Ne grăbim

 Posted by on Saturday, 25 March 2017  No Responses »
Mar 252017
 

Oglinda realității vieții de zi cu zi. Graba.

Copii fiind, ne grăbim să creștem mari și avem impresia că maturitatea e tărâmul poveștilor devenite realitate, timpul lui sunt mare de-acum, fac ce vreau. 

Ne grăbim să realizăm, să obținem, să avem, să avem când mai mult. Vrem să cunoaștem tot și dintr-o dată, să ne săltăm peste cinci trepte dintr-un singur pas, căci, desigur, n-avem timp pentru a face/ a trăi lucrurile pe rând.

Suntem adulți într-o realitate a grabei continue. De dimineață până seara, ne grăbim. Spre job, spre casă, spre diferite activități, gonim înspre a îndeplini cât mai multe sarcini. Zi de zi, cu mici pauze de respirat.

Ne grăbim să judecăm și să tragem concluziii, să punem etichete și să arătăm cu degetul, să acuzăm și să corectăm pe alții, să arătăm că noi avem dreptate și ceilalți greșesc. Ducem războaie, cu noi înșine și cu ceilalți.

Ca să trăim cât mai mult, ne grăbim cât mai mult. Existăm, executăm sarcini, dormim, alergăm în și dinspre concedii, ne spunem că suntem oameni cu viață socială și e musai să facem de toate, cu cât facem mai multe, ne simțim mai realizați, deh, ni se pare că a fi realizat înseamnă a bifa liste și trepte urcate.

Și-n graba noastră, nu prea mai trăim.

A venit și primăvara. Am așteptat-o, ca în fiecare iarnă, ca pe o izvăbire. Salvarea de la înghețul sufletului și al entuziasmului, de la starea cenușie de n-am chef să fac nimic. Acum e aici, se simte-n aerul călduț și în copacii care explodează-n floare. Se simte-n parcurile pline de copii și în victoria zilei asupra nopții.

Ieri dimineață, întorcându-mă de la școala Puștiului, mi s-a părut că mă întâlnesc brusc cu primăvara. Plăcută, dar insinuantă. Ok, acum sunt aici, îmi zicea prin fiecare respirație. Ce-ai să faci de-acum? Ce scuze și explicații îți vei mai găsi, spre ce te vei mai grăbi acum, ce vei aștepta să vină sau să treacă? Când vei trăi? La vară? Ahh, vara o să fie prea caldă, potrivită eschivare. Apoi, toamna cea melancolică, desigur că îi vei găsi o mulțime de cusururi. Și iarna, din nou pusă la zid, înghesuită într-un colț, sortită netrăirii, doar doar o trece mai repede. Și uite așa, ne grăbim mereu spre un altceva.

Avem doar aici și acum, suntem fragili și vulnerabili și expuși neprevăzutului vieții. Am fi câștigați dacă ne-ar ieși să ne oprim din goana noastră și să prețuim clipa. Hai, să fie zi cu bucurie.

primăvară

Trunchiul și așchia

 Posted by on Friday, 17 March 2017  2 Responses »
Mar 172017
 

Cică musai să semene.

Ora de educație fizică. Puștiul. Clasa a doua. Rostogoliri. Lumânarea. De-astea, din programă, simple, s-ar zice. Doar că, în limbajul nostru spus, cea mai grea oră din programul de școală. Da, de râsu’ plânsu’.

Nu mi-a plăcut niciodată ora de educație fizică. Mereu cea mai înaltă din clasă, sau cel mult a doua dintre fete, lungă și slabă, uram înșiratul la numărătoare și exercițiile obligatorii. Când vedeam salteaua așezată în sala de sport, sau capra sau trambulina sau mai știu eu ce, m-apuca tremuratul și deveneam și mai anxioasă decât de obicei. Eram rigidă, cu mobilitate înspre zero, totul era un chin pentru mine. Mi-aduc aminte perfect când mi s-a zis, prin generală, că mă rostogolesc exact ca o sarma. M-a urmărit această vorbă ani de zile și, deh, mi-a fost clar că nu voi alege educația fizică la bacalaureat. Mai bine am învățat pentru un examen la o materie deloc atractivă, organe de mașini și utilaje, și-am fost printre extrem de puținii care n-au bifat aruncări cu mingea de oină pe foaia de examen.

În urmă cu câțiva ani, la cursul de parașutism am avut aceeași problemă. Fă Loredana tracțiuni și flotări și genuflexiuni și alte cele, deh, musai să ai forță în brațe, să poți manevra suspantele. Mna, o plăcere, ce să zic. Dar mă scoteam cu scuza c-am peste 30 de ani și-un copil mic. Vorba vine, scuzat. Am trecut examenele, așa, la limită. Pe-alea practice, că la teorie aveam loc destul prin cap pentru informație multă și nouă.

Și acum… acum Puștiul e copia mea fidelă. E taman ca o bucată de lemn. Râd și plâng totodată. Refuză orice sport. Ne-am chinuit cu o perioadă de înot. Apoi cu una de tenis de câmp. Apoi cu una de fotbal. Înapoi la tenis de câmp. Un pic de baschet. Abandon pentru toate. Orele de educație fizică? Repulsie totală. Că mami, nu pot, nu vreau, nu îmi place.

Și eu călătoresc mental înapoi în timp, cu mai mult de 25 de ani, când aveam aceeași problemă ca și el. Și aș vrea ca pentru el lucrurile să fie altfel. Eu mă refugiam atunci în cărți. Iubeam să citesc și devoram bibliotecile, a școlii, apoi cea a liceului, apoi cea a orașului. Dar Puștiul meu… refugiul lui, la opt ani și jumătate, e doar în… joacă. Nimic n-are farmec înafară de joacă și jucării. Nici măcar televizorul, calculatorul sau telefonul nu sunt atracțiile cele mai mari pentru el. Unde-o duce drumul, zău că-i o provocare! 

Da’ încă-i bine și vom găsi noi căile potrivite, sper.

Tibi Ușeriu și cei 27 de pași

 Posted by on Saturday, 11 March 2017  No Responses »
Mar 112017
 

Tibi Ușeriu e o legendă vie. Fără să spun vorbe mari, cred că așa e. Cred că e un om de la care avem mult de învățat, un om – poveste. Și nu pentru că e un om perfect, cu un parcurs pe o linie dreaptă, ci tocmai dimpotrivă. Pentru că Tibi este un om care a cunoscut mult întuneric, care a trecut prin multe situații pe care cei mai mulți dintre noi putem doar să ni le imaginăm, ajutați de scenariile filmelor de acțiune. Tibi e un om care avea toate premizele pentru a rămâne o viață întreagă în întuneric. Și totuși, el a găsit calea spre lumină. Și ce lumină!

Cu o copilărie familiară pentru mulți dintre noi, cei care-am trăit ani într-un alt regim, plină de abuzuri și restricții, atât de apăsătoare și inacceptabil de dureroase încât ți se zguduie sufletul citind descrierile din carte și totuși, o copilărie cu dorințe și visuri înalte și senine, Tibi ajunge un adolescent cu o nevoie acută de-a se descurca, de-a evada din limitările mediului și ale societății. Anii tinereții îi petrece scriind niște capitole palpitante ale vieții lui, dincolo de linia legii. De la alba – neagră la jafuri armate, evadări din închisoare și acuzația de tentativă de omor, drumul îl duce spre petrecerea a aproape zece ani, de la 25 la 35 de ani, într-o celulă a unei închisori de maximă siguranță. Ce trăiește Tibi acolo, în spațiul acela sinistru, aparent singur, dar mereu însoțit de hoarda de demoni din mintea lui, chiar dacă e descris în carte, mie îmi pare extrem de greu de înțeles pentru noi, ceilalți.

