Dimineață pe munte

 Posted by on Tuesday, 21 June 2016  1 Response »
Jun 212016
 

Există oare ceva mai pașnic și mai perfect de frumos decât o dimineață devreme pe munte?

Munții Rodnei (1)

E ora opt dimineața și în căldarea Iezer, Munții Rodnei, se aud doar susurul apei care curge la vale, păsărelele matinale și glasul gândurilor. Când înșuși glasul gândurilor tace, vorba poetului… da, mi-aș dori o astfel de senzație. De pace totală. Dar cred că această pace dinafară, atât de înaltă, calmează și agitația interioară și gândurile se așează și ele, mai cuminți, mai puțin răzvrătite. Ca să mă pot bucura de un moment de preaplin, de preafrumos.

Iubesc muntele. Cu toanele și capriciile lui, cu schimbările bruște, cu efortul epuizant pe care-l cere tribut pentru a oferi ceea ce are mai spectaculos. Mi-e bine, sunt norocoasă și recunoscătoare, asta-i ceea ce simt în timp ce las tăcerea dinafară să își facă loc și înăuntrul meu. Sunt recunoscătoare că pot să simt drag și emoție, că pot să îmi las sufletul să iasă dintre zidurile compromisurilor vieții de zi cu zi și… să se curețe. De zgomot, de teamă, de nesiguranțe, de doruri, de frustrări, de tristețe.

Munții Rodnei (4)

E bine, mi-e bine. Înțeleg în astfel de momente că mi-s firești drumurile întortocheate pe care merg, că, deși mi-e teamă, deși plâng și mă plâng, îmi e bine. Mie cu mine. Cu ceea ce sunt, cu ceea ce pot. Și sunt recunoscătoare pentru că nu mă opresc. Ca și pe munte. Deși fiecare tură îmi pare grea, solicitantă, epuizantă, o iau iar și iar de la capăt, abia așteptând următoarea tură. Nu renunț. Și probabil sunt și mai robustă chiar decât îmi dau eu seama. Cred că de cele mai multe ori mi se întâmplă așa. Nu sunt conștientă de forța mea interioară. Mă copleșește viața, dar în același timp, mă cizelează. Lucrurile pe care le fac, tot ceea ce trăiesc, sculptează în mine, formează ceea ce sunt, caracterul pe care-l am.

Nu poți să simți și frustrare și teamă în timp ce ești recunoscător, citesc pe undeva. Și fac un exercițiu, de trei minute în care-mi înșir lucrurile pentru care sunt recunoscătoare. Că sunt, multe, pierdute printre griji, dar sunt. Ia încercați și voi. Trei minute. Nu, nu se poate să nu fie ce să îți înșiri timp de trei minute. Nu există să nu ai motiv de recunoștință.

Sunt recunoscătoare pentru această dimineață în care pot să fiu eu cu mine într-un cadru perfect unde și timpul care să se fi pierdut și tace. Sunt recunoscătoare că pot să simt în sinea mea, în ciuda tuturor lucrurilor din viața mea, care par a fi pe dos, că îmi e bine. Sunt recunoscătoare pentru Puștiul frumos care-i pe drumul lui înspre devenire, spectaculos drum. Sunt recunoscătoare pentru sprijinul pe care-l primesc din jur atunci când am nevoie și îmi fac curaj să-l cer. Sunt recunoscătoare pentru că pot să visez și să cred, pentru că simt mereu că mai e ceva de învățat, pentru că e ceva în mine care mă face să merg mereu mai departe. Sunt recunoscătoare că mi se dovedește mereu că sunt mai tare decât problemele mele. Sunt recunoscătoare și norocoasă, știu. Și mă tem, ahh, cum mă mai tem. Dar continui.

Voi, în cele trei minute, pentru ce sunteți recunoscători? 

(așa a fost dimineața mea de duminică pe munte, după o seară furtunoasă, cu grindină cât nuca și un cer spectacol. o dimineață exact așa cum aveam nevoie să fie.)

