May 272016
 

Cărări pietruite. Înălțimi. Efort. Frumusețe. Oboseală. Bucurie. Oameni faini. Timp petrecut într-un alt mod. O epuizare reconfortantă. Dincolo de iureșul și agitația vieții cotidiene. Cam asta înseamnă o tură pe munte.

Rimetea. Alba. Colții Trascăului. Piatra Secuiului. Cetatea Colțești. Zilele trecute. Doar o să las aici câteva poze, că prea faine locuri avem, prea fain e timpul petrecut pe munte. Și de data aceasta și Puștiul a bătut cărările de munte alături de mine (sau agățat de mine), ba jucându-se de-a căpitanul și mateloții, ba mârâind până dincolo de capacitatea mea de rezistență la un fel de picătură chinezească. Dar ne-a ieșit. El a depășit limite fizice, fiind cea mai grea tură a lui, eu am depășit limite psihice. Și-am ieșit pe plus, el cu multă joacă și timp fain cu alți copii, eu cu golit de minte și încărcat sufletul cu frumusețe.

Serviți și voi!

Coltii Trascaului (6)

Coltii Trascaului (5)

Coltii Trascaului (1)

Coltii Trascaului (12)

Coltii Trascaului (4)

Coltii Trascaului (10)

Coltii Trascaului (7)

Coltii Trascaului (3)

Coltii Trascaului (11)

Coltii Trascaului (8)

Coltii Trascaului (13)

Coltii Trascaului (9)

Carențe

 Posted by on Tuesday, 24 May 2016  11 Responses »
May 242016
 

Unii au carențe de calciu. Alții au carențe de fier. Sau de alte cine știe ce substanțe care le sunt necesare în organism. Pentru unii există un tip de suplimente, pentru alții, un altul. Unii își tratează carențele, alții le ignoră.

Tuturor ne lipsește câte ceva.

Eu am carențe de afecțiune. Sunt așa, ca un sac fără fund. Probabil găurit pe undeva, mereu în pierdere. Tot torni acolo apropiere și drag și sentimente frumoase și visuri și bucurii și nu pare a se umple.

Carențele de drag nu-s tratabile. Deficitul provoacă tulburări. Sunt un cancer al sufletului. Tot acaparează bucățică cu bucățică. Mai faci terapie tu cu tine însăți, mai ai impresia că trece, că se formează pe acolo o temelie, că urci niște trepte sufletești, te mai relaxezi și lași garda jos, afișând vulnerabilitatea în toată hidoșenia ei. Și-atunci când nu ți-e bine vezi lucrurile și mai întunecat decât sunt ele în realitate, golurile pe care le porți în suflet cască hăuri înfricoșătoare și realitatea pare a purta la cingătoare un paloș cu țepi otrăviți.

Unele carențe nu se vindecă. Dar înveți să trăiești cu ele. Nu-i o alegere, e singura opțiune. Să găsești tu singur, în tine, forța reparatoare necesară pentru drumul pe care-l ai de parcurs. Să continui să crezi și să speri și să dorești și-n sacul găurit să tot pui drag și apropiere și emoție și momente de viață plină.

carente

Și n-am urât pe nimeni…

 Posted by on Thursday, 19 May 2016  19 Responses »
May 192016
 

… în toată viața mea, aș putea zice.

Dar desigur, asta nu înseamnă că-mi place toată lumea, sau că n-am resentimente, frustrări, strângeri de inimă când mă gândesc la anumiți oameni. Nu înseamnă că nu există oameni despre care chiar nu-mi doresc să mai știu, oameni pe care nu-mi doresc să-i văd sau oameni a căror simplu nume îmi face sângele să alerge mai precipitat prin vene, din cauza unei acute senzații de disconfort, sau chiar de dezgust.

E inevitabil, ne e călătoria prin viață cu multe cărări lăturalnice, ne ies în cale mulți oameni, lăsăm mulți oameni în urmă. Cu unii ne însoțim o vreme, cu alții parcurgem drumuri lungi împărtășind, învățând să ne sincronizăm pașii unii după alții, îmbogățindu-ne. Ni se întâmplă și să ne fie întâlnirile înveninate, să nu găsim cale de comunicare, să ne războim și să epuizăm resurse, să ne consumăm unii pe alții.

Uneori nu e loc de întoarcere. Privesc în urma mea, peste umbra unor ani și-mi zic că, deși nu m-am împăcat cu ideea că toate lucrurile, bune, rele, au un sens, că nimic nu se întâmplă fără rost, dacă lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel și nu în altul, n-ajută cu nimic să-mi imaginez cum ar fi fost dacă… altfel. Nu pot schimba nimic din ceea ce e deja trecut, rămâne doar să găsesc calea de-a înțelege, accepta.

Nu mi se întâmplă să învăț lucrurile ușor. Lecțiile de viață. Să înțeleg ce și de ce. Dimpotrivă. Mă zbat. Mă războiesc, nu mă resemnez, accept greu, caut, lupt. Dar ajung câteodată să cedez chiar dacă nu mă simt și împăcată. Să renunț, să plec. Să nu mai cer. Să nu mai aștept. Uneori nici timpul nu aduce acceptarea, deși netezește totul, liniștește, și oricum nu e altă cale, decât continuarea. Spre mai bine, spre un sine mai bun.

Și totuși, ce înseamnă să urăști? Să dorești cuiva să-i fie rău, să ai în mintea ta gândul rău voluntar, conștient. Să respiri răutate. Să arunci săgeți înveninate. Să calci în picioare, să treci peste fărâma de uman din tine. Să privești cu superioritate și să condamni. Să lovești. Să te bucuri de căderea celui de lângă tine, poate cândva drag, apropiat. Nu cred că știu cum e. Nu-mi doresc să știu cum e. Aș vrea să pot lăsa în urmă chiar și resentimentele care mă afundă, care-mi aduc nori în suflet. Să pot ierta, chiar dacă nici nu consider că sunt eu în măsură să fac acest lucru. Să pot să mă eliberez de unele lanțuri. Nu-mi iese, lupt cu mine, sunt cel mai aprig adversar al meu însămi. Și nici nu-i lupta dreaptă.

Dar să vă întreb ceva… De ce ne e dor uneori și de oamenii care ne-au făcut rău, pe care, firesc ar fi măcar să-i alungăm din sufletele noastre?!

Ești de-ajuns?

 Posted by on Sunday, 15 May 2016  7 Responses »
May 152016
 

Mă gândesc că aș putea să joc un rol sau mai multe și să fiu mereu așa cum și-ar dori alții să fiu. Mi-ar și ieși, știu bine. Uneori aș confunda chiar rolurile cu realitatea, mi s-ar părea că sunt autentică, alteori doar m-ar strânge costumele false purtate. Dar… aș fi așa cum simt că și-ar dori alții să fiu. I-aș simți pe alții mulțumiți și poate că m-aș împăca cu satisfacția aceasta.