După anii aceia în care Tibi plătește cu vârf și îndesat greșelile tinereții, revenirea lui la viață e pe cât de grea, pe atât de spectaculoasă. Reînvață să fie, să simtă, să creadă, să dorească. Reînvață viața în pași de alergător. Pas cu pas, participând la curse de andurață și ultra maratoane, Tibi își înfruntă demonii, trecutul, găsește în el puterea de a ierta. Să ierți o copilărie cruntă, să ierți violența și cruzimea, să ierți ani de greșeli grave, nu-i puțin lucru. Să poți să privești în tine însuți cu onestitate, să te vezi exact așa cum ești, cu toate umbrele și hidoșeniile și să poți, în același timp, să vezi și firicelele de lumină din tine, să te agăți de ele și să-ți dai voie să fii înțelegător cu tine, cu ceea ce ești, cu ceea ce ai făcut, e mai mult decât extraordinar. Acolo cred că e marea realizare, marea victorie a lui Tibi. Că a învățat cum să iasă din întuneric și să meargă pe un drum de lumină. Și tare-i frumoasă și cu sens calea pe care aleargă acum.

L-am urmărit pe Tibi în primăvara lui 2015 când a parcurs în alergare distanța de la Tășuleasa Social din Pasul Tihuța și până la Cluj Napoca, unde a participat la Maratonul AROBS. 215 km de alergare continuă, strângând fonduri pentru bolnavi cu insuficiență renală cronică. Pentru noi, dinafară, sunt niște cifre, e drept, impresionante, dar tot niște cifre pe care nu le putem simți, nu putem percepe real efortul pe care Tibi l-a făcut. L-am urmărit și anul trecut când s-a dus să-și înfrunte demonii în cea mai grea cursă din lume, 6633 Ultra Artic. Și-a câștigat-o. Nu doar că a trecut primul linia de final, după 566 km, dar cursa aceea a fost victoria lui asupra demonilor trecutului. L-am întrebat la Cluj, când a lansat cartea, dacă se mai teme de ceva și dacă mai are demoni de înfruntat. A spus că-și înfruntă demonii zi de zi, ca fiecare dintre noi, dar că nu se mai teme. Fantastică tărie de caracter, fantastică transformare.

Cartea pe care Tibi a scris-o, 27 de pași, e de citit. E prețioasă, tocmai pentru durerea pe care-o cuprinde în paginile ei, dar și pentru încrederea, optimismul și determinarea acestui om. Pentru că e o lecție de viață utilă despre bine și despre rău. Dar, mai ales, despre capacitatea noastră, a oamenilor, de a schimba direcția vieții noastre. De a găsi calea de împăcare cu noi, cu trecutul, cu ceilalți, cu viața.

Și acum Tibi a luat din nou startul acelei curse nebune. 6633 Arctic Ultra 2017 se desfășoară pe o distanță de 566 km, în apropierea Cercului Polar, între 10 și 18 martie, de la Eagle Plains (Yukon) și până la Tuktoyaktuk, pe malul Oceanului Arctic. Îi doresc să îi fie drumul exact așa cum are nevoie și să-i dea forță dragostea pentru viață pe care o poartă în el.

Chapeau, Tibi.

27 de pași

Carte de vizită cu sens

 Posted by on Tuesday, 7 March 2017  No Responses »
Mar 072017
 

Loredana Ionescu. Carte de vizită cu sens.

Biciclistă și militantă pentru folosirea bicicletelor de către femei. Organizatoare proiect SkirtBike Baia Mare, campanie de conștientizare pentru mersul pe bicicletă urban. De șase ani deja.
Om cu aripi în suflet, îndrăgostit de zbor și de baloanele cu aer cald. Organizatoare a Maramureș Balloon Fiesta. Septembrie 2017, final. Mare responsabilitate, mare dorință, mare nebunie frumoasă.
Soldat în lupta pentru promovarea tradițiilor și autenticității Maramureșului. Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, care nu mai e demult doar un festival, ci un manifest, o cauză, o luptă, un drum de viață.
Mamă. Nu în ultimul rând, ci printre toate celelalte. Mamă de Puști cu suflet senin și dragoste fără limite. Jobul cel mai solicitant dintre toate și care necesită upgrade absolut fără întrerupere.

Aveți o viață cam frumoasă – mi-a spus cineva azi.

Discuția începuse cu o observație demoralizatoare – e o luptă din start pierdută (referitor la ceea ce ziceam despre promovarea mersului pe bicicletă în mediul urban). Și-apoi, după zece minute în care-am vorbit cu avânt despre ediția din acest an a SkirtBike, ziua biciclistelor din Baia Mare, despre tot ceea ce fac referitor la Maramureș și satul tradițional și despre festivalul baloanelor cu aer cald pentru care lupt zi de zi să-l pot face în toamnă, a venit aprecierea aceasta – păi, aveți o viață cam frumoasă!

Și chiar dacă m-am simțit țintuită cu genul de privire care spune - ehh, tu cam trăiești într-o dimensiune paralelă, nu în lumea reală, prea visezi și ești idealistă, îți doresc multă baftă în nebunia ta – a fost ok, că m-a făcut să zâmbesc și să răspund - cam da, e o viață frumoasă, nu pot să te contrazic. Pedalând prin soare, cu Puștiul respirând entuziasm lângă mine, m-am gândit la asta. E greu și mă aflu cel mai adesea într-o luptă, între nevoia firească de stabilitate, financiară, emoțională, de toate felurile, și dorința de-a fi parte din ceva care schimbă un pic, un strop, lumea în mai bine. E greu al naibii și, desigur, dinafară nu se văd balaurii de sub covor, dar sunt acolo ei. Și totuși e bine, pentru că tot ceea ce fac, lecțiile pe care le învăț, drumurile pe care merg, ceea ce reușesc și ceea ce greșesc, toate zbaterile și frustrările, dar și toate momentele de bucurie, sunt combinația cu sens de care am nevoie. Sunt alegere asumată cu efectele și consecințele aferente. Și nu, dacă ar fi să cer, nu să fie mai ușor aș cere, ci să simt că pot și că are sens, să nu-mi pierd motivația și entuziasmul, să am încredere în rostul drumului meu.

Da, e frumos. E bine că m-ajută să văd asta, când nu mi-e perfect clar, câte o observație a cuiva, ca cea de azi.

cu sens

Jocul rece al înstrăinării

 Posted by on Thursday, 2 March 2017  2 Responses »
Mar 022017
 

Efectul timpului asupra noastră. Trecem pe stradă unul pe lângă celălalt ca și cum anii care s-au așternut între noi ar fi țesut o pânză de înstrăinare. Pe măsură ce se adună acolo zile, luni, ani, pânza devine mai densă, tot mai dificil de perceput ce se află dincolo de ea. Ajungem să nu ne mai (re)cunoaștem.

E în firescul vieții și e bine, probabil, pentru că e modalitatea prin care rănile se transformă în cicatrici. Sunt urme pe care le știm, le purtăm cu noi, în noi, dar nu ne mai provoacă durere. Poate doar câte o umbră de tristețe în privire, din când în când. E în firescul vieții ca timpul să așeze distanțe, să niveleze asperități. Să uităm, să calmăm furturi, să ne detașăm într-atât încât ajungem să întâlnim pe stradă un om pentru care inima noastră ar fi sărit în foc fără să stea pe gânduri, un om pe care-l simțeam jumătate a unui întreg pentru totdeauna fixat… și să fie acolo doar o senzație de trecut sosit în prezent, pentru o clipă de aducere aminte, o strângere de mână și de inimă, un ce mai faci, sper că ești bine și apoi dat fila mai departe, ca și cum clipa aceea nici n-ar fi existat.