Munții Rodnei (2)

Munții Rodnei (3)

Munții Rodnei (5)

Random, pe repede înainte

 Posted by on Friday, 17 June 2016  3 Responses »
Jun 172016
 

Acum trei ani eram într-o călătorie absolut spectaculoasă. Țările Baltice, un pic de Finlanda, un pic de Danemarca, Suedia, Germania, Cehia… trăiam nopțile albe fabuloase, mă îndrăgosteam de castelul de la Schwerin și apoi zburam cu un pui de balon în Praga. O experiență care mi-a lăsat amintiri prețioase, mă bucur să revin uneori la ele, am senzația că prea în goană punem la păstrare tot ceea ce trăim, avizi să trăim mai mult și mai mult, parcă tot mai pe repede înainte.

random (3)

(Vilnius, iunie 2013)

În 2012, tocmai în această perioadă, mi se întâmpla ceea ce-mi spusese un om că mi-e necesar… să găsesc ușa muntelui. Deh, n-a fost ușor, nu e nici în continuare, dar s-au adunat câteva ture în acești ani, alte amintiri frumoase, ca și înălțimile la care-am urcat. Și acum, la ora programată pentru postarea articolului, tocmai sunt pe drum către o altă tură, chiar acolo unde a început aventura mea cu muntele, în Munții Rodnei.

random (1)

(Munții Rodnei, iunie 2012)

E și încheierea anului școlar zilele acestea, chiar dacă 15 iunie cel clasic s-a transformat în 24 iunie, ca dată de încheiere oficială. Nu știu cum s-a făcut asta, dar sunt mamă de Puști absolvent de clasa întâi. Când, cum a trecut timpul și el s-a făcut mare, parcă e o păcăleală. Și așa mare cum îl văd, e încă mic și se cuibărește în brațele mele și plânge și are nevoie de alinare și-mi spune… ești cea mai bună mamă, la fiecare mică bucurie, cum ar fi faptul că ne ducem împreună seara să ne prefacem că jucăm baschet în curtea școlii.

random (2)

(Final de clasă întâi, iunie 2016)

Apoi, ca în fiecare an de cinci ani încoace, în această perioadă respir Skirtbike. Fac tot ce pot ca lucrurile să se învârtă în direcția bună, mai scot bețele din roate, că-i musai să fie și de-astea, se pare și merg, pas cu pas, înspre realizarea a încă o ediție de fete, flori și biciclete. A cincea, pe trei iulie, uhh, cât de puțin timp mai este și câte-s de făcut. Da’ e bine, sunt oameni faini care vor s-ajute, sunt recunoscătoare și cred mult în ceea ce facem.

random (4)

(Skirtbike Baia Mare, iulie 2015)

Mă războiesc cu timpul. Când îl gonesc și vreau să mă ducă repede într-un moment pe care-l aștept, parcă-mi stă agățat în spate, când încerc să-l țin, îmi alunecă printre degete, nu știu unde se grăbește așa. Sau, poate, doar suntem noi mereu nemulțumiți… salutări și zile senine!

Și s-a făcut fluture

 Posted by on Sunday, 12 June 2016  2 Responses »
Jun 122016
 

Mă înalț uneori. Îmi zic că pot să o fac, că are sens, că e ceva, acolo, mai sus, care mă cheamă, mă așteaptă, pregătit parcă special pentru mine. Și calc pe trepte presărate cu mărăcini ai temerilor și ai neîncrederii și așa, cu picioarele însângerate, urc. Pentru că par uneori a avea aripi – de-alea firave, de fluture, dar aripi – în suflet și emoția pe care mi-o poartă vântul prin inimă mi-e lanț invizibil de sprijin.

Însă, acolo sus, unde ajung câteodată, spațiul e strâmt, îngust, sufocant, insuficient. Încerc să mă ridic, dar dau cu fruntea de realitate. Zbang. Cruntă lovitură. Și-mi zic că trebuie să trec înapoi în cușcă. Că nu sunt un om liber. Pentru că libertatea înseamnă să știi cine ești și să îți fie ție de ajuns acest lucru. Îmi spun și-mi repet și-mi explic eu mie de ce-mi pare că sunt strâns încorsetată în limite și temeri. Că deh, pentru mine drumul până la – să-mi fiu eu mie de ajuns – e lung, anevoios, și uneori de-a dreptul himeric.

Dar continui. Pas cu pas. Jos, sus, rareori pe undeva pe la mijloc, printr-o zonă a falsului calm al netrăirii. Când sunt jos, nu văd nici trepte, nici alte modalități de-a urca, vreo frânghie, măcar. Uneori înțeleg și-aștept să văd, să simt mai clar, să treacă furtuna, alteori, de cele mai multe ori, mă zbat, mă chinui, îmi însângerez sufletul neacceptând. Dar de trecut, trece. Și vin și zile, clipe, de zbor. Către culmi care-mi umple plămânii cu aer tare de trăire palpabil de intensă, dureros de vie. Și dau din aripi cu frenezie, încercând să opresc clipa, să încarcerez emoția, bucuria. Să o păstrez, să-mi fie. Dar aburul de emoție se pierde, se estompează și ciclul se reia, iar și iar. Omidă, fluture, omidă, fluture.

fluturi

Jun 082016
 

Iar e sentimentul acela fain care face să-mi curgă sânge mai roz prin vene. De la prea mult dulce o fi? Nu, e de la bucuria de-a organiza evenimentul acesta vesel și colorat și luminos și plin de bucurie. SkirtBike. Baia Mare.