Desigur, mă mint. Cu premeditare, chiar. Îmi spun că am nevoie și de-asta trebuie să fac lucrurile într-un anume fel. Îmi spun că nu pot să trăiesc fără și îmi creez obligația de-a fi și de-a simți într-un anume fel. Îmi spun că viața este despre a împăca lucrurile și atunci trebuie să mă adaptez situațiilor.

Mă privesc în oglindă și uneori mă simt o impostoare. Lupt cu mine ca să pot rămâne eu, așa cum sunt, autentică, dar simt și că jocul, manipularea, interesul, sapă, croindu-și drum, impunând, dăunând. Că toate vin din nevoia primordială de-a primi atenție, implicare, dragoste, mai contează, justifică în vreun fel lucrurile?

Sunt pe un drum al cărui capăt îl văd clar închis, dar eu tot îmi spun că e acolo o portiță prin care voi putea să trec, spre… acel ceva, desigur. Să numesc acel ceva pe care mi-l doresc? Mi-e imposibil. Rațiunea îmi spune clar că ceea ce îmi imaginez e absurd și irealizabil, așa că nici nu îndrăznesc prea mult să dau glas vreunei dorințe. Unele lucruri trebuie să rămână nespuse, nu? Dorite, dar nu exprimate.

Îmi zic că e bine să nu mă încadrez în tipare, să am o traiectorie atipică, când, probabil, de fapt, cel puțin uneori îmi doresc doar confortul și resemnarea tipicului. A firescului fără multe întrebări, nedureros. Drum simplu și banal. Da, e totul în mine o contradicție. Mă doare neresemnarea pe care o simt, probabil în aceeași măsură în care mă chinuie faptul că nu reușesc să simt într-un mod așezat, nefurtunos.

Să îți asumi cine ești și să simți, cu toată convingerea, că ești de-ajuns, aceasta-mi pare o realizare formidabilă. Posibilă?

sunt de-ajuns

Uneori.

 Posted by on Wednesday, 11 May 2016  4 Responses »
May 112016
 

Uneori zborurile sunt (în)frânte. Și aripile rănite. Inima se face mică-n piept, de frică, de neresemnare, și tace. Însă speră. Că rănile se vindecă, că cicatricile ajung să nu mai doară. Că dorul de zbor rămâne viu și vine o vreme când inima îndrăznește să creadă din nou.

Uneori și în tristețe există un fel de bucurie. A adâncirii în sine, a descoperirii acolo, în străfunduri, a ceva luminos, de abia o slabă pâlpâire, dar vie. Și munți de amărăciune crescuți spinos împrejur, ajung să se dărâme într-o clipă de neașteptată seninătate și lumină.

Uneori ajungi să simți că nu mai poți să ai încredere și putere, dar tot mergi înainte, faci pași așa, greoi și nesiguri, pe drumul care te duce undeva unde trebuie să ajungi, chiar dacă destinația ți-e necunoscută și nu există puncte de sprijin sau de reper.

Uneori lacrimi trasează cărări adânci pe obraji, însă sunt doar calea prin care ochii pot să râdă mai limpede și mai curat. Inima-și scutură nesiguranțele, sufletul se îmbracă în căldură și alergi spre viață cu toată teama care-ți mișună prin vene, cu toate întrebările fără răspuns.

Uneori ți se pare că te îndepărtezi și singurătatea te înconjoară, dar există și îndepărtări care apropie, și ceea ce timpul și distanța desparte, sufletul apropie, și bucuria regăsirii umple și alină, și emoția nestăvilită îmbată simțurile cu stropi de viață plină.

Continui să trăiești. Uneori. Mereu.

Maramureș, lemn și spații mici

 Posted by on Sunday, 8 May 2016  3 Responses »
May 082016
 

M-am născut în Maramureș, dincolo de deal, în capitala Maramureșului istoric, orașul aflat acolo unde se agață harta în cui, Sighetu Marmației. Am crescut la bloc, printre betoane, într-o vreme în care viața la țară era încă autentică și știu că mi-am dorit mereu ca vacanțele mele să fi fost într-o gospodărie dintr-un sat. Așadar, fată de oraș, chiar dacă unul de provincie, mic, dar cu o istorie mult pierdută în veacuri. N-am avut contact prea mult cu tradițiile și obiceiurile de la țară, nici n-am fost fascinată de acestea în vremea copilăriei și a adolescenței. Doar ca adult am început să văd/simt lucrurile în mod diferit.

Și-apoi, faptul că m-am născut în Maramureș  nu-mi pare un privilegiu, așa cum nu-mi pare nici o povară. E un fapt. Puteam să mă nasc oriunde altundeva în vreun colț al lumii acesteia, cred că aveam același sentiment, că nu-i vreun merit al meu sau ceva ce să-mi atribui, faptul că fac parte dintr-o comunitate sau alta. Mă bucur că sunt din Maramureș, așa cum, probabil, m-aș fi bucurat și dacă aș fi fost din altă zonă.

Îmi plac tradițiile, mi-aș dori să luptăm mai mult pentru a ne păstra obiceiurile, mă atrag din ce în ce mai mult liniștea și sentimentul de autenticitate pe care-l găsesc în sate mici pierdute printre dealuri, unde încă nu s-a pierdut de tot spiritul vieții libere și foarte aproape de natură. Mă bucur să văd că se fac multe eforturi pentru a fi salvate gospodării tradiționale, că se pune mult accentul pe turismul rural, că oamenii sunt tot mai interesați de un stil de viață eliberat de constrângerile tehnologiei.

Dincolo de marea vâlvă creată de piesa celor de la Taxi, fără a discuta despre locurile în care se află sau nu Dumnezeu, îmi pare că lemnul și spațiile mici caracterizează mult Maramureșul și chiar au farmec aparte. Bisericile vechi de lemn, care rezistă timpului deja de sute de ani, cocoțate pe mici culmi de dealuri, au ceva magic. Au amprenta aceea a încrederii oamenilor locului în divinitate și-n credințele strămoșești. Au un iz de poveste și un aer care impune sobrietate și întoarcere în sine, autoanaliză și întrebări despre viață și sensul ei.

Sus să avem inimile, e gândul care îmi stăruie în minte și nu-i legat neapărat de divinitate, ci mai mult de fiecare dintre noi, de noi înșine, de-o stare de împăcare cu sine, de eliberare de constrângeri, limitări, prejudecăți.

Câteva fotografii, despre Maramureș frumos, lemn și spații mici. Și încă autenticitate.

Îl învăț să zboare

 Posted by on Wednesday, 4 May 2016  6 Responses »
May 042016
 

Da, asta-mi doresc să fac, ca mamă, asta mă străduiesc. Să-l învăț pe Puști să zboare. Nu la propriu, deși, și-acolo, dacă-și va dori, voi fi alături de el să-l sprijin și să-l încurajez. Mi-ar fi drag să iubească zborul așa cum îl iubesc eu, să caute să încerce diferite tipuri de zbor – deja știe ce înseamnă zborul cu balonul, l-am dus mereu cu mine când am făcut școala de parașutism și apoi de fiecare dată când am zburat cu parapanta, deci încerc să-l țin aproape de lumea aceasta - și să aibă în el dorința și vibrația aceasta care-mi curge mie prin vene când vine vorba de zbor… dar, acum la un alt tip de zbor mă refer.