E târziu. Întru în încăperea plină de oameni cu sentimentul că fiecare pas înseamnă o mai puternică dezgolire a sufletului, că devin tot mai vulnerabilă și pierd stăpânirea de sine. Nu privesc prea mult în jur, încerc să fiu atentă la mocheta în care mi se afundă tocurile înalte, prea înalte, ale pantofilor. 

Îmi dau seama că ești acolo. De departe, te simt în mulțime, fără să-ți disting trăsăturile, fără să citesc expresia ochilor tăi. Ești acolo, aproape, prea aproape, după prea mult timp.

Porți o cicatrice într-un colț de frunte. Zece milimetri de piele însemnată cu firele dureroase ale unei povești care s-a scris împotriva firii, obligând destinul s-o ia pe un drum presărat cu prea multe obstacole. Clipa în care trunchiul de copac se îndrepta spre noi și eu n-am putut să-l feresc. Fruntea ta a plătit tributul.

Cicatrice am și eu. O port scrijelită pe inimă. O cicatrice grosolană pe care ai dăltuit-o în ani de zile. Și apoi, zi de zi, tăceri și vorbe nerostite, au păstrat inima o rană deschisă, mereu vulnerabilă și expusă la noi și noi zgârieturi. Până într-un final când am obosit prea tare și-n colțul meu de lume, am renunțat să mă mai zbat. 

Ne vorbim și e de parcă lumea a stat o clipă în loc, ca noi să ne întoarcem într-un cândva încărcat de viață. Ne privim și ochii noștri se feresc să lase emoția la vedere. Ne mișcăm legănat pe ritmul unei melodii prea romanțioasă și atingerea trupurilor noastre poartă în ea o răceală aproape funebră. Ne despărțim cu o îmbrățișare ca o însemnare cu fierul roșu. Și mai scrijelim, pentru o ultimă dată, în inimă, semnul aspru al tristeții unei neîmpliniri.

Da, știu. E doar cenușa unui trecut. Neîmpăcat și firesc, în același timp. E bine, totuși, că tocurile înalte mă obligă să privesc lumea de undeva de (mai) sus.

Dans haotic al gândurilor

 Posted by on Wednesday, 22 February 2017  No Responses »
Feb 222017
 

Tristețea face parte din viață. De ani mulți învăț s-o înțeleg și s-o accept. Doar că mă învăluie uneori într-o mantie care-mi pare chiar călduță, mi se insinuează în minte și e greu tare s-o fac să plece. Mai ziceam, probabil că m-am născut cu ea, e a doua mea natură.

Știu, n-ar trebui să mă afecteze așa de mult ce spun oamenii despre mine. Dar cred că sunt puțini cei care pot să rămână indiferenți, să nu-i atingă părerile celorlalți, care-s bine ei cu ei înșiși. Bune, dar mai ales rele. Cu atât mai mult atunci când vin din partea cuiva care nici nu mă cunoaște suficient cât să poată emite o idee. Dar doare și durerea ne face fragili și puși pe război.

Desigur, le am pe ale mele, tare-s multe, amestec de întuneric și lumină. Îmi port fricile și nesiguranțele (și) ca arme și adesea seninătatea și felul deschis de a fi mi se transformă-n zid de încăpățânare rece, de gheață greu de topit.

Vreau să fiu om bun și să fac bine, am un judecător aspru în propria mea conștiință, dar nu-mi iese mereu așa cum mi-aș dori. Rănim pe cei din jur, uneori și din prea multă grijă. Atacăm când vrem să ne apărăm și orice război lasă urme și-n noi și-n ceilalți. Urmele adâncesc distanțe și rup legături, înstrăinând și însingurând.

Știu că cer mult, știu că am așteptări mari și nu-s ușor de mulțumit, dar mai știu și că dau mult, dau tot, pentru ceea ce cred, pentru ceea ce simt că are sens. E dorință în mine de-a dărui, dar e și nevoie de-a primi. Atenție, drag, încredere, recunoaștere. Dar viața nu-i o ecuație deloc echitabilă și tare-i greu de ajuns în punctul în care toate părțile implicate sunt mulțumite.

Totul e prea pe repede înainte mereu, nu prea am timp să-mi trag sufletul și să-mi așez gândurile. Poate că am nevoie de acest haos ca să pot funcționa, cine știe, încă n-am înțeles prea bine acest mecanism. Dar am uneori senzația că viața trece, fără s-o trăiesc în plinătatea ei.

Pierd uneori sensul și îmi spun că, poate, pierd esența lucrurilor și mă pierd în hățișuri inutile, crezând că merg pe drumuri bune, care au rost. Nu-s mereu sigură de rostul lucrurilor și de pașii pe care-i fac, dacă-mi sunt alegerile potrivite sau, mai ales, necesare. Poate că irosesc, timp, energie, viață. Dar cum să fii sigur, cum?

Nu știu ce aș vrea. Nu aș vrea să fie mai ușor. Că, de fapt, ce înseamnă mai ușor? Nu-i cel mai greu posibil, mi-e clar. Dar cred că aș vrea mai multă… bucurie. Încredere și bucurie. Chiar dacă e greu, să merg înainte cu încredere și bucurie. Cu seninătatea omului care știe că viața lui e în slujba binelui.

E greu să ascult. Să ascult cu adevărat, să nu las demonii orgoliului să tragă de frâie și să cred că eu știu și că ceea ce știu sigur e bine și corect și drept și etc. Învăț să ascult și să cumpănesc, să accept și să recunosc. Că e mereu nevoie să (mă) mai ajustez. Să ascult cu urechile, dar și cu mintea și cu sufletul și să accept și ceea ce-i dincolo de propriile mele percepții.

Știu. E doar viața și firescul ei. Hai, să fim sănătoși. La trup și la minte și la suflet.

Piața Romană, ieri.

 Posted by on Monday, 20 February 2017  1 Response »
Feb 202017
 

Trec prin Piața Romană ieri. E seară mohorâtă de iarnă nesfârșită, stă să plouă, oamenii circulă grăbiți unii pe lângă ceilalți, cu ochii în pământ, întunecând și mai mult atmosfera. În stația de autobuz, mă opresc o vreme, așteptând.

Un El privește tăcut în jur, cu mâinile afundate în buzunare. Între două vârste, are tâmplele cenușii, statură impozantă și fermă, masculină. Poartă o haină închisă la culoare, în ton cu vremea. Așteaptă pe cineva. Se uită la ceas, dar atitudinea-i e relaxată, senină. Nu își face griji, nici o umbră nu-i trădează nerăbdarea.

O femeie tânără se îndreaptă spre el. Respiră o atitudine total contrară atitudinii lui. E emoționată. Se simte în modul în care pășește grăbită înspre el, în nesiguranța gesturilor, în ochii-i strălucitori. Deși înaltă și la vârstă matură, e mai degrabă un fel de copil – femeie, cu haina colorată pe care o poartă, cu pălăria băiețească și bocancii din picioare.

O vede de departe. O admiră, zâmbește scurt, pare că se bucură că poate s-o privească venind. Când ea se apropie, își deschide larg brațele, o strânge tare la piept și-o învârte în aer de câteva ori. Ea râde copilărește, el o sărută tandru pe obrajii reci, împletindu-și degetele cu ale ei, încălzind-o. Rămân așa vreme îndelungată, într-o îmbrățișare tăcută, e moment magic între ei, strada pare dintr-o dată altfel, însuflețită.

El e sobru și zâmbește reținut, ea e exuberantă și agitată, ca o furtună de vară. Ea râde și vorbește repede, încercând să mascheze freamătul care-i joacă în suflet și-n priviri, el o ascultă cu un drag nedefinit, calm și cald. O strânge lângă el, dorindu-și să o protejeze, poate de ea însăși, de prea multa ei zbatere sufletească. Aparenta nepotrivire dintre ei pare să fie elementul care-i leagă și creează clipă de viață. Frumoasă și autentică clipă de viață.