E al 5-lea an în care muncesc la proiectul acesta. Pornit dintr-o joacă, a devenit cel mai constant lucru de care mă ocup eu în ultimii ani. Luna mai 2012 mi-a schimbat viața într-un fel neașteptat și extrem de binevenit. Mi-a adus oameni frumoși alături de care am învățat ce înseamnă să organizezi în mod voluntar un eveniment pentru comunitate. Și în același timp am reînvățat ce înseamnă apropiere și drag și prietenie.

Skirtbike mi-a adus sentimentul că pot face ceva pentru lumea din jur, că există viață dincolo de zona mea de confort, mi-a adus SENS, la propriu, asociația pe care o conduc și sub umbrela căreia ne ocupăm de proiecte. Mi-a adus libertatea și entuziasmul pe care mersul pe bicicletă mi-l oferă și mi-a adus dorința de-a schimba ceva în comunitatea în care locuiesc, de-a milita pentru ceva care ne duce spre o lume, o viață mai bună, așa cum mersul pe bicicletă clar o face.

În primul an totul părea o joacă, poate de aceea ne-au ieșit lucrurile simplu, parcă de la sine. Peste o sută de bicicliste și încă pe atâția bicicliști au participat la prima ediție. Apoi, an de an, numărul participanților la crescut, anul trecut am umplut orașul cu un număr de aproximativ cinci sute de copii, doamne și domni pe biciclete. Această creștere a proiectului a atras după sine necesitatea de implicare mult mai mare, responsabilitatea față de participanți, eforturi susținute de-a realiza lucrurile bine, așa cum trebuie. Totul, în mod voluntar, fără ca noi, cei din echipa de organizare și voluntarii care ne sunt alături, să ne dorim sau să urmărim vreun fel de câștiguri materiale. În fiecare an muncim cu drag, dorindu-ne doar să dăm ceva comunității, să provocăm bucurie, stare de bine, să încurajăm fetele să folosească bicicleta în viața lor de zi cu zi.

Ca la fiecare ediție de până acum, ne strângem și anul acesta în aceeași primă duminică a lunii iulie, pe 3 iulie, să promovăm mersul pe bicicletă în rândul femeilor, în mediul urban. Ne îmbrăcăm așa cum ne simțim bine fiecare dintre noi, ne adăugăm accesorii vesele și sărbătorești bicicletelor și ieșim în stradă. Să se vadă, măcar o dată pe an, că suntem multe, că e firesc să avem un loc în trafic, chiar dacă infrastructura nu ne e tocmai favorabilă.

Câteva linkuri din anii trecuți, despre cum ne-a fost:

Ediția a patra, 2015
Ediția a treia, 2014
Ediția a doua, 2013
Prima ediție, 2012

SkirtBike 2016

(mulțumiri speciale, din suflet, merg către Diana, biciclista faină care face minuni cu designul materialelor noastre de promovare a evenimentului)

Ce mă bucură pe mine?

 Posted by on Monday, 6 June 2016  18 Responses »
Jun 062016
 

Nu-i o întrebare ușoară, în contextul iureșului în care trec zilele, viața. Dar, ca exercițiu măcar, îmi zic că răspunsul ar trebui să vină simplu, fără prea multă analiză, dând frâu liber primului impuls, cam așa…

Mă bucură sentimentul pe care mi-l dă, măcar uneori, senzația că fraza aceea pe care trebuie să mi-o repet ca o mantră îmi ajunge în străfunduri și-o simt reală și punct de sprijin. Sunt mai tare decât problemele mele. Mi-e efort, nu-mi vine ușor, dar mi-e exercițiu necesar.

Mă bucură diminețile în care parcurg pe jos sau cu bicicleta, două bulevarde ale orașului, îmbrăcate în soare și într-o agitație care nu mă deranjează la orele acelea, cu oameni care-și văd de drumul spre birourile unde-și petrec mare parte din viață, unii voioși, alții întunecați, și e timp în care imaginația zburdă și sunt eu cu mine însămi și e bine.