Îmi doresc să-l pot învăța că are aripi, chiar dacă nu-și dă seama de asta, chiar dacă îi e teamă, să știe că are aripi, acolo, în sufletul lui. Aripi care să-i dea îndrăzneală și entuziasm și dorință de-a încerca. De-a depăși limite, frici, de-a merge mai departe, de fiecare dată un pas mai mult. Tocmai pentru a putea să se bucure de cât mai multe, de tot ceea ce viața are să îi ofere.

E un copil precaut. Extrem de precaut, până dincolo de limita firescului. Îi e teamă. De nou, de necunoscut, de aventură, de înălțime, de întuneric, de orice care depășește linia extrem de restrânsă a zonei lui de confort. Și-n același timp, pe cât de teamă îi e, pe atât de mult își dorește să încerce lucruri, să depășească frica. Nu are încă opt ani, dar duce deja o mulțime de lupte cu el însuși.

Două exemple. Trecem un pod îngust care se și balansează. Prima trecere o facem cu comentarii continue – nu-mi place, mi-e frică, nu mai vreau, sigur nu se răstoarnă?, etc. La întoarcere, împotrivirea e la jumătate, începe să înțeleagă că podul nu e un pericol, îndrăznește să se și îndepărteze doi pași înaintea mea. În următoarele zece minute, deja își dorește să mai treacă o dată podul, de data aceasta singur, mult mai relaxat, demonstrându-și lui însuși că nu-i e deloc frică. Și-i iese, e bine, fericit, mulțumit că s-a detașat de frică.

aripi pentru Puști (2)

Alt exemplu. Rafting. De nivel doi, pentru începători, pe un râu liniștit. Două ore, cât durează tura, echipat până în vârful nasului cu tot ce-i trebuie, costum, cască, vestă, etc, el își plânge de milă – nu-mi place, sigur nu se întâmplă nimic?, de ce se mișcă barca mai tare? vai, mergem spre stâncă, etc… se bucură în momente prea scurte, prea puține, îi e frică și-l asigur continuu că e totul ok, are nevoie de confirmări, fără întrerupere. Când se încheie, deja ar vrea să o ia de la capăt, uită total că i-a fost frică și vede doar aventura, timp îndelungat vorbește doar despre cât de frumos a fost.

aripi pentru Puști (3)

Nu vreau să îl forțez, mă străduiesc să înțeleg ritmul lui, să-i înțeleg fricile, limitele, felul lui propriu de-a trăi și simți lucrurile și vreau să-l ajut. Să-i fie mai ușor să depășească temeri, să aibă încredere, mai ales în el însuși, în forțele lui, în capacitatea lui de-a face față. E o muncă continuă, uneori titanică și pot doar să sper că vom face treabă bună. Sunt aici să-i deschid uși, să-i ofer oportunități, să-l încurajez să încerce, să-i arăt că poate, că aripile sunt acolo, să-i întind mâna de fiecare dată când are nevoie, dar zborul trebuie să fie al lui. Trebuie să învețe să zboare. Și va învăța, am încredere.

aripi pentru Puști (1)

Entuziasmul, acest drog necesar

 Posted by on Monday, 25 April 2016  2 Responses »
Apr 252016
 

Uit lucrurile care mă bucură. De prea multe ori, pierdută în iureșul vieții, uit lucrurile care-mi picură entuziasm în vene, în suflet. Entuziasmul, acest drog atât de necesar, care pune lucrurile în mișcare, înspre creștere, care îmi oferă motivație și mă determină să fac. Lucruri.

Mersul pe bicicletă. Vântul în păr. Coborârea unui bulevard scăldat în soare. Senzația de libertate. Intimă, personală, adâncă. Senzația de senin. Pedalatul spre o stare de bine greu de pus în cuvinte. Bucuria pe care o simt de fiecare dată când cineva-mi mai cere sfatul pentru a-și cumpăra o bicicletă. Emoția copleșitoare când sunt în fruntea coloanei de bicicliste care traversează orașul în ziua SkirtBike.

Urcatul pe munte. Efortul fizic epuizant, gândurile înnegurate intrate-n panică, pierzându-se în fața trăirii. Frumusețea naturii, plinătatea, trăirea intensă, curată, scăpată de filtrul prea aspru al rațiunii. Și-apoi frumusețea perfectă a muntelui, a crestelor înalte care îmbrățișează cerul, a vântului care mângâie pădurile. Bucuria unui timp în care sufletul și mintea se detoxifiază de cenușiul vieții de zi cu zi.

Mâna Puștiului în mâna mea, dimineața, în drum spre școală. Seninătatea lui în orice moment, lipsa de gânduri întunecate, puterea lui de a se bucura de tot ce-i în jur. Modul în care numără entuziasmat păsărelele înșirate pe cablul de curent electric. Sau mirarea față de tot ce-i nou și interesant. Sau curiozitatea. Sau joaca nesfârșită, din te miri ce… pietricele din parc, personajele imaginare.

Oamenii dragi, foarte aproape, puțini la număr, de-abia de un numărat pe-o singură mână, dar atât de mult parte din ceea ce sunt. Oameni care mă învață despre încredere și drum care continuă, mai drept, mai încurcat, dar continuă. Despre lucruri mici, dar mari totodată, importante, detalii care schimbă ceva într-un fel de-a gândi, de-a simți.

Satisfacția lucrului bine făcut. Timpul în care mă implic în proiecte care necesită energie și determinare și implicare sută la sută și ies. Ies bine. Mulțumirea aceea, după ce fac ceva care îmi place și aduce un plus și altora, face bine, schimbă ceva. Muncă multă, dar justificată. Învățare și sentimentul că mereu mai e ceva nou de aflat, că drumul duce tot spre mai mult și mai mult.

Uit. Dar îmi reamintesc din când în când. Și scriu. Ajută, e doză de drog necesar.

Dacă nu poți pentru tine, fă pentru alții!

 Posted by on Wednesday, 20 April 2016  10 Responses »
Apr 202016
 

Discipolul spune:  ‘Sunt deznădăjduit. Ce ar trebui să fac?’ – ‘Încurajează pe alții‘, îi răspunde Maestrul.

E ceea ce mi-a scris cineva, ca și comentariu, pe facebook, cu ceva vreme în urmă… Și apoi, tot la asta m-am gândit. Mi-am dat seama că, de cele mai multe ori, e ceea ce mă readuce pe mine pe linia de plutire. Desigur, Puștiul mi-e lianul de salvare, țărmul rațiunii mele dar, de cele mai multe ori, ceea ce mă motivează pentru a putea continua - nu oricum, ci cu sens – e implicarea în alte activități, în proiecte, în lucruri făcute cu și pentru alți oameni. Și vreau și mă străduiesc, să fiu alături de cei din jur, care ar putea avea nevoie de mine.