Tresar. Sunt singură pe stradă. În fața mea e doar aburul unei amintiri. O amintire a unui eu și a unui el. La ceas de seară, Piața Romană e rece, tristă și pustie. Și-n suflet e tot așa.

Învățăm iubirea

 Posted by on Tuesday, 14 February 2017  1 Response »
Feb 142017
 

Învățăm iubirea. Și atașamentul și tandrețea și loialitatea.

Da, noi, oamenii mari de azi, copiii de ieri, învățăm despre ce-i iubirea, cum se manifestă, cum se primește, cum se dăruiește. Cred că suntem extrem de mult în urmă în acest domeniu, cred că avem lacune uriașe și goluri dureroase de umplut. Că ne e necesar să privim în noi, să scoatem de-acolo frici și nesiguranțe, să trecem ziduri construite de noi înșine în ani de limitare emoțională și să facem apoi loc pentru afecțiune și emoție și drag și tandrețe.

Puștiul meu de opt ani și jumătate iubește simplu. Nu se întreabă de ce, nu calculează cât, el are nevoie să dea și să primească. Tot. Nu există măsură, nu există limitări. Când e bucuros, e pur și simplu, bucuros. Când e trist, e trist. Dar tristețea vine și trece, nu întunecă bucuria care urmează.

Mami, simt că fericirea circulă prin organele mele – îmi spune azi, așa, dintr-o dată, fără mari motive pentru asta. Mie mi-e greu să folosesc cuvântul fericire. Nu găsesc ceva suficient de consistent ca să pot cuprinde în acest cuvânt, așa că mă feresc să-l exprim. La el e simplu. Simte, exprimă. Autentic, curat, senin. Sunt fericit azi, mami, că învățăm la școală împărțirea și-mi place, sunt bucuros că ne jucăm acum împreună, sunt fericit că a nins iar, ce zi frumoasă e azi c-am ieșit cu bicicleta, mami, e cea mai frumoasă zi din viața mea, etc. Folosește des expresiile acestea, legate de fapte mici, aproape banale, deseori. Și acolo-i cheia. Bucuria firescului. 

bucuria firescului

(poza e de duminică, zi senină și frumoasă în Baia Mare, când am scos și bicicleta Puștiului prima oară anul acesta și-a fost un timp de-ăla simplu, dar extrem de prețios, presărat cu chiote de bucurie)

Drumul meu duce spre primăvară

 Posted by on Sunday, 12 February 2017  No Responses »
Feb 122017
 

Călătorie către mine însămi. Asta-i viața. Orice drum mă duce tot în aceeași direcție, fiecare om pe care-l întânesc și mă oprește o clipă din calea mea, e un pas înspre a înțelege care-i sensul, ce rol am și cum pot face să ajung la cea mai bună variantă posibilă a mea însămi. Ca mie să-mi fie bine cu mine, ca altora să le fie bine cu mine, ca trecerea mea prin lume să fie… în slujba binelui.

Vorbesc cu mine mult. Analizez și iar analizez, mă întreb și caut răspunsuri. Mă uit la mine critic și cu multe așteptări, am mereu ceva de corectat, o nemulțumire sau un reproș de făcut. Mereu îmi pare că puteam să fac lucrurile mai bine, mai mult, mai altfel. Mă zbat să înțeleg, mă războiesc cu gândurile și trăirile mele, acceptând greu toate cele care vin. Caut răspunsuri clare și certitudini totale – ce absurditate – am nevoie ca lucrurile să fie perfecte în forma lor, vreau ca eu însămi să fiu, să știu, să vreau și să pot. Și dacă e posibil, să vină toate de la sine, fără efort.

Știu că sunt un aluat greu de frământat de către mâinile invizibilile ale destinului. Nu sunt lut moale, ușor modelabil, ci e chiar greu de găsit textura-mi potrivită pentru modelarea acestui aluat din atât de multe ingrediente, atât de contradictorii și de nepotrivite între ele, nelăsându-se înghițite unele de altele, nelăsându-se ușor încorporate, anulate sau schimbate. Dar mâinile destinului, chiar obosite, continuă să frământe și cred că acesta e singurul drum real și firesc, al modelării mele înspre forma cea mai potrivită.

Știu bine că sunt amestec de bune cu rele, de orgoliu și mândrie, de sensibilitate și onestitate, de egoism și frustrări, de integritate și încredere, de goluri profunde de afecțiune, de dorință de-a schimba ceva în bine, de șapte ani de-acasă fragilli, de visuri și bucurii simple, de căderi în hău, de zboruri înalte, de neajunsuri și dezamăgiri, de capacitate și determinare pentru a face lucruri, de cicatrici și regrete, de emoții puternice, de încăpățânare nesănătoasă.

Știu toate acestea, sunt balaurii cu care lupt zi de zi, dar sunt și armele care-mi dau forță și sens. Știu că nevoia mea de atenție, de respect, de loialitate, de iubire, de recunoaștere, de lucruri făcute cu sens, sunt ingrediente care fac aluatul când împietrit și imposibil de modelat, când prea fluid, ușor strecurându-se printre degete, pierzându-se. Dar, măcar uneori, pare că-i compoziția potrivită și modelarea devine firească, conturându-se o formă cu care nu mă războiesc, pe care o înțeleg și o accept. Sunt multe lecții care vin de-a valma peste mine de niște ani încoace. Știu că una dintre ele este despre împăcare. A mea cu mine. De-a accepta că forma aceasta care sunt are sens.

Anul acesta, mai mult ca-n alți ani, nu mi-e aceeași teamă de iarnă, nu simt că există o iarnă și-n mine. Dimpotrivă, simt acum că drumul meu duce către primăvară. E o încredere nouă, mi-e destul de teamă să mă bucur de ea. Da, sigur, ne e frică și de bine, mai ales când nu prea suntem învățați că e firesc să fie bine.

spre primăvară

Îndrăznesc să cred că pot!

 Posted by on Tuesday, 7 February 2017  2 Responses »
Feb 072017
 

Pluteşte drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala.” – Regina Izabela către Cristofor Columb.

Mi-aduc aminte că am iubit mult acest citat în adolescență. Mi se părea maiestuos, mi se părea că-mi vorbește despre o forță interioară specială. Îl întorceam pe toate părțile și-mi tot găseam dovezi de cutezanță în ceea ce însemna viața mea de atunci, lucruri pentru care aș fi meritat să-mi atribui curaj de-a fi, măcar într-o mică măsură, să mă consider vrednică de un asemenea sfat sau îndemn.

Trăiesc acum zile în care mă întreb cum se construiește îndrăzneala, cum se fabrică în mintea și în sufletul nostru cutezanța de-a crede. De-a crede într-un vis, de-a pune acolo toate speranțele și toată determinarea și de-a sta drept în fața sinelui și-a putea rosti – da, îndrăznesc să cred că pot!

Mă întreb care sunt mecanismele prin care se pun în funcțiune rotițele entuziasmului și a acelui sentiment de bucurie a mersului pe un drum care pare a fi cu sens. Nu un sens pentru mărire sau pentru creșterea ego-ului sau pentru satisfacții materiale. Ci unul care bucură autentic sufletul. Care umple inima de emoție și dor. Dorul acela de lucruri netrăite, nefăcute încă, care se strecoară prin unghere și se cer scoase la iveală, ca să poată străluci în lumină, ca să poată prinde aripi și să devină fapte, realitate.

