senin, determinat.

Oriunde ai fi, ești unde trebuie, cu atât mai mult cu cât, de fapt, mergi pe un drum care nu e previzibil, despre care nu știi unde duce. Și dacă nu ești conștient de locul în care trebuie să fii, oriunde ai fi, e ok, nu? Nici un drum nu e greșit atâta timp cât nu știi unde trebuie să ajungi, zice pe undeva în Alice în Țara Minunilor.

Nu știu unde trebuie să fiu. Chiar nu știu. Nu știu dacă e bine, dacă e firesc sau, dimpotrivă, e anormal. Mi-a zis cineva zilele astea - Loredana, tu nu ești chiar un om obișnuit... Și-a sunat și de bine și de rău. E bine să fii diferit, să mergi contra curentului, insistând să ai un drum al tău, bazându-te pe intuiție, pe ceea ce partea emoțională din tine spune, mai mult decât ascultând de vocea rațiunii. E bine, cumva aducător de sentiment de sens, într-o lume care pare foarte fără sens. Însă, în același timp, e greu, e o presiune puternică, o împotrivire continuă la ceva ce te trage să te aliniezi, să te conformezi, să te așezi în rând cu mersul lumii.

Nu știu cum sunt. Unde sunt și de ce sunt. Nu știu nici de ce nu mi-e ușor să mă adaptez, să accept, să mă mulțumesc. Nu știu dacă e bine, nu știu dacă e rău. Caut, rătăcesc, caut. Nu știu ce găsesc, dar, cumva, nu mă opresc. Continui să caut. Mai crezând, mai căzând. De mai sus, lovindu-mă mai rău, nu știu până când.

Da, sper că sunt acolo unde trebuie. Și că o să-mi dau seama de acest lucru cândva, cumva.

oriunde ai fi, esti unde trebuie

Scrisoarea de 8 ani

 Posted by on Monday, 22 August 2016  5 Responses »
Aug 222016
 

La mulți ani, Puștiule!

Ai împlinit opt ani azi și eu îți scriu această a opta scrisoare de ziua ta – da, îmi doresc să fie un obicei de care să nu mă despart în nici un an – din mijlocul unui iureș greu și de înțeles, greu și de explicat, la finalul unui proiect în care am pus, așa cum fac de obicei, tot ceea ce sunt, tot ceea ce pot.

Când mă întrebi de ce fac toate lucrurile pe care le fac, de ce alerg într-o parte și-n alta, de ce simt nevoia să fiu implicată în activități, de ce sunt aproape mereu într-o viteză pe repede înainte, îți tot răspund în multe cuvinte. Încerc să îți explic, sau, poate încerc să îmi explic mie. Că e nevoie să simt că sunt utilă. Că îmi doresc să găsesc ceva ce caut, dar nu pot defini. Că tot ceea ce fac e pentru că am nevoie să fie sens, chiar dacă nu văd clar, bine definit.

De fapt, e simplu. Vreau ca lumea să fie un loc mai bun. Și dacă pot și eu să fiu o părticică din procesul de schimbare în bine a ceva, nu vreau să stau deoparte.

Asta îmi doresc și pentru tine. Să nu vrei să stai deoparte. Să cauți. Să fii chiar mai temerar decât sunt eu și să încerci. Să faci lucruri. Mici, mari, nu contează. Dar să le faci punând acolo emoție și autenticitate și răbdare și înțelegere. Ahh, multă înțelegere, să poți accepta ceea ce nu depinde doar de tine și nu poți schimba, să poți trece prin foc și sabie și totuși să mergi mai departe, să poți să vezi seninul din întunericul în care sunt uneori îmbrăcați oamenii, să poți iubi chiar și atunci când totul pare inutil și nejustificat.

Aș vrea, Puștiule, să fii bine. În felul tău. Așa, temător. Așa, extrem de sensibil, de parcă te-ai lua la întrecere cu mine într-ale sensibilităților. Așa de senin și de curat la suflet. Așa încăpățânat, curios, răzvrătit. Așa de copil. Așa de frumos și bun și drag. Vreau să fii bine. Să fie viața o aventură pentru tine. Din care să înveți, mereu să înveți ceva. Despre tine, despre cei din jur, despre lume, despre emoții, despre sens.