Nu știu dacă vreodată voi simți că am făcut destul, că am făcut ceea ce trebuia făcut și rezultatele vor fi cu adevărat cuantificabile, dar, măcar aș vrea să am certitudinea că am încercat, că m-am străduit, că am reușit să nu mă văd doar pe mine și zona mea de confort îngustă, ci și în jur, oamenii, lumea, cu toate problemele ei. Că nu mi-a fost drumul prin viață trecere banală, insipidă, simplă existență.

Toți oamenii pe care-i întâlnesc și se apropie, într-un fel sau altul, mă învață câte ceva despre mine însămi. Unii mă învață despre toleranța mea la energia negativă pe care o transmit cei din jurul meu. Alții mă învață despre entuziasmul care există în interiorul meu și pe care nu-l conștientizez mereu. Unii mă învață despre limite, alții despre depășirea lor, dar nici un om pe care mi-e dat să-l întâlnesc și să parcurgem un drum sau măcar niște pași împeună, nu trece prin viața mea fără să mă învețe ceva. Cel mai mult apreciez când întâlnesc oameni care-mi spun – Loredana, viața este despre a fi alături de alți oameni, despre a ajuta, a aduce un plus valoare lumii în care trăim, iar atunci când reușesc să învăț de la astfel de oameni, mă simt ca un tren deraiat, repus pe șine, pe direcția lui bună.

Desigur, nu am răspunsuri la întrebări despre rosturi, despre motivele pentru care lucrurile se întâmplă într-un anumit fel, nu am răspunsuri la nesfârșitele de ce-uri… dar simt că, măcar uneori, reușesc să înțeleg că unele lucruri nu depind de mine, că altele trebuie lăsate în voia lor, să-și facă jocul, că uneori e greu și să renunți, nu doar să continui, că drumul merge înainte, chiar dacă uneori mai ocolește câte puțin.

Dacă nu poți pentru tine, fă pentru alții. Încerc.

Ne dăm prea multă importanță

 Posted by on Sunday, 10 April 2016  3 Responses »
Apr 102016
 

E gândul care-mi stăruie în minte zilele acestea. Nu scriu prea mult, poate e primăvara de vină pentru tăcerea strecurată din suflet în taste. Tac, însă vorbesc cu mine, cu florile care-au nins prin parcuri, cu oamenii asupra cărora nu-mi opresc privirile, cu cerul când senin, când aspru pornit pe harță. Știu că, oricât de multe răspunsuri am găsi, întrebările vor fi întotdeauna mai multe. Oricât de mult am alerga, mereu va mai rămâne mult până la țintă. Oricât de mult am dărui, nevoia de-a primi va fi mereu mai mare.

Trăim în jungla lui mai mult. Mai mulți bani, mai multă bunăstare. Mai multă atenție, mai multă dragoste. Mai multe așteptări, mai multe nemulțumiri. Mai mult, mai mult… o continuă luptă pentru mai multul pe care nu-l avem și considerăm că-l merităm, că ni se cuvine. Și-n lupta asta pentru a-l câștiga, de fapt, pierdem. Ne pierdem integritatea, coloana vertebrală, onestitatea față de noi înșine și față de ceilalți, capacitatea de-a ne bucura simplu, frumos. Ne dăm prea multă importanță și ne luăm prea în serios.

Dacă ne-am privi o clipă cu onestitate în oglindă, ce-am vedea? Am fi mulțumiți?

Gata, pun vocea analizei pe repaos și las aici câteva poze. Despre această primăvară. Zile cu seninătate să aveți!

aceasta primavara (5)

aceasta primavara (3)

aceasta primavara (1)

aceasta primavara (4)

aceasta primvara

aceasta primavara (2)

 

 

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

 Posted by on Sunday, 3 April 2016  8 Responses »
Apr 032016
 

Citesc pe facebook, într-un citat dintr-acela, motivațional și nu prea. Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Îmi stăruie în minte această întrebare și încerc să-(mi) răspund la ea.

Ce aș face dacă nu mi-ar fi frică? Probabil că aș trăi un pic mai ușor eu cu mine însămi. Că altfel, pentru mine frica nu înseamnă lipsa îndrăznelii. Doar îndrăznesc. Depășesc limite, încerc. Nu-mi lipsește curajul de-a încerca lucruri noi, cred. Dar există un soi de frică pe care-l port în mine, devenindu-mi stigmat. Poate că e frică tocmai de viață. De viață reală, cu de toate, suișuri și coborâșuri. Îi spuneam ieri cuiva că am senzația că prea e viața mea așa, când prea jos, când sus, dar sus nu pe măsura afundărilor, deh, om nemulțumit cum sunt, așa-mi pare. Și mă contrazicea, arătându-mi că mai este viață și între aceste zboruri și afundări. Viață reală în care nu doar exist, respirând inutil aerul, ci trăiesc, cresc un copil frumos, învăț continuu lucruri noi la muncă, călătoresc, visez, mi-e dor, sper. Trăiesc și nu doar stările emoționale extreme sunt cele care-mi definesc viața, că sunt bucurii sau tristeți, ci și modul în care fac față fiecărei zile. Alegerile raționale, deciziile de zi cu zi. Viața, așa cum e.

Ne e frică de necunoscut și totuși visăm și dorim mereu să avem altceva decât avem, chiar dacă ne e greu să definim acest altceva. Căutăm și cerem și ne zbatem și sperăm și ne temem. Poate că ne e frică că n-o să trăim destul. Nu ca timp, ci ca intensitate. Că n-o să primim destul, că n-o să avem rezultate destul de mulțumitoare, că n-o să simțim destul, că trece viața fără s-o trăim îndestulător, să simțim că ne e hrană suficientă. Pentru minte, pentru suflet. Si atunci, suntem mereu într-un iureș, spre a obține. Mereu mai mult.

Ne temem să nu irosim viața și din prea multă teamă, tocmai asta facem, pierdem. Probabil că, dacă nu mi-ar fi (și) frică, m-aș bucura mai mult și m-aș întreba mai puțin. Aș analiza mai puțin și aș lua mai mult lucrurile așa cum sunt. M-aș accepta mai mult pe mine așa cum sunt și m-aș critica mai puțin. Aș fi mai blândă cu mine însămi, așa cum mi se spune c-ar trebui să fiu. În același timp, îmi dau seama că și această frică are ceva firesc în ea și trebuie asumată. Că doar ieșirea din zona de confort duce spre creștere, că toate-s lecții, experiențe care mă duc doar spre mine însămi, mă învață despre mine și limitele mele.

Voi, care-i frica voastră cea mai mare și ce ați face dacă nu v-ar fi frică?

indraznesc

Valiza cu scrisori

 Posted by on Monday, 28 March 2016  5 Responses »
Mar 282016
 

(așa, de luni dimineața, o porție dulceagă de emoție, să îndulcim un pic mersul prea cerebral al vieții de zi cu zi!)