Mă întreb. Și sunt vremuri tulburi în mine și înafară. Dar, pe neștiute, cu teamă multă și neîncrederea izvorâtă din ani de nesiguranțe, simt că pășesc pe un drum nou. Că încep să merg alături de mine însămi. Și mă văd diferit, mă uit la mine cu mai multă bunăvoință, mă uit la mine cu mai puțină critică. Pentru prima oară, poate chiar pentru prima oară în toată viața mea, simt că pășesc pe un drum al unei independențe emoționale.

Sunt vorbe mari și le rostesc de abia șoptit și cu multă teamă, dar le simt în mine și am o nevoie acută să exprim. Să pun în cuvinte această senzație de eliberare dintr-o cușcă, din cușca propriei mele minți. Cumva, sunt încă acolo balaurii care joacă hore nebune în capul meu și vin și vor să-și facă de cap. Și-i las uneori, dar nu mă zbat cu aceeași răzvrătire ca ei să nu existe. Toate nesiguranțele mele fac parte din mine. Mă modelează, mă îndrumă. Mă doboară, mă obligă să mă chircesc de frică și frustrare. Dar parcă nu mai îmi e chiar așa de teamă să fiu acolo, în întunericuri de nesiguranțe, pentru că simt că are sens, că e calea mea, drumul pe care trebuie să merg și sunt acolo lucruri importante pentru care trebuie, am nevoie să le învăț. Și e viață, doar viață, până la urmă. Și nu e chiar atât de întuneric, dacă-mi dau voie să văd și firicelele de lumină.

Așadar, spre țărmuri neștiute, cu îndrăzneală!

Tăcerea care doare

 Posted by on Saturday, 4 February 2017  3 Responses »
Feb 042017
 

Nu vorbele rănesc cel mai tare. Câteodată doare mai mult tăcerea. Tăcerea care țiuie în urechi și în suflet. Tăcerea care naște balauri cu capete fioroase care cresc la loc imediat ce-au fost retezate. Tăcerea care însingurează și învăluie în amărăciune. Tăcerea – comă emoțională.

Tac mult. De când mă știu, cu sau fără intenție clară, alegere conștientă sau instinctiv, am învățat să tac. Să tac mult și să tac greu. Și sunt o războinică, se știe. Deși situațiile de criză și certurile îmi stârnesc anxietate, tot nu sunt o pacifistă. Între pace și dreptate, mi-e greu să aleg pacea. O pace a neîmpăcării cu mine însămi. Mă războiesc pentru ceea ce cred că are sens și nu predau armele decât după multă, extrem de multă rezistență, combinată cu ofensivă. Că deh, cea mai bună apărare e atacul, nu?

Și tac. Tac defensiv. Și tac ofensiv. Uneori tac pentru că simt nevoia să mă apăr și să mă închid într-un colț al minții al meu și numai al meu (și-al balaurilor care jubilează în capul meu), alteori tac pentru că am senzația că mi-e singura armă posibilă și știu și văd că are efect, că e un cuțit ascuțit pe două părți. Tac mult. Mă închid în mine și țes acolo, în buncărul de tăcere, realități absurde, paralele cu prezentul pe care-l trăiesc. Și tăcerea, ahh, tăcerea doare și funționează. Mă doare pe mine, îi doare pe ceilalți. Tăcerea înveninează întotdeauna ambele părți.

Natura umană e o afacere tare păguboasă, dar cred că nu e niciodată prea târziu să învățăm despre comunicare. Poate de-asta am nevoie de masterul în PR și comunicare pe care-l fac, cine știe?!

(mă dor niște tăceri pe care n-am răbdare s-ajung să le înțeleg, e drept. niște drumuri pe care le văd că duc într-o direcție, dar orizontul îmi pare prea îndepărtat să-l pot accepta ca realizabil. și viața îmi servește lecții și eu mă împotrivesc, deh, trăim vremuri despre rezistență, și-n afară, și-n interiorul nostru.)

Lucruri mici, bucurii mari

 Posted by on Sunday, 29 January 2017  No Responses »
Jan 292017
 

Iarnă adevărată la Baia Mare. Zapadă multă, de mult timp. Un decembrie cu ninsori abundente, un ianuarie cu multe grade sub zero, până dincolo de minus douăzeci. O vreme, desigur, absolut deloc prietenoasă cu bicicletele. Și un dor de pedalat, pe măsură.

Ieri îmi ziceam că ar fi tare bine dacă aș scoate bicicleta la lumină. Azi, pregătindu-mă să plec de-acasă, am uitat. Am parcurs o parte din drumul pe care-l aveam de făcut, pe jos, aventurându-mă pe trotuarele – patinoar și printre gândurile haotice din capul meu. Bucurându-mă de soare, mi-am amintit de bicicletă. Și m-am întors. Da, pe bună dreptate, nici lucrurile mici nu-s chiar așa lipsite de efort. Efort psihic măcar, împotriva comodității. Bicicleta, parcată la loc sigur de câteva luni, cu cele douăzeci de kilograme ale ei și cu roțile total dezumflate, mai că m-a făcut să renunț. Tare am vrut să-i întorc spatele și să-mi continui ziua pe jos. Dar am cărat-o pe scări și-apoi am târât-o, la propriu, pe gheața de pe trotuare, până la o benzinărie din apropiere, unde puteam să umplu cauciucurile cu aer.

Bucuria care mi-a inundat, pur și simplu, fiecare colțișor de suflet, a fost magică. Parcă surprinzătoare de fiecare dată. Zău. Râdeam singură în timp ce pedalam pe carosabil și-mi repetam – bicicleta, bicicleta, ce drag mi-e de bicicleta mea, ce emoție și bucurie. Aer rece tare, soare și cer minunat de senin, străzi liniștite de duminică, circulație puțină pe șosele, ce mai, frumos și bine. Am simțit că îmi cresc aripi în suflet.

Cred că trăim mult din inerție. O zi și încă o zi, executăm sarcini, repetăm mecanic acțiuni, ne facem treaba, mai cu entuziasm, mai fără, toate într-un ciclu care ne pare firesc. Și uităm, uităm așa de mult să ne bucurăm. Simplu, frumos. Uităm să facem lucruri care chiar ne aduc bucurie autentică. Ocupați cu viața de zi cu zi, nu trăim. Și știu, sunt dintre cei norocoși, am multe lucruri care mă bucură, munca mea zilnică nu-i un job ci o cauză în care cred, toate lucrurile în care cred și pentru care lupt, au sens și îmi aduc plus valoare în viață. Nu mă bucur pe cât aș avea motive și-mi reproșez asta. Și pentru zile ca cea de azi, cu oameni frumoși și astfel de bucurie copilărească, tare sunt recunoscătoare. Cum ziceam, e mai mult bine decât rău. Când reușesc să simt asta, mi-e tare prețios.

Pe voi, ce v-a bucurat azi? Ieri, zilele acestea?! Sau ce v-ar bucura? Dar așa, simplu și copleșitor de frumos?

bucurie la minus grade

Numele meu pe o carte

 Posted by on Saturday, 28 January 2017  15 Responses »
Jan 282017
 

Că-mi doresc să scriu o carte, e un vis pe care nici n-am avut curaj să îl transform din gând în cuvânt, l-am purtat în suflet de când mă știu, din copilărie când iubeam poveștile nemuritoare, din adolescență când umpleam jurnal după jurnal, în viața de adult când visurile și-au tocit din cutezanță și rațiunea și-a tot făcut loc, înghesuind prin colțuri de minte și de suflet, năzuințe și speranțe. Dar a fost acolo mereu, chiar așa, neexprimat, până i-a venit timpul să prindă contur în cuvinte.

Poate că drumul meu în viața nu-i despre a scrie cărți, poate că n-am ceva destul de important de spus, dar chiar de-ar fi să fie așa, cred că îmi sunt mie însămi datoare să-mi dau voie să sper, să-mi dau voie să cred în ceea ce-mi spune sufletul. Deocamdată mi-e bine că am putut să las să fie și cuvânt, nu doar gând.