Știu că nu vei avea mereu parte doar de bucurii și de drumuri line. Că-n firescul vieții sunt de toate. Și la toate, așa cum vor veni, să poți să le faci față, asta sper. Să rămâi senin și-atunci când o să fie furtună. Să rămâi drept și-atunci când viața te va forța să te încovoi. Să fii tu, întreg, în cea mai bună variantă posibilă.

Mulțumesc, Puștiule frumos, Marc. Să fiu mama ta e o călătorie înspre un sine mai bun, sper mult acest lucru. Simt că învăț, alături de tine, să fiu mamă, să fiu om, să fiu. Da, mai ales, învăț să fiu. Grea lecție, nesfârșită lecție. Și sunt recunoscătoare pentru acest drum al nostru, în comun, pentru această dragoste pe care o revarși asupra mea. Te iubesc, copil frumos. Tare te iubesc.

opt ani

Untold. Un pic altfel.

 Posted by on Thursday, 11 August 2016  3 Responses »
Aug 112016
 

Zilele trecute am îmbrăcat pentru prima oară un costum popular. Da, deși sunt din Maramureș, au trecut 35 de ani până să port straie populare din cap până în picioare, de la năframă la opinci. Și dacă tot a fost prima oară… a fost într-un mod total aparte, în loc aparte. La Untold, Cluj.

Cum m-am simțit? Ca un copil. Emoționată. Cu senzația că port ceva prețios. Și drag. Cu o fâstâceală dată de faptul că făceam atât de puternic notă discordantă în mulțimea de-acolo, de la Untold. Deh, eram un personaj cu care tinerii vroiau să-și facă poze. Dar eu aveam o bucurie care-mi desena un zâmbet puțin cam prea larg pe față.

De ce-am făcut acest lucru? Ei, da, și pentru că-mi place să fiu altfel, împotriva vântului. Măcar uneori. Dar nu-i acesta motivul, de fapt. Am fost prezentă acolo, în toate cele patru zile de desfășurare a festivalului, pentru a promova proiectul Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, Maramureșul, oamenii și tradițiile, ceea ce încă avem valoros și autentic. Am dus la Untold o claie de fân, un atelier de pictat pe linguri de lemn, cărți poștale și hărți de promovare a festivalului, niște oameni faini și multă dorință de-a face ceva cu sens.

V-arăt câteva poze, că vorbesc ele mai bine decât reușesc eu să exprim acum în cuvinte. Sunt făcute de Diana Cherecheș. Diana mea. happy

Untold 2016 (1)

Untold 2016 (2)

Untold 2016 (3)

Untold 2016 (4)

Untold 2016 (5)

Untold 2016 (6)

Untold 2016 (7)

Untold 2016 (8)

Untold 2016 (9)

(așa bine a fost încălțată în opinci, c-am rămas toată ziua și toată noaptea așa. și să vedeți ce mai țopăiam pe Arena Cluj, la concertul Parov Stelar, în echipamentul ăsta. mișto a fost. )

August, ce te-ai grăbit așa?

 Posted by on Monday, 1 August 2016  2 Responses »
Aug 012016
 

Chiar așa, când s-a făcut primăvară? Da, da, primăvară zic. Că nu-mi aduc aminte să fi respirat prea mult aer proaspăt, a copaci înfloriți și natură reînnoită. Și iată că s-a făcut august, vara-i și ea pe calea spre pierzanie. N-ar fi o problemă prea mare, nici n-aș plânge-o excesiv, dar… iarăși vine toamna. Suntem bătrâni, cum zice poezia.

Suntem. Deși ne vrem tineri, energici, entuziaști, liberi și frumoși, ahh, fără îndoială, frumoși. În trup și-n spirit. Nu ne iese, n-are cum. Suntem oameni. Dar cică tot colbul acela de-l adunăm de pe drumurile vieții de zi cu zi, ne face irepetabili, frumoși într-un mod unic, al nostru, al fiecăruia. Așa o fi, dar tot ne e teamă să ne arătăm lumii exact așa cum suntem. Și cărăm cu noi armuri. De apărare, de izolare.