Ceea ce trăim azi se transformă în amintirea de mâine, un fel de hrană pentru suflet de care nu prea ne putem lipsi. Citisem pe undeva, de curând, o întrebare de genul – dacă ar trebui să alegi între a-ți pierde toate amintirile și imposibilitatea de a-ți face alte amintiri noi în viitor, la ce ai renunța? Destul de grea întrebare, nu?

E drept, prezentul e cel pe care trăim și trebuie să-l valorificăm, dar dacă prezentul nu ne-ar fi plin, nu am aduna nici amintiri valoroase în valiza timpului. Și unele amintiri au așa un parfum aparte. Chiar dacă le păstrăm în unghere retrase ale minții și n-avem prea des drum pe acolo, să le retrăim, revin ele din când în când și ne sunt prețioase, un fel de bijuterii care nu se măsoară în greutatea în aur, ci-n momente importante, valoroase.

Acum doi ani, când împlinisem 33 de ani, îmi dorisem un cadou aparte de ziua mea. Scrisori multe, scrise de mână, pe hârtie. 33, ca și vârsta pe care o împlineam. S-au aliniat atunci planetele, de fapt, niște oameni speciali le-au aliniat și cutia mea poștală a fost greu încăpătoare pentru cele peste 70 de plicuri pe care le-am primit.

La vremea aceea, le-am așezat într-o cutie și-n doi ani m-am întors de câteva ori la ele, lăsându-le să-mi mângâie sufletul. Mi-am tot dorit să le ofer un loc aparte, mi-am imaginat un album foto în care să le așez, să aibă fiecare plic locul lui… nu mi-a ieșit.

Azi m-am întors iar la cutia cu scrisori și le-am revăzut pe fiecare în parte. Fiecare plic, fiecare felicitare, fiecare scrisoare, fiecare vedere, tot. Zeci de gânduri senine îndreptate către mine de oameni din toate colțurile Europei. Oameni mulți pe care-i știu, oameni pe care nu-i știu, dar care mă știu ei, de-aici, de pe blog, sau prin intermediul altor oameni. Oameni care atunci, în ianuarie 2014, și-au rupt din timpul lor să-mi scrie mie cuvinte frumoase pe o bucată de hârtie, o felicitare sau o carte poștală. Oameni cărora le sunt și azi recunoscătoare și le mulțumesc, așa, cu fiori direct din suflet.

În ianuarie a acestui an, la altă aniversare și mai rotundă, a celor 35 de ani, fetele mele mi-au făcut cadou o valiză personalizată. O valiză pentru amintiri, umplută la refuz cu drag și emoție și prietenie. Și-am simțit azi că acolo e locul plicurilor mele. Amintirea prețioasă a unei zile de naștere tare specială, într-o valiză cel puțin la fel de specială.

V-arăt câteva dintre comorile din valiza mea. Că prea mi-s dragi, prea îmi bucură sufletul și prea-s faine, ce mai!
Hai, să avem o săptămână bună, cu seninătate.

valiza cu scrisori (3)

valiza cu scrisori (2)

valiza cu scrisori (6)

valiza cu scrisori (1)

valiza cu scrisori (5)

Suntem o nație de deprimați

 Posted by on Thursday, 24 March 2016  15 Responses »
Mar 242016
 

Suntem o nație de deprimați. Scrie cineva într-un comentariu la acest articol al Ioanei. Nu pot, nu am cum să rămân indiferentă la acest subiect atât de sensibil și-am ales să răspund articolului ei tot cu un articol, nu cu un comentariu.

În comentariul acela e mult adevăr, cred asta. Nu știu să spun cauzele, ce ne-a făcut să fim așa, dar depresia chiar e boala timpurilor în care trăim. Și nu, uneori nu-i suficient să credem că putem s-o controlăm, s-o catalogăm drept moft sau toană, s-o ignorăm și să ne tot zicem că, deh, or să vină și zile mai senine, ne-o fi și mai bine, vor trece aceste stări de tristețe, supărare sau amărăciune, oricum le-om fi numind, numai să evităm să spunem că poate fi vorba de o afecțiune, sau de o anxietate sau de o depresie. În formă ușoară, controlabilă prin propria rațiune, sau în forme care necesită terapie sau chiar medicație, dar oricum, nu un moft sau un negativism voluntar, o alegere conștientă de-a vedea lucrurile în nuanțe întunecate.

Toți avem și luptăm mereu împotriva gândurilor negre, doar le facem față în mod diferit. Pentru că suntem diferiți. Modul în care facem față situațiilor grele, perioadelor de stres, de efort mental și emoțional acut, vorbește mult despre noi. Suntem diferiți și e firesc să fim așa, unii avem o sensibilitate psihică mult mai ridicată decât media (rezultat al unei mulțimi de factori), alții sunt mai rezistenți, îi copleșesc mai puțin situațiile grele, fac față mai ușor.

Luptăm, de cele mai multe ori, singuri cu demonii din propria noastră minte. Ne considerăm slabi, ne ascundem, sperând c-o să putem să depășim singuri situațiile critice, fără să considerăm că avem nevoie de ajutor. Dar ceilalți chiar ne pot ajuta. Oamenii dragi, apropiați, ne pot ajuta dacă e vorba de stări deprimante ușoare, dar ne e necesar ajutorul specializat, psihologul, psihoterapeutul sau psihiatrul, atunci când e cazul de afecțiuni clinice, sau chiar medicația care controlează/reglează reacțiile chimice din creierul nostru. În definitiv, ajutorul dinafară înseamnă îndrumarea spre calea prin care tot noi, cu noi înșine, ajungem să schimbăm ceva în bine.

M-am crezut mereu, de când mă știu, un om optimist și puternic, însă știu că toate situațiile prin care am trecut în ultimii ani, și încă trec, și-au pus mult amprenta asupra mea, schimbându-mă, făcându-mă să mă afund. N-am ajuns în punctul de a renunța, deși am fost pe marginea prăpastiei de multe ori. Înțeleg perfect ce poate fi în sufletul și-n mintea unui om copleșit de ceea ce înseamnă viața, așa cum ajungi să o percepi, deformat, prin ochi de om care suferă. Știu perfect cum e să nu simți că ai vreun sens. Să rătăcești o zi și încă o zi și să ai sentimentul că drumul e inutil. Știu perfect ce înseamnă să mergi pe străzi cu capul plecat, pe lângă ziduri reci și gri și să simți că doar respiri, nu că și trăiești. Știu ce înseamnă să treci de la entuziasm la stare de absență totală, de neputință. Știu ce înseamnă să ai dorințe acute de abandon. Știu ce înseamnă să-ți privești copilul și să nu îl vezi, de fapt. Să nu vezi decât tristețe și amărăciune și neputință și o incapacitate cruntă de-a te bucura de orice.