Însă zilele acestea au ieșit din tipografie primele câteva sute din cele două mii de exemplare ale publicației care poartă (și) numele meu pe ea. Alături de cel al lui Peter Hurley. Focul viu.

Focul viu

O broșură bilingvă cu 68 de pagini care cuprinde o călătorie de șapte ani către cultura tradițională a României.

E și numele meu acolo, dar nu e creația mea. Sunt omul care a pus umărul – și mintea și sufletul – la aducerea împreună a informațiilor, la modelarea înspre forma pe care a luat-o acest material, la consolidarea încrederii că acest proiect e necesar, am muncit într-un mod intens și epuizant la realizarea ei, dar efortul și încrederea, mai ales acest crez puternic, grandios tocmai prin imperfecțiunea lui, prin obstacolele care ies mereu în cale, prin toate elementele care-l formează, sunt ale lui Peter, irlandezul care merge pe un drum deloc ușor, dar, cu o minte sclipitoare și o viziune revoluționară, cu o încredere puternică în oameni și în cauza lui, continuă. Zi după zi, an după an.

Focul viu (5)

Focul viu. E un material prețios, o bijuterie pentru toți cei care vibrează la ideea de întoarcere către tradiții, către origini. E despre Maramureș și despre ceea ce avem prețios aici, despre focul viu din vatra fiecărui sat, un foc care de-abia mai pâlpâie, dar e încă acolo și eforturile de a-l menține aprins sunt și necesare și justificate. E despre parcursul de șapte ani ai proiectului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, despre planul pentru ediția din acest an, despre modul în care oricine poate să se implice și să sprijine acest demers.

Cultura tradițională e ceea ce ne definește și ne dă o identitate. Sunt recunoscătoare să fiu parte din acest proiect, să fie (și) numele meu pe această publicație, e o răsplată a implicării și a efortului, dar, mai ales, simt că e ceva special ce pot să dăruiesc lumii.

(mai jos doar câteva pagini, în curând o să fie disponibilă și în online. mulțumim, cu recunoștință multă, tuturor celor care și-au adus aportul la realizarea ei, fotografilor și în special lui Florin, responsabilul pentru grafica minunată)

Focul viu (3)

Focul viu (4)

Focul viu (6)

Curățenie prin suflet

 Posted by on Sunday, 22 January 2017  9 Responses »
Jan 222017
 

Mai degrabă facem curățenie printre lucruri, decât să facem prin suflet. Mă învârt prin casă căutând ceva ce-ar avea sens să fie pus în ordine, ca să se mai așeze și gândurile din capul meu. Spăl vase, deși nu-i activitatea mea preferată. Sortez documente și hârtii, zău că-i efort, m-așteaptă de multă vreme, doar le adun vraf și le pasez unui mâine care nu vine repede. Aranjez jucării și înșir armată de omuleți Lego, ce bine-i pe acolo, în lumea imaginației, poate fi război fără durere. Aceasta e, uneori, cea mai bună metodă de relaxare mentală, de așezare a haosului din capul meu, se tot spune că există o legătură între ordinea din jurul nostru și ordinea din noi înșine. Probabil că nu-i pe deplin valabil, sau poate e și invers, că la mine dezordinea-i mai mult în cap, decât printre lucruri.

În momentele acestea de liniștire mentală, mai ales după un vârtej crunt, după niște furtuni care m-au purtat pe coclauri emoționale, măcar vine vremea să pot privi lucrurile cu mai puțină încrâncenare, cu mai puțină războire, să pot accepta puncte de vedere diferite și să pot, cel puțin să pot încerca să-mi explic de ce și de unde vine nevoia de răutate pe care o purtăm în noi, cei mai mulți dintre noi?! Îmi spun că e un sistem de apărare. Ca să ne apărăm pe noi înșine, îl lovim pe ceilalți. E metoda cea mai la îndemână, oricât de trist ar părea, asta facem. Aruncăm cu vorbe grele, care taie pe-acolo, prin suflet. Izbim în ceilalți cu tăceri nimicitoare. Pentru că ne e frică, pentru că zona de confort asta înseamnă, să ne apărăm, să ne ferim de a fi vulnerabili, să stăm tare pe poziție, ca nu cumva să fim noi cei răniți. Dar mai e și răutatea gratuită pe care nu mi-o pot explica. O fi având și ea ceva în spate, explicații, scuze, motive, dar nu pot mereu percepe de ce există.

Îi rănim pe oameni și nu pe oricare oameni, ci tocmai pe cei de care ne pasă. Nu știu de ce considerăm că avem dreptul să aruncăm cu săgeți otrăvite în ei, să proiectăm asupra lor durerile și frustrările pe care noi înșine le purtăm în noi. De ce-i considerăm datori să împartă cu noi propria noastră povară a neputințelor?! Pentru că ne sunt aproape și ni se cuvine, de drept, să-i iubim, dar să-i și rănim?! Mi se pare că prea mult orgoliile ne dictează acțiunile și nu afecțiunea pe care le-o purtăm oamenilor, dragul care ne leagă de ei. Și e trist și e dureros și această treabă a relațiilor umane zău că-i cea mai păguboasă afacere.

Să ne facem curățenie prin suflet, dar nu aruncând mizeria în sufletele altora. 

razboi fara durere

Ianuarie călător +

 Posted by on Tuesday, 17 January 2017  2 Responses »
Jan 172017
 

Trei zile prin țară. Doar Puștiul și cu mine, așa cum și-a dorit și a cerut în mod insistent. Să nu vizităm pe nimeni, să nu împart timpul cu nimic altceva decât cu el. Și-am făcut asta. El cu mine și eu cu el. Vreo 800 de km. El a avut nevoie de timpul acesta de stat cu mine, de văzut locuri noi, de aventură. Și a fost bine și pentru mine.

Călătoria cu un copil e mereu o aventură, e mereu ceva neprevăzut la care trebuie să te adaptezi din mers, pe repede înainte. El întreabă mereu ceva, el vrea mereu ceva. Cam așa a vrut zilele acestea. Înghețată. Multă dacă se poate, indiferent de gradele cu plus sau cu minus de-afară. Autostradă. Cu apăsat pedala de accelerație de către – asta-i mama mea, cum a zis la un moment dat! Desigur, mamă responsabilă, promit. Și-am împăcat lucrurile, am avut și niște autostradă și-am avut și multe drumuri de țară, de-alea înzăpezite, care mi-au dat emoții. Ce-a mai vrut? Zăpadă. Oriunde, peste tot. Bulgări de zăpadă în orice situație. Tăvălit în zăpadă, dacă se poate. Ce dacă mama se chinuie să scoată mașina dintr-o parcare transformată în patinoar, plus cu zăpadă până la glezne? Zăpadă să fie. Și pisici, dacă se poate. Jumătate drumul am învățat și fredonat Pisica neagră a Păsării Colibri. Cealaltă jumătate de drum, adică vreo 400 de km, a trebuit să-i povestesc despre mine și copilărie, năzbâtii și dorințe și așteptări de copil din urmă cu un sfert de veac.

Ne-a fost cam așa, trei zile prin Transilvania:

La Alba Iulia - Alba Carolina ne-am plimbat o vreme prin cetatea învelită în pătură albă, ne-am așezat pe scaunul abandonat al lui Moș Crăciun, deh, ne-am pus singuri dorința, singuri ne-o îndeplinim, Puștiul a pozat în copil – statuie cu bulgăre de zăpadă, dar nu prea aproape de celelalte statui care nu-i plac, i se par cumva înfricoșătoare.