S-a dus mai mult de jumătate din acest an. M-am tot gândit zilele trecute că, dacă ar fi să fac o analiză a lunilor acestora, nici nu știu cum mi-ar da rezultatul, probabil doar m-ar speria, mi-ar transmite o stare de panică… din care-aș ieși, eventual, odată cu trecerea într-un alt an. Uff, nici atunci, că iarna mi-e de hibernare psihică și-mi pun pe suflet cojoace multe, să nu mă doară înghețul și neviața. An de schimbări multe mi-e anul acesta, de frustrări, de drumuri inutile, de oameni noi și vechi, de… amalgam și haos, cel puțin aparent. Necesar? Cine-s eu să am răspunsul la întrebarea aceasta? Mai bine tac. Mă prefac că nu-i important și merg mai departe. Șontâc, șontâc.

S-aveți un august senin. Frumos. Plin. Calm. Sau așa cum vi-l doriți. Al meu o să fie nebun. Măcar un pic, știu, o să fie nebun de frumos. Pentru că lucrez la un proiect în care-mi pun tot sufletul – deh, poate că am puțin, de-aia e necesar să fie tot – și mai e și ziua Puștiului în august. Opt ani, și el prea se grăbește să crească.

copii

(așa, desenați-vă un zâmbet pe față și continuați. pe drum o să întâlniți și tristețe, dar și ea-i firească, cum și Puștiul de opt ani o spune. toți ne străduim să ne colorăm zilele în nuanțe mai senine. uneori ne iese, alteori nu prea. dar continuăm.)

Creștem ziduri

 Posted by on Saturday, 30 July 2016  4 Responses »
Jul 302016
 

Construim, puteam să spun, dar n-am vrut. Creștem ziduri. Le udăm, ca pe plante, le îngrijim, să nu cumva să le-apară fisuri, pe unde s-ar putea observa vulnerabilitatea, slăbiciunile. Când simțim că se clatină, le consolidăm, n-am putea suporta să rămânem dezgoliți, așa cum suntem, cu toate câte le purtăm în noi, dacă zidurile s-ar dărâma.

Ziduri între oameni, desigur. De apărare ni se pare că sunt. Și-s de separare, de fapt. Punem prima piatră doar pentru a atrage atenția, sunt un strigăt de ajutor venit dintr-o incapacitate de-a spune, de-a cere, de-a ieși din noi și apoi, piatră cu piatră, zidurile cresc, în noi și împrejurul nostru. Ne dorim să fie punți și creștem ziduri. Din prea multă teamă că vom fi judecați, neînțeleși, neacceptați pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce simțim, creștem ziduri. Cumva, găsim mereu resurse în noi pentru a le ridica tot mai sus, tot mai consolidate, în loc să găsim resurse pentru a le dărâma.

Privesc undeva în urmă, cu mulți ani în urmă, la o punte. Una care părea să fie solidă, clară, reală. Peste timp, peste obstacole, peste neajunsuri, peste superficialități. Și văd acum acolo doar un zid. Cine a pus temelia lui, nici nu mai contează. Doar a crescut, parcă peste noapte, un zid între suflete. Unul pe care știu bine, mai apoi singură l-am făcut impenetrabil. Ca nu cumva să se vadă pe undeva urmele rănilor parcă veșnic nevindecate, ca nu cumva, dacă zidul n-ar fi atât de solid, să poată s-atingă ceva acea zonă extrem de sensibilă. Cetăți întregi de apărare au crescut în timp. Dar de separare, de fapt.

Cu ziduri sau fără, tot sensibili suntem. Tot oameni, deh. Tot ne găsesc durerile, tot simțim intemperiile, tot nu suntem apărați. N-avem cum. Cât timp trăim, simțim. Mai învățăm să controlăm felul de-a primi ceea ce ni se dă, mai domolim furtunile emoționale din noi, mai educăm, mai disciplinăm. Mai creștem, ne zicem. Mai învățăm, mai… mergem pe un drum spre un sine mai bun, mai înțelept… mai nu știu cum. Dar poate că, de fapt, doar ne adaptăm. Că n-avem altă cale. Trebuie să facem față.

Sunt bine și atunci când nu sunt bine. E mai ușor, mai la îndemână, să plâng și să mă plâng. Mai omenesc. Dar, cum îmi zicea cineva zilele trecute… Loredana, de fapt, tu faci față la toate, că e în tine capacitatea și nevoia de-a face asta. Știu că așa e, văd. Încerc să nu mă plâng, constat lucruri. Observ, caut, nu înțeleg. Mi-s firești și furtunile. Cam multe anul acesta, ce-i drept. Dar sunt… trecătoare, ca orice furtună. Și chiar dacă nu învăț nimic din ele, tot trec.