În același timp, știu la fel de bine ce înseamnă să se zbată în tine mereu o nevoie de mai bine, de schimbare, o neacceptare care nu te lasă să te resemnezi. Și te face să continui să lupți. Să cauți. Sens, explicații, bucurie, viață. Să nu te lași. Să te împingă ceva de la spate, fără să poți să-i dai un nume, dar să fie acolo ceva care să nu te lase să renunți. Și să nu renunți. Să faci mereu pași înainte, sperând c-o să găsești soluțiile potrivite fiecărei situații. Așa se și întâmplă, uneori le găsesc, alteori nu. Dar continui să caut, chiar și atunci când nu mai cred că are sens. Cumva, chiar fără să-l conștientizez eu foarte clar și precis, sensul există. Da, există în mine și puterea, tăria de-a merge înainte, știu acest lucru.

Îmi place inițiativa Ioanei, nu știu cum am putea noi, ca oameni simpli, dar cu experiențe personale care ne-au marcat, să ne ajutăm între noi, însă cred mult că e necesar să se implice oameni specializați, să ofere forme de terapie asistată celor care au nevoie. Cred că e firesc să avem nevoie de ajutor, chiar dacă ne e greu să recunoaștem această nevoie, chiar dacă e greu să cerem ajutor. Și mai ales când nici nu știm unde și cum și dacă am putea fi ajutați. Dar se poate, trebuie să se poată.

(am vrut să scriu acest text, poate e de folos și altcuiva care luptă cu el însuși, în primul rând. nu descriu explicit motivele pentru care parcursul meu e și unul prin hăurile întunecate ale minții, dar cunosc într-un mod dureros de personal extrem de multe situații critice și îmi expun părerea doar în urma propriilor mele experiențe, fără să consider că știu eu care-s soluțiile, dimpotrivă… dar știu că e important să cerem ajutor, să nu ne însingurăm în închisorile create de propriile noastre temeri și nesiguranțe și traume și dezamăgiri.)

Apă de ocean

 Posted by on Tuesday, 22 March 2016  1 Response »
Mar 222016
 

Apă de ocean ești tu. E calmă, ca și tine.
Și e și zbucium nesfârșit, așa cum ești și tu.

… mi s-a spus cândva!

Calmă, eu? Nu sunt calmă, nu sunt liniștită, nu sunt împăciuitoare.
Nu sunt cumpătată și nici previzibilă. Nu sunt aducătoare de pace.
Nu sunt lumină, nu sunt nici zâmbet. Nu sunt soare, nici speranță.
Nu sunt știință, nici înțelepciune, nu sunt nici cunună de lauri.
Nu sunt nici apă lină, nu sunt nici apă stătătoare.
Nu sunt de împărțit, nu dau bucăți din mine, jumătăți.
Nu am rădăcini, nu am nici aripi, nu sunt de turcoaz.

Sunt zbucium, da. Și nerăbdare, dor și așteptare.
Sunt furtună și tristețe, istovire și tulburare.
Sunt întrebări, nesiguranțe, emoții și trăiri intense.
Sunt și dor de zbor și sunt și frânturi de poezie.
Sunt greu de citit, de înțeles, fără instrumentele potrivite.
Sunt om simplu, cu privire limpede și adâncime sufletească.
Sunt implicare și dedicare, sunt suflet. De femeie.

Am ușa sufletului deschisă, deși-i acolo o barieră crescută din teamă.
Îmi acordez sufletul pentru toți cei care pășesc dincolo de prag.
Îi privesc în ochi și mă bucur de lumina revărsată din priviri.
Sălășluim întru clipe rupte din eternitate. Măcar pentru o vreme.
Căci ușa e mereu trântită. Smulsă din țâțâni.
Și totuși, sunt dependentă de drog sufletesc.
De apropiere.

Îmbătrânim așteptând…

 Posted by on Sunday, 20 March 2016  3 Responses »
Mar 202016
 

… să trăim.

Așteptăm. Copii fiind așteptăm să creștem mari. Nimic nu ni se pare mai interesant, fascinant și minunat decât să ajungem adulți. Acolo pare a fi tărâmul libertății absolute în ochii de copii. Invariabil, Puștiul îmi răspunde – vreau să fiu mare, să pot să fac ce vreau eu. Degeaba-i spun că tocmai acum e la vârsta la care face cam tot ce vrea el, n-are cum să fie de acord cu mine. Nu încă. Va trebui să ajungă adult, să înțeleagă că vârsta aceasta, a copilăriei, e cea mai pură și simplă și neîncărcată din toate care pot fi în viața unui om.

Așteptăm. Adulți fiind, așteptăm mereu să vină zile mai ușoare. Să avem un job mai bun, să avem relații mai bune, să avem o viață mai bună. Așteptăm fiecare zi de vineri ca pe-o eliberare, așteptăm concediul, plănuim călătorii, visăm la alte zile, dintr-un viitor căruia-i atribuim tot binele și toate speranțele noastre de mai bine. Nu realizăm că tot așteptând ne trece viața, uităm să trăim, să ne bucurăm, să prețuim ceea ce avem, tot dorindu-ne altceva. Ziua de azi se pierde în așteptarea unui mâine încărcat cu toate iluziile noastre.

Așteptăm, mai ales, așteptăm oameni. Așteptăm ca alți oameni să facă acele gesturi pe care ni le dorim, să ne bată la ușa sufletului și să ne dea dragoste și încredere și bucurie. Emoții. Viață. Așteptăm să sune telefonul, să se întindă mâini către noi, așteptăm să fim iubiți și iertați, așteptăm să avem parte de momente memorabile, să trăim intens, să putem spune că suntem mulțumiți, de noi înșine, de ceea ce suntem, de oamenii de lângă noi. Așteptăm să primim, să fim apreciați, așteptăm ca ceilalți să ne recunoască valoarea.

Uff, îmbătrânim tot așteptând. Vino și ia ce nu știu să dau, mi s-a spus cândva… Mă duc să iau o porție de viață. Duminică faină să fie. Cu primăvară în suflet.

primavara

Despre asumarea scrisului în mod public

 Posted by on Wednesday, 16 March 2016  7 Responses »
Mar 162016
 

Scrisul pe un blog unde semnezi cu numele tău, asumându-ți identitatea reală, neascunzându-te în spatele anonimatului, creează un anumit nivel de vulnerabilitate. Însă, în același timp, cel puțin pe o treaptă egală, sau, poate, de multe ori chiar peste, demonstrează curaj. Într-o anumită măsură, e tipul acela de curaj prostesc când ieși cu mâinile goale în fața unui șir de oameni pregătiți să arunce cu pietre în tine.

Știu că mă citesc și oameni care nu îmi sunt foarte apropiați, poate avem relații profesionale sau, oricum, mai puțin apropiate și ei văd aici o altă față a mea. Una pe care n-o recunosc în Loredana vieții de zi cu zi când încerc să-mi fac treaba, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, dar să mi-o fac bine, pe cât pot de bine, străduindu-mă mereu să fiu la înălțimea așteptărilor.