Alba Iulia

Alba Iulia 1

De la Alba Iulia am mers la Avrig, la Palatul Brukenthal unde am rămas peste noapte. A fost alegerea cea mai potrivită, ne-a plăcut mult acolo, condițiile de cazare minunate la un preț foarte rezonabil, împrejurimile Oranjeriei arătau de poveste în dimineața de sâmbătă, liniște, puțini oameni, totul alb. Personalul amabil, am petrecut un timp boieresc acolo, aș putea zice. Recomand locul, da.

La Castelul de Lut din Valea Zânelor, Porumbacu de Sus, am ajuns după un drum înzăpezit, cu adrenalină destul de multă, înspre poaleleCarpaților. E frumos ce-au făcut oamenii acolo, clar devine una dintre atracțiile turistice ale țării, locul are ceva magic, te transpune într-un cadru de poveste, fermecător pentru copii, îndeosebi. E ca și cum poți să-ți imaginezi că locuiesc acolo personaje de basm care au parte de aventuri care te țin cu sufletul la gură. Și e bine, pe direcția pe care au ales să meargă, sper ca oamenii aceia să păstreze autenticitatea locului și să dezvolte acolo mai mult o poveste decât o afacere.

Pentru că șampanie sau altceva așa mai sărbătoresc n-am avut, Puștiul mi-a cântat La mulți ani și-am ciocnit cu paharele noastre de unică folosință, umplute cu suc natural de mere cu scorțișoară. Cald. Bun a fost.

Valea Zanelor (2)

Valea Zanelor (3)

Valea Zanelor (1)

Pe drumurile de țară mi-a plăcut mai mult mie, decât lui. A fost interesant să lăsăm în urmă șoselele naționale, curate, și să ne aventurăm pe drumuri județene pe care n-am mai fost vreodată și nici mașini de curățat zăpadă n-au prea trecut pe acolo. Dar am ales bine. Dealuri pudrate, creste de munți ascunse în nori, sate izolate, câte o mașină trecând pe lângă noi abia din când în când, turme de oi multe, soare, frumos a fost. Tare frumos.

La Biertan am găsit totul pustiul și liniștit, nu hoinăresc prea mulți turiști pe-acolo – pe nicăieri, de fapt – la mijloc de ianuarie. Dar ne-a plăcut. Era soare, un albastru frumos, biserica fortificată impunătoare, minunăție că avem așa ceva în țara noastră. Pe lângă multe, multe alte locuri și lucruri valoroase, știu.

drumuri (2)

biertan (1)

drumuri (1)

Sighișoara a fost colorată, dar rece și tot pustie. Cumva, parcă era numai pentru noi. În Turnul cu Ceas am stat multă vreme, la ora 12 clopotele au bătut frumos, povestea personajelor din turn l-a fascinat pe Marc. Am dormit la Casa Cositorarului, în cetate, casă cu gazde primitoare, cu atmosferă săsească în fiecare colț, de la podeaua care scârțâia artistic și până la modelele desenate pe tavan. A fost plăcut, ne-am plimbat mult, erau zero grade afară, deci mult mai bine față de cele peste minus zece grade pe care le-am lăsat acasă. Seara a fost mai trist, că-n toată Cetatea era deschis și funcțional un singur restaurant și chiar și acolo, în toată sala aceea mare am luat masa doar Puștiul și cu mine. Dar măcar a fost mâncare buuună tare și la final Marc a insistat să-mi pun o dorință și să suflu în lumânarea din sfeșnic. Dacă tort n-a fost, ne-am descurcat.

Sighișoara e frumoasă tare. O cetate – bijuterie a țării. Un fel de mică Pragă, cu case frumos conservate, cu străduțe pavate, cu istorie care respiră la fiecare pas. Avem locuri frumoase, măcar unele sunt și prețuite și valorificate.

BeFunky Collage1

Sighisoara

Sighisoara (5)

Sighisoara (1)

noi doi

Prin oglinda emoției

 Posted by on Monday, 16 January 2017  1 Response »
Jan 162017
 

M-am gândit mult la acest aspect. Ce anume iubim în oameni? Ceea ce vedem noi la ei sau ceea ce ei sunt cu adevărat?

Mi se pare că ni se întâmplă adesea să avem percepții destul de deformate despre oamenii care ne sunt aproape. Proiectăm asupra lor dorințele noastre, așteptările noastre și le conferim calități pe care, poate, nici nu le au. Vedem în ei bunătatea pe care ne dorim noi mult să o vedem și pe care sperăm să o revarse asupra noastră. Le atribuim generozitatea, sensibilitatea, atenția și implicarea care ne sunt nouă necesare, pe care ne dorim să le primim de la ei.

Nu-i vedem pe oameni așa cum sunt, ci așa cum ne-am dori să fie. Așa cum credem că avem nevoie să fie. Mai ales la început, îi învăluim în aură de magie și emoție și suntem dezamăgiți atunci când ajungem să-i vedem clar, dincolo de așteptările pe care singuri ni le-am creat. Nu e vina celorlalți, desigur, ci a noastră. Dar percepția deformată există și-și pune amprenta asupra interacțiunilor noastre sociale.

Cred că de-aici rezultă multe dintre conflictele pe care le generează relațiile cu ceilalți. Din nepotrivirea între ceea ce credem noi că sunt oamenii de lângă noi și ceea ce sunt ei, de fapt. Din nevoia de-a suprapune perfect cele două imagini. Și n-are cum să se întâmple acest lucru. Oamenii sunt… ceea ce sunt. Percepțiile noastre sunt filtrate prin prisma emoțiilor pe care ni le transmit, a sentimentelor pe care le avem, a așteptărilor și nevoilor noastre. Dar ei sunt dincolo de aceste oglinzi ale noastre. Sunt ei, alții, așa cum pot să fie. Cu bune, cu rele. Cu bagaje emoționale complexe, apăsătoare, cu emoții pozitive, dar și negative. Cu calități și cu defecte, ca fiecare dintre noi.

Să-i accepți pe cei din jur exact așa cum sunt ei, mie îmi pare imposibil. Cred că e necesar, măcar într-o anumită măsură să ne ajustăm unii după ceilalți, să netezim asperități, să găsim calea prin care să ne ajutăm unii pe alții fără să ducem eterne lupte de modelare a celorlalți după tiparele noastre.

Cum? Mă tot străduiesc să înțeleg și tot sper că o să-mi iasă să văd clar, să înțeleg, să accept, să nu anulez ceea ce sunt, dar nici să nu cer de la alții să poarte măști, să… prea mulți de 

Să încerci mai mult să înțelegi, decât să fii înțeles. Uite o lecție bună.

#36

 Posted by on Saturday, 14 January 2017  9 Responses »
Jan 142017
 

#36. De două ori 18.

O poveste de iarnă. De ianuarie cu multă zăpadă, așa cum n-a mai fost de-o vreme bună. Cu o fată care împlinește azi 36 de ani pe care nu-i poate înțelege. Îi vede în oglindă, îi vede în ridurile din jurul ochilor și-n oboseala pașilor, dar nu-i poate pricepe. Când, cum, de ce aleargă, unde se grăbesc? De ce se așează ani peste ani, dar undeva, acolo, într-un ungher de suflet, tot un copil stă pitit?

pozelede36 (1)

pozelede36 (4)

pozelede36 (8)

pozelede36 (7)

pozelede36 (6)

pozelede36 (5)

pozelede36 (2)

pozelede36 (3)

pozelede36 (9)

Mulțumesc, Diana mea dragă și talentată, pentru fotografii!