Napoli, ianuarie 2016 (12)

 

Cui m-ai lăsat?

 Posted by on Saturday, 23 July 2016  7 Responses »
Jul 232016
 

Ți-ai întors fața de la mine, mâna mi s-a desprins din mâna ta, aerul dintre noi s-a transformat în zid, și eu am rămas. A nimănui, de nicăieri. 

Acum îți aparții ție, mi-ai zis. Mai mult ca niciodată, acum îți aparții doar ție, pentru că a venit momentul să zbori singură. Nu, nu închide ochii. Nu, nu îți fie teamă. Nu, nu ești singură. Te ai pe tine și tu ești cel mai de nădejde sprijin al tău însăți. Întinde-ți aripile, dezmorțește-ți-le, uită-te la ele, sunt întregi și sunt pregătite. Zboară, dă-ți drumul, căderea în gol nu te va frânge, va însemna doar drumul tău spre a învăța înălțarea. Privește. Cu ochii minții larg deschiși, cu fiorii inimii neîncarcerați. Simte. Lasă-te să fii. Tu, așa cum ești. Curajoasă, temerară, mai cu seamă atunci când îți pare că doar frică îți curge prin vene și nesiguranța e ceea ce vorbește despre tine.

Cui mă lași, viață? O întreb, dar nu-mi răspunde. Cică să-mi găsesc singură stropul acela de lumină care să m-ajute să ies din tunelul întunecat al fricii de-a fi. Ce-i pasă că plâng și mă plâng, că am sentimentul că mă frâng, că-n mine se duc războaie și-i ba speranța la putere, ba îmi pare că în jur e doar o negură deasă?! Nu-i pasă. M-abandonează pe drumul pe care nici nu-l pot desluși, nici nu știu dacă e în fața mea sau dacă e drum drept ori presărat cu bucăți însângerate de suflet rănit. Și eu? Eu mă simt străină de mine însămi și caut în oglindă trăsături familiare care să alunge senzația de pierdere.

 Îmi desenez pe față un zâmbet, îmi pun tenișii-n picioare și continui. Sau poate stau pe loc o vreme, ca să pot vedea mai limpede. Acccepți să mori doar pentru ceea ce te face să trăiești, zice Saint Exupery în Citadela. Aprob tacit.

Portugalia

Niște nu-uri pe aici

 Posted by on Sunday, 17 July 2016  3 Responses »
Jul 172016
 

Nu zic prea multe în ultima vreme, deși aș vrea. Aș vrea să pot să-mi gestionez timpul mai bine, să-l folosesc și mai cu sens decât reușesc să o fac, aș vrea să am răspunsuri la mai multe întrebări, direcții mai clare, oameni mai înțelegători aproape. Aș vrea. Dar viața e un amalgam cu de toate și nu-mi rămâne decât să jonglez printre obstacole, să iau, atât cât pot, ceea ce mi se dă bun și să continui. Cu multe nesiguranțe, cu multe necunoscute, cu căderi și ridicări, dar, măcar uneori, și cu un sentiment că… toate drumurile duc undeva. Spre un sine mai limpede, spre o acceptare a mea însămi, cu mai puține penalizări, cu mai puțină duritate. Pentru că, poate, există o parte bună și în nu-urile care îmi ies în cale.

Nu e niciodată prea târziu. Cât timp trăiești, ai o șansă. Și o datorie. Să încerci. Să cauți. Să continui.

Nu sunt mai tari decât tine problemele tale. Tu le rezolvi pe ele, mai repede sau mai târziu. Și poate, pe unele trebuie doar să le lași să treacă, nu să te zbați să le găsești soluție.

Nu există drumuri fără sens. Un drum închis înseamnă o direcție nouă, nu un final. Poate că nu vezi direcția aceea foarte clar tocmai de la început, dar răbdarea e un exercițiu care se învață. Și tare mai e utilă.

Nu e lipsă de curaj să renunți. E dovadă de tărie de caracter să accepți ceea ce nu poți schimba. Nu toate depind de noi, individual, nu pentru toate avem capacitatea sau autoritatea de-a schimba, cere, aștepta să fie altfel decât e.

Nu e nefiresc să îți fie teamă. Dincolo de zona de confort începe dezvoltarea personală. Cred asta, deși aș prefera, de multe ori, să fie mai simplu să ne învățăm lecțiile. Nu să dăm de zece, de douăzeci de ori cu capul de un zid, până să înțelegem să trebuie să schimbăm direcția.