Mă bucură candoarea Puștiului care e mereu euforic atunci când merge cu bicicleta, când se joacă cu copiii prin parcuri, când e prins într-o activitate care-i face plăcere, când îmbinăm seara poveștile de peste zi cu episoade de tandrețe și apropiere dătătoare de sens, când doarme cu un chip atât de senin de parcă n-ar exista nimic altfel decât bun pe lume.

Mă bucură câte un gând, o privire, o vorbă spusă în vânt, o mână strânsă, un mulțumesc venit cu sinceritate, un moment de satisfacție a unui lucru bine făcut, pagini ale unei cărți care-mi transmite emoție, natura înverzită, cărările de munte, orele când sunt la volan și gonesc pe drumurile țării, cafeaua cu mult lapte, muzica lui Ibrahim Maalouf, macii de pe marginea șoselelor, ploaia.

Sunt multe mici sau mai mari bucurii și le trăiesc, dar uit prea adesea să le apreciez, să fiu conștientă de ele, să-mi iau de acolo energia pentru a putea continua. Deh, alergăm întruna, ne preocupăm de grijile cotidiene și n-avem timp, n-avem timp de lucrurile bune din viața noastră.

Ce vă bucură pe voi? Așa, simplu, fără să stați prea mult pe gânduri?

bucurie

Cu inima la vedere

 Posted by on Thursday, 2 June 2016  21 Responses »
Jun 022016
 

Deși nu recunosc mereu, e ceea ce mă caracterizează, ceea ce sunt. Așa simt. De parcă mi-aș purta inima pe dinafară, nici măcar nu în palme unde mai poate să fie protejată de intemperii cu ajutorul degetelor transformate-n acoperământ, ci de-a dreptul agățată-n exteriorul pieptului, fără nici un fel de înveliș protector. La vedere. Gata să fie atinsă, smucită, zgâriată, îmbrățișată, admirată sau hulită. O inimă nu prea frumoasă, cu multe zgârieturi încrustate de timp, de cărările întortocheate ale vieții, întunecată pe alocuri, mânjită-n nuanțele cenușii ale tristeții, uneori strălucitoare, de multe ori chiar hidoasă, dar… vie. Încă vie, chinuindu-se să bată așa, în condiții neprielnice, să aibă un ritm al ei, de prea multe ori contrar ritmului care ar părea firesc de urmat.

E greu pentru că-i văd uneori pe trecătorii vieții mele privindu-mă cu ochi mirați, nerăbdători să se îndepărteze de ceea ce nu pot percepe. E greu pentru că-i las uneori pe cei care se apropie să atingă această inimă expusă, însă n-au instrumentele necesare de înțelegere a sensibilității ei și curiozitatea doar rănește. E greu pentru că uneori această inimă defectă-n felul ei bate într-un mod aprig, stârnind vijelii cărora nici măcar cei care își doresc să fie aproape nu le pot face față. E greu pentru că o inimă purtată pe dinafară sperie și cu strălucirea și cu urâțenia ei.

Dar îmi asum purtarea acestei inimi a mea așa, la vedere. Pentru că e, cred, singurul mod în care știu și pot s-o port. Aș vrea să-i pun pelerină de-apărare, de multe ori, dar știu că nu am cum să reușesc să opresc infiltrațiile, s-o apăr de tot ceea ce poate s-o atingă și să-i facă rău. Îmi asum. Că e singura cale. Primesc cu inima vibrând a fiori de viață fiecare bucurie, și-mi simt inima înălțându-se, umplându-se de-un sentiment bun, de speranță, de sens, parcă șoptindu-mi cu timiditate – vezi, se poate, ai încredere?! Și cobor în hăurile întunecate ale amărăciunii văzând-o cum se strânge-n ea de teamă și nesiguranță la fiecare lovitură pe care o primește, ca pe-o confirmare, iar și iar repetată, a faptului că haosul e starea firească a lucrurilor.

Și mă întreb… cum, cum să-ți ții inima la adăpost într-o lume atât de aprig pornită înspre a călca în picioare tot ceea ce întâlnește-n cale?

cu inima la vedere

May 272016
 

Cărări pietruite. Înălțimi. Efort. Frumusețe. Oboseală. Bucurie. Oameni faini. Timp petrecut într-un alt mod. O epuizare reconfortantă. Dincolo de iureșul și agitația vieții cotidiene. Cam asta înseamnă o tură pe munte.