Ianuarie călător

 Posted by on Friday, 13 January 2017  1 Response »
Jan 132017
 

De câțiva ani, fiecare mijloc de ianuarie înseamnă pentru mine un alt loc, o altă experiență, alte amintiri adunate în valiza vieții. E o încăpățânare de a mea de-a fi departe de casă de ziua mea. Poate fi și-o fugă și e, într-un anume fel, dar prefer să-i spun dorință de-a nu lăsa această zi să fie una în care se amestecă tot aceleași ingrediente ale vieții de zi cu zi. Deh, am mai spus-o, pentru mine zilele de naștere sunt importante și nu pot să dorm liniștită dacă nu mă străduiesc să le scot din rutină și să le fac speciale.

Așadar, facebook îmi reamintește zilele acestea de Praga senină într-o zi de ianuarie și înzăpezită a doua zi, de Filzmoos-ul drag tare unde am zburat cu balonul cu aer cald peste Alpi atunci când am împlinit 33 de ani, de Cambridge absolut prețios și hoinăreala de una singură prin Anglia rurală, de zilele de ianuarie primăvăratice din Napoli, aventură cu amintiri de pus în ramă, cu Puștiul de șapte ani pe-atunci.

AlbaCarolina

Și-acum, zilele acestui mijloc de ianuarie ne găsesc tot pe drumuri, dar pe șoselele țării de această dată. Aveam idei și dorințe multe, planuri de abia gândite și sperate, dar se pare că astrele așa s-au aranjat și dimineață ne-am îmbarcat în mașină și-am pornit mai spre partea din jos a țării. Am tremurat un pic de frig, dar ne-am bucurat mai mult, prin Alba Iulia, în cetate, povești cu războaie și unire, interesante pentru Marc, un pic în Sibiu la pas și-acum, seara, vă salutăm de la Palatul Brukenthal din Avrig. Atmosferă magică, de poveste aici, tare bună alegere am făcut. Mâine, vedem ce-o să mai fie.

Cum ar zice Puștiul, aventura, strigați uraa! 

Ianuariecalator(ianuarie călător în Praga, Filzmos, Hallstatt, Cambridge, Felixstowe, Napoli)

Întrebare cu răspuns greu

 Posted by on Tuesday, 10 January 2017  11 Responses »
Jan 102017
 

Dacă acesta ar fi ultimul tău an de viață, ce ai face, cum ai trăi?

Desigur, nu ne punem astfel de întrebări incomode care ne obligă la răspunsuri filtrate printr-o privire adâncă în sine. Răspunsuri pe care să nu le putem da dacă nu reușim să fim total onești cu noi înșine, cu ceilalți, cu ceea ce purtăm în noi, cu ceea ce credem, cu ceea ce sperăm și ne dorim. Răspunsuri care să fie venite direct de-acolo, din străfundurile noastre.

Mi s-a pus ieri această întrebare. Nu retoric. Nu într-o discuție banală, despre vreme. Ci într-un moment pe care l-am simțit ca fiind un fel de pumn direct în față, ca o forțare la trezire, la conștientizare, la înfruntare a tot ceea ce sunt sau nu sunt, ceea ce trebuie să fiu, ceea ce am datoria să fiu sau ceea ce îmi doresc să fiu. Un om responsabil pentru viața mea, pentru fiul meu de opt ani, dar și pentru o părticică din lumea în care trăiesc. Un om în slujba binelui.

Așadar, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață… primul meu impuls a fost să răspund fără să mă gândesc prea mult… că aș trăi fiecare zi la intensitate maximă, că aș pleca să cunosc oameni, că aș bate la pas harta lumii, că mi-aș umple sufletul cu emoție și drag și iubire peste orice măsură, că mi-aș face plinul la trăit, ce mai. Că nu m-aș întreba prea multe, doar aș lua. Tot ce poate fi luat de la viață.

Și apoi m-am întrebat… ok, dar dacă aș face toate astea, cu ce m-ar ajuta? Ce ar schimba în bine, cu ce m-ar îmbogăți, ce bagaj mi-ar fi și, mai ales, pentru ce, la ce mi-ar folosi la finalul anului, la finalul finalului? Pentru veșnicie? Pentru lumea de dincolo pe care n-am cum s-o înțeleg sau să o definesc?! Și m-am întristat, c-am simțit că răspunsul meu e unul superficial, fără consistență, că nu știu cu adevărat ce-i valoros și pentru ce trebuie să lupt.

Și-apoi, m-am gândit că altceva mi-aș dori. Dacă acesta ar fi ultimul meu an, cred că mi-aș dori să fac ceva care să transforme lumea aceasta într-un loc mai bun pentru cei care rămân să mai trăiască, pentru fiul meu cu suflet senin și pentru alții fii și fiice. Cred că asta mi-aș dori să îmi doresc și să mă motiveze. Ca tot ceea ce sunt sau fac să însemne plus valoare adusă vieții, comunității, lumii. Să fiu cu adevărat în slujba binelui, să ajut, să nu fie viața mea doar despre mine și nevoile și golurile mele și ceea ce am nevoie să primesc, ci mai mult despre ceea ce pot să dau.

Dar, cine știe, bravez acum și poate că, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață, doar mi-aș băga capul într-o groapă cu nisip și-aș aștepta acolo finalul.

Voi? 

spre nicăieri

(apropo de finalul finalului… oare ar putea să fie așa sfârșitul lumii, o trecere într-un albastru senin infinit?)

Bucurii de iarnă grea

 Posted by on Sunday, 8 January 2017  3 Responses »
Jan 082017
 

Iarnă la Baia Mare cum n-a fost de mult. -20 de grade zilele acestea. Și zăpadă foarte multă și temperaturi care îngheață și mințile. Școlile au anunțat suspendarea orelor în zilele care urmează. Pietonii circulă greu pe trotuarele transformate în patinoar. Șoferii trec prin aventuri palpitante pe șoselele necurățate. E iarnă de-aia grea.

Dar Puștiul e fericit. După vacanța petrecută la bunici unde n-a nins deloc, se tăvălește acum în zăpada mare și pufoasă și-mi repetă întruna – mami, e cea mai fericită zi. E expresia lui atunci când entuziasmul și bucuria au cote maxime. E ud tot, zăpada i s-a strecurat pe sub mănuși, în ghete, în păr, are sprâncenele înghețate, totul e sloi de gheață pe el și-n jurul lui, dar are obrajii roșii și ochii fericiți. Mă uit la el și-mi amintesc de copilăria mea, când stăteam ore întregi afară și frigul nu ne speria și bucuria era așa, autentică, ca a lui. Și mă bucur pentru el și pentru momentele lui de magie albă și pufoasă.

Cu picioarele prinse-n placa de snowboard, cad și mă ridic de nenumărate ori în prima mea zi pe o pârtie. Când reușesc să-mi țin echilibrul pe placă și alunec câțiva metri, îmi vine să chiui de o emoție mișto tare. E o senzație de libertate, comparabilă cu cea pe care o simt în zbor. Munte, zăpadă și alunecarea aceea. Cu mușchii încordați toți, cu fundul tăbăcit de-atâtea căzături, c-o epuizare fizică plăcută, am trecut de prima mea zi pe placă. Și-a fost bine și mai vreau. Măcar cât să cobor o pârtie fără să cad de douăzeci de ori. Și, de fapt, nu căderile-s problematice, ci ridicările de jos. Ca-n viață.

Nu, nu iubesc anotimpul acesta. Iarna îmi îngheață entuziasmul și energia și dorința de-a face lucruri, dar… poate că e și un pretext. De închidere în sine. Că ea, nevinovata iarnă, are atâta frumusețe. De gheață, dar frumusețe. Și dacă Puștiul o iubește așa mult și dacă este măcar o activitate care-mi face sufletul să vibreze, tot nu-i așa rău. Răzbesc eu până la primăvară când temperaturile vor fi tot de douăzeci de grade, dar cu plus.

Hai, s-aveți căldură, că tare-i prețioasă zilele acestea!

bucurie de iarna