Nu toți oamenii uită să fie oameni. Cu puțin noroc, întâlnești exact oamenii de care ai nevoie. Știu, oamenii de care avem nevoie nu sunt oamenii care sunt de acord cu noi în toate. Însă, de oameni cărora să le pese de noi, de ei avem nevoie. Să ne-arate că le pasă, să aibă grijă la rănile pe care ni le pot cauza, chiar și atunci când nu sunt de acord cu noi, să ne-o transmită prin prisma afecțiunii pe care ne-o poartă.

Nu e greșit să nu ai încredere în tine. Oamenii care n-au încredere în ei sunt cei care caută, care realizează lucruri mari (mi s-a spus de curând, într-o noapte târzie și tare m-a mai alinat într-un moment întunecat).

Toate nu-urile acestea sunt, de fapt, da-uri pe care mi le spun și mi le repet. Da pentru încredere, da pentru entuziasm și motivare, da pentru seninătate, da pentru partea aceea bună din oameni. Da pentru a înțelege și a accepta, da pentru a merge mai departe. Da pentru fiecare drum pe care viața mi-l așterne în față, da pentru lucruri făcute cu sens, da pentru a fi de ajutor celor din jur.

Ne e plină viața de nu-uri. Învățăm mai ușor să spunem nu, decât da. Măcar uneori, când devin conștientă de forța de negare pe care-o stăvilim în noi, încerc să transform nu-urile în da-uri. Sau măcar în… voi încerca. Și încerc, nu atât cât mi-aș dori, nu atât cât simt că aș putea, dar încerc. Și e ok. Și cu nu-uri, și cu da-uri, cu de toate.

Vouă, de ce fel de nu-uri vă e frică?

da pentru momente speciale(da pentru un moment tare fain de la Skirtbike, bucurie de-aia pură, simplă, de copil)

Încă-i bine

 Posted by on Monday, 11 July 2016  3 Responses »
Jul 112016
 

Sub egida acestei expresii mi-au fost mie zilele de weekend. Prin niște locuri greu de transpus în cuvinte. Maramureș frumos, fabulos de frumos. Sus pe Bradova, în Bârsana. Și-n Săpânța. Și-n Valea Stejarului. Și-n Sighet. Pregătiri pentru cea de-a șaptea ediție, și cea mai spectaculoasă, e proiectului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel.

Încă-i bine, obișnuia să spună Moș Pupăză, cioplitorul în lemn și-n suflete, din Valea Stejarului, omul legendă care a lăsat în urmă o imensă moștenire meșteșugărească. Încă-i bine. Poate că așa ar trebui să ne repetăm și noi, de fiecare dată când ni se pare că ne e greu, prea greu ca să putem duce ceea ce ni se dă de dus. Încă-i bine. Hai să ne tragem sufletul, să ne umplem plămânii de răbdare și înțelegere și… să mergem mai departe. Că avem multe de trăit și puțin timp, chiar dacă ni se pare că suntem stăpâni… pe lume și pe timp.

Da, așa mi-ar plăcea să-mi zic. Să înțeleg, să simt, să mă liniștesc, să am mai multă tărie, să… Dar, desigur, sunt îndemnuri care îmi rămân o clipă în minte, sper să se întipărească cumva pe acolo, dar… trec. Și mă războiesc, iar și iar, și sper și cred și renunț și o iau de la capăt. Viață, deh.

Maramures frumos (1)

Am umblat pe dealuri zilele trecute. A fost ploaie, a fost soare, au fost priveliști de vis. Au fost oameni la fel de spectaculoși ca și dealurile din jur, ca și natura care mă îmbrățișa din toate părțile. Oameni ai locului. Cu povești fabuloase ascunse-n ridurile adânci și în părul cărunt. Povești de peste veacuri, din alte mersuri ale lumii. Oamenii din lumea satului, încă vie, încă autentică, pe-acolo, departe de șosea, departe de casele aliniate una lângă cealaltă. Gospodării împrăștiate pe dealuri, oameni care și-au întrerupt munca, pregătirea căpițelor de fân, păzitul vitelor, săpatul pământului… ca să ne primească în casa lor, ca să ne pună pe masă un blid cu zamă de găină cu tăieței făcuți în casă și un pahar cu lapte proaspăt muls. Și, cel mai spectaculos, ne-au primit cu inima deschisă.