Rimetea. Alba. Colții Trascăului. Piatra Secuiului. Cetatea Colțești. Zilele trecute. Doar o să las aici câteva poze, că prea faine locuri avem, prea fain e timpul petrecut pe munte. Și de data aceasta și Puștiul a bătut cărările de munte alături de mine (sau agățat de mine), ba jucându-se de-a căpitanul și mateloții, ba mârâind până dincolo de capacitatea mea de rezistență la un fel de picătură chinezească. Dar ne-a ieșit. El a depășit limite fizice, fiind cea mai grea tură a lui, eu am depășit limite psihice. Și-am ieșit pe plus, el cu multă joacă și timp fain cu alți copii, eu cu golit de minte și încărcat sufletul cu frumusețe.

Serviți și voi!

Coltii Trascaului (6)

Coltii Trascaului (5)

Coltii Trascaului (1)

Coltii Trascaului (12)

Coltii Trascaului (4)

Coltii Trascaului (10)

Coltii Trascaului (7)

Coltii Trascaului (3)

Coltii Trascaului (11)

Coltii Trascaului (8)

Coltii Trascaului (13)

Coltii Trascaului (9)

Carențe

 Posted by on Tuesday, 24 May 2016  11 Responses »
May 242016
 

Unii au carențe de calciu. Alții au carențe de fier. Sau de alte cine știe ce substanțe care le sunt necesare în organism. Pentru unii există un tip de suplimente, pentru alții, un altul. Unii își tratează carențele, alții le ignoră.

Tuturor ne lipsește câte ceva.

Eu am carențe de afecțiune. Sunt așa, ca un sac fără fund. Probabil găurit pe undeva, mereu în pierdere. Tot torni acolo apropiere și drag și sentimente frumoase și visuri și bucurii și nu pare a se umple.

Carențele de drag nu-s tratabile. Deficitul provoacă tulburări. Sunt un cancer al sufletului. Tot acaparează bucățică cu bucățică. Mai faci terapie tu cu tine însăți, mai ai impresia că trece, că se formează pe acolo o temelie, că urci niște trepte sufletești, te mai relaxezi și lași garda jos, afișând vulnerabilitatea în toată hidoșenia ei. Și-atunci când nu ți-e bine vezi lucrurile și mai întunecat decât sunt ele în realitate, golurile pe care le porți în suflet cască hăuri înfricoșătoare și realitatea pare a purta la cingătoare un paloș cu țepi otrăviți.

Unele carențe nu se vindecă. Dar înveți să trăiești cu ele. Nu-i o alegere, e singura opțiune. Să găsești tu singur, în tine, forța reparatoare necesară pentru drumul pe care-l ai de parcurs. Să continui să crezi și să speri și să dorești și-n sacul găurit să tot pui drag și apropiere și emoție și momente de viață plină.

carente

Și n-am urât pe nimeni…

 Posted by on Thursday, 19 May 2016  19 Responses »
May 192016
 

… în toată viața mea, aș putea zice.

Dar desigur, asta nu înseamnă că-mi place toată lumea, sau că n-am resentimente, frustrări, strângeri de inimă când mă gândesc la anumiți oameni. Nu înseamnă că nu există oameni despre care chiar nu-mi doresc să mai știu, oameni pe care nu-mi doresc să-i văd sau oameni a căror simplu nume îmi face sângele să alerge mai precipitat prin vene, din cauza unei acute senzații de disconfort, sau chiar de dezgust.

E inevitabil, ne e călătoria prin viață cu multe cărări lăturalnice, ne ies în cale mulți oameni, lăsăm mulți oameni în urmă. Cu unii ne însoțim o vreme, cu alții parcurgem drumuri lungi împărtășind, învățând să ne sincronizăm pașii unii după alții, îmbogățindu-ne. Ni se întâmplă și să ne fie întâlnirile înveninate, să nu găsim cale de comunicare, să ne războim și să epuizăm resurse, să ne consumăm unii pe alții.

Uneori nu e loc de întoarcere. Privesc în urma mea, peste umbra unor ani și-mi zic că, deși nu m-am împăcat cu ideea că toate lucrurile, bune, rele, au un sens, că nimic nu se întâmplă fără rost, dacă lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel și nu în altul, n-ajută cu nimic să-mi imaginez cum ar fi fost dacă… altfel. Nu pot schimba nimic din ceea ce e deja trecut, rămâne doar să găsesc calea de-a înțelege, accepta.