Știu că mă citesc și oameni care nu-mi sunt prieteni, care nu-mi doresc binele, dimpotrivă, au gânduri destul de negative la adresa mea, deh, cum s-ar zice, mare e grădina omenirii și loc e cam pentru mulți și diferiți. Înțeleg că e firesc să nu mă placă toată lumea și că în fața unor astfel de oameni probabil că par slabă și numai bună de pus la zid, c-asta e cel mai ușor de făcut, de judecat pe alții.

Știu că mă citesc și oameni cărora le e drag de mine și de faptul că scriu așa, cu bucăți direct din suflet, oameni care înțeleg că, deși sunt aici multe articole cu parfum de tristețe, viața mea e una plină, în care se întâmplă de toate, că eu sunt un om care se și bucură, așa cum se afundă, că sunt, înainte de toate un om al emoțiilor și al legăturilor cu alți oameni, că merg pe drumul meu tot întrebându-mă și încercând să înțeleg. Viața.

Să scrii public despre bune și mai ales despre rele, tristeți și altele din aceeași gamă, într-o lume în care mai degrabă aruncăm cu piatra decât să întindem mâna, da, e un act de curaj. Nu mi-e ușor mereu, deseori stau pe gânduri, navighez printre întrebări și nesiguranțe, simt că îmi expun goliciunea sufletului unui mediu plin de spini, dar aleg să-mi asum ceea ce sunt, ceea ce pot, ceea ce simt și decid să pun pe hârtia virtuală a blogului.

Știu despre mine că sunt un om cu coloană vertebrală, că greșesc, dar nu pentru că aleg intenționat să fac rău cuiva, știu că încerc să însemn ceva bun în viața celor care aleg să îmi fie aproape, că oamenii care-mi ajung în suflet pot să se bazeze pe mine și pe loialitatea mea, știu că am multe de învățat, dar și multe de oferit, știu că drumul e lung și de multe ori anevoios, că mă împiedic, dar și că mă ridic și merg mereu mai departe.

Deci da, sunt ceea ce sunt, ceea ce las aici să se vadă și încă multe altele și-mi asum. Să fim sănătoși.

Munte, zăpadă, prieteni și miere

 Posted by on Tuesday, 15 March 2016  5 Responses »
Mar 152016
 

Alarma telefonului sună strident. Mă trezesc brusc, e ora cinci dimineața. E dimineață de sâmbătă, după zilele unei săptămâni plină, plină, dimineață în care-mi spun că cel mai bun lucru pe care aș putea să-l fac e să mă întorc pe cealaltă parte, să ignor alarma și să mai trag un somn bun, până târziu, chiar spre amiază, că, deh, aș putea să lenevesc o zi întreagă fără să schimb pijamalele pe nicio altă ținută. Dar, cu aceste gânduri în mintea adormită, mă dau jos din pat și mă echipez rapid, îmi arunc pe umăr rucsacul greu, într-o mână iau bețele, selfie stickul, cheile de la casă, cheile de la mașină, în cealaltă termosul cu cafea și bocancii și cobor scările sperând să ajung în parcare fără să pierd ceva pe drum.

Străzile orașului sunt goale de agitație, îmi place mult să șofez așa, când e liniște și totul încă adormit. Dau drumul la radio, muzica mă trezește, în mașină e destul de cald, cafeaua e delicioasă. Iau fetele de la locurile de întâlnire, glumim și cu băieții care pornesc și ei cu o altă mașină, și… peste încă 130 de km ajungem la locul unde ne punem rucsacii în spate, bocancii în picioare și pornim pe traseul nostru spre culmi de munte. Munții Rodnei.

Rodnei, martie 2016 (5)

De câțiva ani sunt tot o munțomană începătoare și probabil că așa voi rămâne mereu, dar… mă bucur de fiecare dată când ascult mai mult de dorința de-a fi pe munte, în ciuda efortului psihic și fizic pe care trebuie să-l depun, decât de glasul comodității. Nu sunt deloc fan efort fizic. Nu-mi place și pace. Nici mersul la sală, nici alergatul, nici efortul urcatului pe munte… m-aș putea lipsi de partea de efort, recunosc. În același timp, știu că îmi e și necesar și util și chiar plăcut, măcar uneori. Da, contraste dintr-alea care nu se exclud unul pe celălalt. Greu și bine. Așa mi-e mersul pe munte. Ieșire din zona de confort, destul de amplă ea, de altfel.

Munte, zăpadă, prieteni și miere, cam acestea-s cuvintele cheie ale turei noastre de weekend. Și soare, pe alocuri. Timp fain în care-am descoperit că urcatul pe munte pe timp de iarnă e semnificativ mai pe gustul meu decât turele de vară, mersul prin zăpada în care mă afundam mi-a părut fascinant, detoxifierea psihică de care simțeam că am nevoie s-a produs așa cum trebuia, m-am simțit mult mai echilibrată mental și fizic față de alte ture, deși mă pregătisem să îmi fie greu și să fac față anevoie efortului fizic. Aici a intervenit rolul mierii din titlu, știam din alte ture cât mi-e de necesar un energizant și n-am plecat fără ea de-acasă. La fiecare pauză, o lingură bună de miere. Uff, despre miere aș putea povesti multe de-acum, având în vedere că anul acesta mi-a început cu un job nou (da, mi-am făcut și cont de LinkedIn) și lucrez tocmai în domeniul produselor apicole. Miere de tei am luat cu noi, crudă, neprelucrată, așa cum o produc albinele. Bună tare, fascinant de utilă când depui efort fizic și creierul folosește glucoza/zahărul din organism ca și combustibil.

Ne-a fost o tură faină tare. O mână de oameni de la Asociația Opaițul Rodnei din care mă bucur să fac parte, râsete și voie bună, pauze de facebook și de selfie, povești faine, ceai cald, munte spectaculos și timp de calitate. Frumos.

Rodnei, martie 2016 (7)

Rodnei, martie 2016 (6)

Rodnei, martie 2016 (2)

Rodnei, martie 2016 (11)

Rodnei, martie 2016 (8)

Rodnei, martie 2016 (1)

Rodnei, martie 2016 (12)

Rodnei, martie 2016 (10)

Rodnei, martie 2016 (9)

Rodnei, martie 2016 (4)

Întotdeauna există două puncte de vedere

 Posted by on Wednesday, 9 March 2016  9 Responses »
Mar 092016
 

Am tot vrut să scriu zilele trecute despre senzația pe care dezamăgirile celor din jur mi-o lasă, despre cum mă afectează dezamăgirile, despre cum nu știu să le fac față. Despre oameni care vin și apoi pleacă lăsând în urmă gust amar și neîmpăcat de dezamăgire. Vroiam să scriu despre oamenii care mă rănesc puternic… atunci când eu simt că nu le-am greșit, că au fost nedrepți – chiar dacă acesta e doar punctul meu de vedere, nu neapărat cel realist și autentic, sau mereu corect, recunosc - cu mine. Despre cum nu pot să uit, nu pot să trec peste, nu pot să mă prefac că nu s-au ridicat ziduri între noi.