Maramures frumos

Am stat în casele oamenilor și m-am uitat la albume cu fotografii vechi, de zeci de ani, cu miros de timp și tradiții, am ascultat voci de demult. A fost bine. M-am făcut mică într-un colț de laviță și am ascultat. M-am uitat la ridurile de pe frunțile oamenilor, la pereții învechiți, la toate elementele unei gospodării de la țară și m-am bucurat. Că pot să mă las cuprinsă de tihna, de liniștea de-acolo, de mai sus, de simplitate. Că pot să fiu parte la momente în care înțelepciunea aceea nativă, a omului simplu, își spune cuvântul. Oameni cărora să mergi la școală încă li se pare ceva rezervat doar… domnilor, deh. Cine suntem noi să vrem mai mult decât avem, zicea bătrâna unei gospodării în timp ce fiica dânsei mărturisea melancolic că… măcar copii mei să meargă la școală, că mie tare mi-a plăcut să învăț, dar n-a fost rost de școală, viața mea s-a petrecut muncind pământul și îngrijind animalele… 

Încă-i bine, zic. Și mi se strânge sufletul de durerea unei lumi întregi și mă simt o norocoasă. Recunoscătoare tare.

(în fotografiile de sus sunt detalii din poveștile cu care m-am intersectat, mai jos e școala veche din Bârsana, minunată bijuterie de peste veacuri, apoi priveliștile fabuloase din locul acela unde se va concentra ediția din acest an a festivalului, pe Bradova. și-o margaretă, mică, singură printre străini, ca mine, cumva… )

Maramures frumos (4)

Maramures frumos (3)

Maramures frumos (5)

Maramures frumos (2)

 

Jul 062016
 

Am început ziua de duminică, 3 iulie, cu aripi în suflet. Am pus pe repeat piesa băieților de la Rolling Papers, care urmau să ne cânte în acea seară, la eveniment, și-am simțit că-mi curge prin vene poftă de viață, ca-n versurile lor. Amestecată cu stres, emoție, agitație, entuziasm, frică, nerăbdare, nesiguranță, euforie. Multe, la un loc toate, dar ținându-mă bine ancorată pe direcția necesară și străduindu-mă să iau lucrurile pas cu pas, să am încredere că totul va ieși bine. Dacă am reușit să trecem toate obstacolele din ultimele săptămâni de organizare, ziua evenimentului trebuie să fie perfectă, va fi, îmi tot zic.

Piedici multe, de dimineață, bețe în roate, discuții absurde. Pas cu pas, rezolvate toate, premize bune, emoții pozitive. Și-apoi teama strecurându-se în suflet o dată cu primii stropi de ploaie. Câteva ore cu sufletul făcut ghem în căușul palmelor, cu ochii îndreptați întruna spre cer unde speram să apară un petic încurajator de albastru. A tunat și a fulgerat, a plouat cu găleata. Să vă explic ce simți într-un astfel de moment, când plouă absurd și știi că te-ai pregătit timp îndelungat și ai pus la punct cu enorm efort detaliile unui eveniment pentru sute de oameni, desfășurat exclusiv afară? Mda, greu de explicat.

E ora 14, ploaia se oprește, peticul de albastru se ivește, ne bucurăm, ne-adunăm fetele, ne pregătim, pornim spre întâlnirea cu voluntarii. Ne zicem că suntem norocoase, entuziasmul revine, totul bine. La locul evenimentului stabilim sarcini… și ploaia începe iar. Nestingherită, mocănească, deh. Și plouă, și plouă. Și se face ora 16 și evenimentul trebuie să înceapă la ora 17, acolo, pe Câmpul Tineretului, locul frumos din Baia Mare unde speram să vedem fetele bucurându-se alături de noi de parada biciclistă și apoi de un concert și de un picnic. Pe iarbă, da.

Ploaia ne pleoștește zâmbetele și ne îngheață entuziasmul în vene și întrebarea vine inevitabil – ce facem, anunțăm că amânăm? Deja mesajele vin multe, fetele de-acasă vor să știe dacă evenimentul se mai ține, previziunile meteo sunt sumbre, plouă și plouă, nesiguranțele cresc, ne simțim din ce în ce mai presate să luăm o decizie cruntă, de-a amâna un eveniment pregătit până în cele mai mici detalii. Argumentele pentru a amâna par a fi mai logice, picnicul și concertul sunt compromise, chiar dacă parada se ține pe ploaie, activitățile extra pregătite și ele trebuie anulate, n-ai cum să le desfășori dacă plouă… ce facem?