Nu mi se întâmplă să învăț lucrurile ușor. Lecțiile de viață. Să înțeleg ce și de ce. Dimpotrivă. Mă zbat. Mă războiesc, nu mă resemnez, accept greu, caut, lupt. Dar ajung câteodată să cedez chiar dacă nu mă simt și împăcată. Să renunț, să plec. Să nu mai cer. Să nu mai aștept. Uneori nici timpul nu aduce acceptarea, deși netezește totul, liniștește, și oricum nu e altă cale, decât continuarea. Spre mai bine, spre un sine mai bun.

Și totuși, ce înseamnă să urăști? Să dorești cuiva să-i fie rău, să ai în mintea ta gândul rău voluntar, conștient. Să respiri răutate. Să arunci săgeți înveninate. Să calci în picioare, să treci peste fărâma de uman din tine. Să privești cu superioritate și să condamni. Să lovești. Să te bucuri de căderea celui de lângă tine, poate cândva drag, apropiat. Nu cred că știu cum e. Nu-mi doresc să știu cum e. Aș vrea să pot lăsa în urmă chiar și resentimentele care mă afundă, care-mi aduc nori în suflet. Să pot ierta, chiar dacă nici nu consider că sunt eu în măsură să fac acest lucru. Să pot să mă eliberez de unele lanțuri. Nu-mi iese, lupt cu mine, sunt cel mai aprig adversar al meu însămi. Și nici nu-i lupta dreaptă.

Dar să vă întreb ceva… De ce ne e dor uneori și de oamenii care ne-au făcut rău, pe care, firesc ar fi măcar să-i alungăm din sufletele noastre?!

Ești de-ajuns?

 Posted by on Sunday, 15 May 2016  7 Responses »
May 152016
 

Mă gândesc că aș putea să joc un rol sau mai multe și să fiu mereu așa cum și-ar dori alții să fiu. Mi-ar și ieși, știu bine. Uneori aș confunda chiar rolurile cu realitatea, mi s-ar părea că sunt autentică, alteori doar m-ar strânge costumele false purtate. Dar… aș fi așa cum simt că și-ar dori alții să fiu. I-aș simți pe alții mulțumiți și poate că m-aș împăca cu satisfacția aceasta.

Desigur, mă mint. Cu premeditare, chiar. Îmi spun că am nevoie și de-asta trebuie să fac lucrurile într-un anume fel. Îmi spun că nu pot să trăiesc fără și îmi creez obligația de-a fi și de-a simți într-un anume fel. Îmi spun că viața este despre a împăca lucrurile și atunci trebuie să mă adaptez situațiilor.

Mă privesc în oglindă și uneori mă simt o impostoare. Lupt cu mine ca să pot rămâne eu, așa cum sunt, autentică, dar simt și că jocul, manipularea, interesul, sapă, croindu-și drum, impunând, dăunând. Că toate vin din nevoia primordială de-a primi atenție, implicare, dragoste, mai contează, justifică în vreun fel lucrurile?

Sunt pe un drum al cărui capăt îl văd clar închis, dar eu tot îmi spun că e acolo o portiță prin care voi putea să trec, spre… acel ceva, desigur. Să numesc acel ceva pe care mi-l doresc? Mi-e imposibil. Rațiunea îmi spune clar că ceea ce îmi imaginez e absurd și irealizabil, așa că nici nu îndrăznesc prea mult să dau glas vreunei dorințe. Unele lucruri trebuie să rămână nespuse, nu? Dorite, dar nu exprimate.

Îmi zic că e bine să nu mă încadrez în tipare, să am o traiectorie atipică, când, probabil, de fapt, cel puțin uneori îmi doresc doar confortul și resemnarea tipicului. A firescului fără multe întrebări, nedureros. Drum simplu și banal. Da, e totul în mine o contradicție. Mă doare neresemnarea pe care o simt, probabil în aceeași măsură în care mă chinuie faptul că nu reușesc să simt într-un mod așezat, nefurtunos.

Să îți asumi cine ești și să simți, cu toată convingerea, că ești de-ajuns, aceasta-mi pare o realizare formidabilă. Posibilă?

sunt de-ajuns

Uneori.

 Posted by on Wednesday, 11 May 2016  4 Responses »
May 112016
 

Uneori zborurile sunt (în)frânte. Și aripile rănite. Inima se face mică-n piept, de frică, de neresemnare, și tace. Însă speră. Că rănile se vindecă, că cicatricile ajung să nu mai doară. Că dorul de zbor rămâne viu și vine o vreme când inima îndrăznește să creadă din nou.