Mai ales despre cum nu prea dau ocazia să fie dărâmate zidurile acestea. Așa e, normal că greșesc. N-o fac din răutate, nici pe-atât din răzbunare. Ci doar pentru că e singura cale de apărare pe care o simt la îndemână. Acolo, între zidurile care strâng și încorsetează într-o singurătate apăsătoare, tot e mai ușor de făcut față, decât dincolo de ele, în bătaia aprigă a imposibilității de-a înțelege sau accepta o situație.

Dar mă gândesc azi și la situațiile în care eu dezamăgesc. La momente în care reacțiile mele sunt diferite de ceea ce se așteaptă de la mine. Când greșesc față de cei din jur. Când sunt mai puțin decât merită să fiu, când nu dau tot ce pot, când… las să fie ziduri, deși ar trebui să întind mâna pentru a crea o punte. Și întreb și mă întreb, repetat, dacă dezamăgesc, dacă supăr, dacă creez situații aiurea, peste care nu se poate trece. Aș vrea să pot spune că-mi iese să fiu un om așa cum îmi doresc să fiu, asumându-mi ceea ce sunt, dar deschisă și înțelegătoare față de oameni.

Nu-i ușor să fii în pielea niciunuia dintre roluri. Dezamăgim și suntem dezamăgiți. Dar tare bine e când reușim să dărămâm zidurile de orgolii și, chiar așa, vulnerabili, să ne arătăm celorlalți așa cum suntem. Oameni.

oameni

Om viu în prezentul vieții tale

 Posted by on Saturday, 5 March 2016  5 Responses »
Mar 052016
 

Poți să alergi ani de zile întru împlinirea unor visuri, după obținerea unor satisfacții, după iluzii în care îți pui toate speranțele de plinătate sufletească, mentală, materială. Poți să crezi cu toată ființa că vine o zi în care așteptările tale se împlinesc și să nu te abați deloc din drumul tău. Poți și faci acest lucru, e-n firescul vieții. Avem nevoie, ca oameni, să ne agățăm de țeluri, idealuri, dorințe, visuri. Să credem în posibilitatea împlinirii lor, ca să putem continua, să avem impresia că tot ceea ce facem și trăim are un sens, că toate se adună în cartea vieții noastre cu un scop, chiar așa, uneori sau de multe ori, greu de descifrat și de înțeles, dar existent.

Vine o zi în care-ți dai seama că ți se întâmplă tocmai ceea ce-ți doreai cu atât de multă ardoare, că ești acolo unde sperai să ajungi, deși, poate că drumul are o altă formă decât îți imaginai că trebuie să fie. Doar că, netezit de prea multă așteptare, visul împlinit nu mai are asperitatea și intensitatea începutului. Drumul nu mai pare atât de important, de palpitant. Poate, pierdut printre ani, s-a tocit, pierzând entuziasm. Sau, poate, așteptările ți s-au transformat într-o icoană, prea sfântă și prea impersonală ca s-o mai poți percepe real.

Dar trăiești. Primești cu fiecare părticică a ființei tale ceea ce ți se dă. Ești acolo, în acel prezent în care se pierde fiecare suflare, detașat de dorințele unui trecut căruia nu-i mai poți da decât clipe de aducere aminte. Ești acolo, om viu în prezentul vieții tale și înțelegi că acea clipă nu mai are nimic de-a face cu iluziile, visurile și așteptările. Te încearcă un gust de tristețe și un sentiment de pierdere care ar vrea să se strecoare în suflet, înnegurând, dar adierea de proaspătă și reconfortantă eliberare e cea care-ți umple nările și îți face sângele să curgă mai năvalnic prin vene. Eliberarea care îți dă șansa de-a trăi plenar un prezent.

Un prezent care nu anulează trecutul, nici nu-l reînvie, ci doar îl completează.

Zâna mea bună

 Posted by on Wednesday, 2 March 2016  2 Responses »
Mar 022016
 

Știți că am o zână bună, da? V-am mai povestit despre ea. Și-o să mai povestesc, că tare-mi este dragă.

E specială zâna mea și e om frumos. Dintre cei buni, de calitate. Matur, serios, echilibrat. Și vesel, optimist și încrezător. Deh, are cam tot ce-i trebuie unei zâne să fie cu adevărat magică. Și e și talentată și e și deșteaptă. Și-are păr de aur pur și privire de seninătate. Și-apoi, când râde zâna mea, credeți-mă, e ca și cum bagheta magică ar face singură o vrajă. Se luminează-n jur. Și-n suflet. Și nu-i poveste, v-o spun.

O iubesc mult. Sunt recunoscătoare că-i în viața mea. Că mă ascultă și mă ceartă. Că mă acceptă și mă iubește și ea, la rândul ei. Că e soră, prieten, om, femeie. Că sunt cinci ani aproape, din seara aceea când ea a venit să mă întâlnească, să ne cunoaștem și să punem la cale prima ediție SkirtBike Baia Mare, în 2012. Mi-o aduc aminte și acum, senină și frumoasă, cu cămașa ei încheiată până la ultimul nasture și aerul boem și aparte.

A fost o vreme când am crezut că nu mai e loc de prietenie reală, autentică, pentru mine. Pierdusem tot ce se putea pierde în această direcție, construisem o armură de apărare în jurul rănilor care păreau să nu se mai vindece vreodată și-mi ziceam că-i închisă calea de apropiere atât de puternică de cineva, pentru mine.

Și-a făcut ea pași în viața mea. Câte unul, calm și constant, echilibrat, așa cum o caracterizează, în contradicție cu vulcanul de trăire și emoție și nevoie de apropiere și de siguranță care sunt eu. Și-a avut răbdare și-un continuu – mergem mai departe, de fiecare dată când mie-mi părea că, gata, de-acum se dărâmă, nu se mai construiește. Nu ne-am pierdut, s-a tot construit și încă se mai construiește, dar simt că baza e acolo, solidă, temeinică.

Nu-i o relație perfectă. Cândva, cumva, toți ajungem să înțelegem că perfecțiunea nu există, deși ne dorim în continuare idealisme pe care nici măcar nu știm bine să le definim. Nu-i o construcție perfectă prietenia noastră, dar e una solidă și e minunată. Pentru că e. Pentru că e și continuă să fie în ciuda multor furtuni pe care viața ni le servește. Și e bine. Și-acum se face un an de la niște momente absurd de grele prin care-am trecut, de cotitură și ea a fost acolo, extrem de aproape, în toată acea luptă a mea cu mine și cu ea și cu lumea întreagă. Și-a rezistat, și-a mers mai departe alături de mine, nu îndepărtându-se, ci, dimpotrivă, devenind ceea ce-mi este. O zână bună. Și îmi e musai să-i mulțumesc. Iar și iar. Mulțumesc, Diana.

Să fim, zic. Așa. Și-așa.

zână bună (2)

zână bună (1)