Ce facem? Atâta teamă am simțit în momentul acela… nu știu pentru ce îmi era mai multă teamă… să decid să continuăm, sau să decid să renunțăm. M-am simțit ruptă în două atunci. Și decid. Nu amânăm. Cum o fi, mergem mai departe, ne asumăm schimbările care se cer, limitările, dacă e cazul, din cauza vremii.

Pregătirile pentru concert se fac în contratimp și băieții se descurcă minunat, târgul de produse handmade e pregătit și el cu multă atenție la detalii, atelierele se pun la punct, standul de înscriere e gata, detaliile de logistică verificate. Ne tragem sufletul, e bine. Fetele încep să vină.

Frumoase, cu biciclete pregătite din timp, cu flori, coronițe, detalii colorate, fete vesele, cochete, familii cu copii, mulți copii, de toate vârstele, doamne multe, veselie și culoare, multe încurajări. Oameni care-au așteptat și dorit evenimentul, s-au pregătit din timp, și-au rezervat duminica pentru SkirtBike. Și soarele iese, cerul se curăță și totul pare să se așeze. Facem înscrierea, sunt trei sute de fete la eveniment și mulți, mulți băieți, vreo cinci sute de oameni în total. În ciuda vremii capricioase, în ciuda faptul că ploua încă foarte aproape de începerea evenimentului. Și ce ploaie.

Plecăm pe traseu, colorăm orașul. Ca în fiecare an, acela e momentul în care sufletul mi se umple de ceva greu de descris. Atunci simt că are sens, că ceea ce reușim să facem e și frumos și necesar. Aproape o oră ne ia să parcurgem bulervardele orașului, cei șase kilometri și jumătate de traseu. Simt că facem ceea ce trebuie, că e evident faptul că numărul de bicicliști a crescut în Baia Mare de la an la an, că asta se datorează și evenimentului nostru și… e bine.

Marc pedalează, pentru prima oară, alături de mine, pe bicicleta lui. Mândru susținător, cel mai mic voluntar la eveniment, Puștiul meu de aproape opt ani. Fetele mele-s cu mine, biciclistele-s colorate și vesele, ne bucurăm, țipăm, claxonăm, trăim intens această zi a biciclistelor din Baia Mare.

Ne întoarcem la locul evenimentului, unde, neașteptat după atâta ploaie, oamenii se așează pe câmp, la picnic, concertul Rolling Papers sună bine, e antrenant, vibrează în mine o emoție uriașă, o bucurie, un entuziasm, țopăi pe-acolo, așa cum n-am făcut-o în nici un an, mereu extrem de preocupată să iasă totul bine. Dar de această dată mă bucur. Vorbesc cu oameni, mă îmbrățișează copii și mulți oameni faini veniți să fim acolo împreună.

Și-apoi, la microfon, tot cu emoții multe, le spun oamenilor despre SkirtBike, despre cum pornim în fiecare an de la zero și construim un eveniment cu oameni și pentru oameni, mi-e sufletul plin de recunoștință și acesta e lucrul pe care vreau să îl transmit, recunoștința pentru toți cei care au pus mână de la mână, sponsori, parteneri, echipa, voluntari, oameni faini fără vreun interes, ca lucrurile să ne iasă. Dau premiile, multe, faine, cele trei biciclete, văd și bucuria unora și dezamăgirea altora, văd și oamenii veniți acolo din drag pentru mers pe bicicletă, și pe cei mânați de dorința de-a câștiga ceva, simt și entuziasmul, dar și criticile, mă încarc cu toate. Încerc să rămân, acolo, în fața a sute de oameni, senină, încrezătoare. Mă bucură adânc bucuria pe care-o facem fetelor cărora le dăruim biciclete, bicicletele cu sens, componenta socială a evenimentului, pentru fete care-și doresc, dar nu-și permit o bicicletă. Sunt momente prețioase, mă simt privilegiată că pot, că putem să ajutăm.