Uneori și în tristețe există un fel de bucurie. A adâncirii în sine, a descoperirii acolo, în străfunduri, a ceva luminos, de abia o slabă pâlpâire, dar vie. Și munți de amărăciune crescuți spinos împrejur, ajung să se dărâme într-o clipă de neașteptată seninătate și lumină.

Uneori ajungi să simți că nu mai poți să ai încredere și putere, dar tot mergi înainte, faci pași așa, greoi și nesiguri, pe drumul care te duce undeva unde trebuie să ajungi, chiar dacă destinația ți-e necunoscută și nu există puncte de sprijin sau de reper.

Uneori lacrimi trasează cărări adânci pe obraji, însă sunt doar calea prin care ochii pot să râdă mai limpede și mai curat. Inima-și scutură nesiguranțele, sufletul se îmbracă în căldură și alergi spre viață cu toată teama care-ți mișună prin vene, cu toate întrebările fără răspuns.

Uneori ți se pare că te îndepărtezi și singurătatea te înconjoară, dar există și îndepărtări care apropie, și ceea ce timpul și distanța desparte, sufletul apropie, și bucuria regăsirii umple și alină, și emoția nestăvilită îmbată simțurile cu stropi de viață plină.

Continui să trăiești. Uneori. Mereu.

Maramureș, lemn și spații mici

 Posted by on Sunday, 8 May 2016  3 Responses »
May 082016
 

M-am născut în Maramureș, dincolo de deal, în capitala Maramureșului istoric, orașul aflat acolo unde se agață harta în cui, Sighetu Marmației. Am crescut la bloc, printre betoane, într-o vreme în care viața la țară era încă autentică și știu că mi-am dorit mereu ca vacanțele mele să fi fost într-o gospodărie dintr-un sat. Așadar, fată de oraș, chiar dacă unul de provincie, mic, dar cu o istorie mult pierdută în veacuri. N-am avut contact prea mult cu tradițiile și obiceiurile de la țară, nici n-am fost fascinată de acestea în vremea copilăriei și a adolescenței. Doar ca adult am început să văd/simt lucrurile în mod diferit.

Și-apoi, faptul că m-am născut în Maramureș  nu-mi pare un privilegiu, așa cum nu-mi pare nici o povară. E un fapt. Puteam să mă nasc oriunde altundeva în vreun colț al lumii acesteia, cred că aveam același sentiment, că nu-i vreun merit al meu sau ceva ce să-mi atribui, faptul că fac parte dintr-o comunitate sau alta. Mă bucur că sunt din Maramureș, așa cum, probabil, m-aș fi bucurat și dacă aș fi fost din altă zonă.

Îmi plac tradițiile, mi-aș dori să luptăm mai mult pentru a ne păstra obiceiurile, mă atrag din ce în ce mai mult liniștea și sentimentul de autenticitate pe care-l găsesc în sate mici pierdute printre dealuri, unde încă nu s-a pierdut de tot spiritul vieții libere și foarte aproape de natură. Mă bucur să văd că se fac multe eforturi pentru a fi salvate gospodării tradiționale, că se pune mult accentul pe turismul rural, că oamenii sunt tot mai interesați de un stil de viață eliberat de constrângerile tehnologiei.

Dincolo de marea vâlvă creată de piesa celor de la Taxi, fără a discuta despre locurile în care se află sau nu Dumnezeu, îmi pare că lemnul și spațiile mici caracterizează mult Maramureșul și chiar au farmec aparte. Bisericile vechi de lemn, care rezistă timpului deja de sute de ani, cocoțate pe mici culmi de dealuri, au ceva magic. Au amprenta aceea a încrederii oamenilor locului în divinitate și-n credințele strămoșești. Au un iz de poveste și un aer care impune sobrietate și întoarcere în sine, autoanaliză și întrebări despre viață și sensul ei.

Sus să avem inimile, e gândul care îmi stăruie în minte și nu-i legat neapărat de divinitate, ci mai mult de fiecare dintre noi, de noi înșine, de-o stare de împăcare cu sine, de eliberare de constrângeri, limitări, prejudecăți.

Câteva fotografii, despre Maramureș frumos, lemn și spații mici. Și încă autenticitate.