SkirtBike se încheie, adrenalina îmi curge prin vene, vreau să mă bucur în continuare de un eveniment desfășurat așa cum ne-am dorit, așa cum n-am mai sperat, după toate încercările la care-am fost supuse în prima parte a zilei. E seară, e târziu, vin și critici la care nu mă aștept, declicul se produce, epuizarea își spune cuvântul și mă afund. Ca de fiecare dată după eveniment, mă simt copleșită, simt că am dat tot, tot ceea ce puteam, tot ceea ce sunt și nu știu de unde să mă mai adun. Stau singură noaptea târziu pe câmpul golit de oameni, pustiu, curat, frumos, sub un cer cu stele, parcă în ciuda furtunilor din ziua trecută, și vreau să-mi liniștesc iureșul sufletului, dar nu încerc să mă ridic de unde sunt și nici să-mi șterg lacrimile care curg pe obraji. Știu că îmi trebuie timp.

Și trec câteva zile, văd că am făcut un lucru frumos pentru oraș, primesc feedback-uri exact așa cum speram să fie, mă liniștesc, odihna ajută mult, trag linie și pot să spun că am avut o ediție SkirtBike fabuloasă. Cu mici minuni de la început până la final. Cu enorm de mult stres, cu multe probleme, discuții, nemulțumiri, frici, cu greșeli din care sper să învăț, să învățăm. Dar și cu atât de multă bucurie și culoare.

Recunoștință adâncă, sinceră, asta simt, pentru fiecare om care a sprijinit în acest an SkirtBike Baia Mare.
Vă mulțumesc, din suflet.

skirtbike 2016 (1)

(v-arăt mai multe poze în alt articol. deocamdată, imaginea aceasta extrem de prețioasă, așa cum am visat că SkirtBike va fi anul ăsta. în locația aceasta minunată, oameni mulți, biciclete multe, petrecând un timp fain împreună. o minune că s-a întâmplat așa.)

De ce?

 Posted by on Saturday, 2 July 2016  2 Responses »
Jul 022016
 


E cea mai grea întrebare.
Să spui clar și fără urmă de îndoială de ce… orice. De ce simți, de ce visezi, de ce cauți, de ce ai nevoie, de ce dorești, de ce iubești, de ce urăști, de ce lupți, de ce continui, de ce…. trăiești.

Dar cred că e și cea mai inutilă. Îmi tot spune cineva în ultima vreme, Loredana, nu te mai întreba, doar fă. Răspunsurile au să vină la vremea lor. Dar tot înțeleg greu. Tot accept greu.

Mă grăbesc. Să știu, să aflu, să înțeleg, să nu îmi rămână semne de întrebare. Nu am răbdare, mi-e greu să pornesc pe drumuri necunoscute fără ca măcar, rațional sau emoțional, să am un motiv clar care mă motivează, fără să mă conving eu pe mine că drumul are sens. Caut sens în toate. În diminețile devreme, în cărțile pe care le citesc, în relațiile cu oamenii pe care-i întâlnesc, în lucrurile pe care le fac, în tot ceea ce simt și trăiesc.

SENS. Aceste patru litere leitmotiv.

Poate că e firească aceasta nevoie de-a da un sens tuturor lucrurilor. Sau, poate că e un fel de apărare în fața imprevizibilității vieții. O nevoie de-a simți că tot ceea ce trăiesc, nu-i nici degeaba, nici banal.

E SkirtBike Baia Mare azi… al cincilea an la rând. Cred că e proiectul în care mă implic cu cea mai mare determinare. Dau tot, tot ceea ce pot, tot ceea ce sunt. În ultimele zile, săptămâni chiar, nu mai știu când e zi și când e noapte. Ca și cum m-a uitat cineva în priză și tot fac. Și fac și fac și tot mai e de făcut. Și-mi pare greu, epuizant, uneori mai mult decât pot duce, dar continui. Nu există gând de renunțare, nu există… hai să fac mai puțin sau bine o fi cum o fi. Nu, vreau să fac tot ce e necesar și să fac bine. Să coordonez tot ceea ce presupune organizarea acestui eveniment în așa fel ca lucrurile să iasă bine, să fie un tot unitar, frumos creat.

De ce? De ce faci asta, sunt întrebată. De ce? Voi scrie după evenimentul de azi de ce. Deocamdată, cu emoție curgându-mi prin vene, mă întorc la ultimele detalii de organizare. S-auzim de bine!

SkirtBike 2016 macheta facebook poza 1-01