Îl învăț să zboare

 Posted by on Wednesday, 4 May 2016  6 Responses »
May 042016
 

Da, asta-mi doresc să fac, ca mamă, asta mă străduiesc. Să-l învăț pe Puști să zboare. Nu la propriu, deși, și-acolo, dacă-și va dori, voi fi alături de el să-l sprijin și să-l încurajez. Mi-ar fi drag să iubească zborul așa cum îl iubesc eu, să caute să încerce diferite tipuri de zbor – deja știe ce înseamnă zborul cu balonul, l-am dus mereu cu mine când am făcut școala de parașutism și apoi de fiecare dată când am zburat cu parapanta, deci încerc să-l țin aproape de lumea aceasta - și să aibă în el dorința și vibrația aceasta care-mi curge mie prin vene când vine vorba de zbor… dar, acum la un alt tip de zbor mă refer.

Îmi doresc să-l pot învăța că are aripi, chiar dacă nu-și dă seama de asta, chiar dacă îi e teamă, să știe că are aripi, acolo, în sufletul lui. Aripi care să-i dea îndrăzneală și entuziasm și dorință de-a încerca. De-a depăși limite, frici, de-a merge mai departe, de fiecare dată un pas mai mult. Tocmai pentru a putea să se bucure de cât mai multe, de tot ceea ce viața are să îi ofere.

E un copil precaut. Extrem de precaut, până dincolo de limita firescului. Îi e teamă. De nou, de necunoscut, de aventură, de înălțime, de întuneric, de orice care depășește linia extrem de restrânsă a zonei lui de confort. Și-n același timp, pe cât de teamă îi e, pe atât de mult își dorește să încerce lucruri, să depășească frica. Nu are încă opt ani, dar duce deja o mulțime de lupte cu el însuși.

Două exemple. Trecem un pod îngust care se și balansează. Prima trecere o facem cu comentarii continue – nu-mi place, mi-e frică, nu mai vreau, sigur nu se răstoarnă?, etc. La întoarcere, împotrivirea e la jumătate, începe să înțeleagă că podul nu e un pericol, îndrăznește să se și îndepărteze doi pași înaintea mea. În următoarele zece minute, deja își dorește să mai treacă o dată podul, de data aceasta singur, mult mai relaxat, demonstrându-și lui însuși că nu-i e deloc frică. Și-i iese, e bine, fericit, mulțumit că s-a detașat de frică.

aripi pentru Puști (2)

Alt exemplu. Rafting. De nivel doi, pentru începători, pe un râu liniștit. Două ore, cât durează tura, echipat până în vârful nasului cu tot ce-i trebuie, costum, cască, vestă, etc, el își plânge de milă – nu-mi place, sigur nu se întâmplă nimic?, de ce se mișcă barca mai tare? vai, mergem spre stâncă, etc… se bucură în momente prea scurte, prea puține, îi e frică și-l asigur continuu că e totul ok, are nevoie de confirmări, fără întrerupere. Când se încheie, deja ar vrea să o ia de la capăt, uită total că i-a fost frică și vede doar aventura, timp îndelungat vorbește doar despre cât de frumos a fost.

aripi pentru Puști (3)

Nu vreau să îl forțez, mă străduiesc să înțeleg ritmul lui, să-i înțeleg fricile, limitele, felul lui propriu de-a trăi și simți lucrurile și vreau să-l ajut. Să-i fie mai ușor să depășească temeri, să aibă încredere, mai ales în el însuși, în forțele lui, în capacitatea lui de-a face față. E o muncă continuă, uneori titanică și pot doar să sper că vom face treabă bună. Sunt aici să-i deschid uși, să-i ofer oportunități, să-l încurajez să încerce, să-i arăt că poate, că aripile sunt acolo, să-i întind mâna de fiecare dată când are nevoie, dar zborul trebuie să fie al lui. Trebuie să învețe să zboare. Și va învăța, am încredere.

aripi pentru Puști (1)

Entuziasmul, acest drog necesar

 Posted by on Monday, 25 April 2016  2 Responses »
Apr 252016
 

Uit lucrurile care mă bucură. De prea multe ori, pierdută în iureșul vieții, uit lucrurile care-mi picură entuziasm în vene, în suflet. Entuziasmul, acest drog atât de necesar, care pune lucrurile în mișcare, înspre creștere, care îmi oferă motivație și mă determină să fac. Lucruri.

Mersul pe bicicletă. Vântul în păr. Coborârea unui bulevard scăldat în soare. Senzația de libertate. Intimă, personală, adâncă. Senzația de senin. Pedalatul spre o stare de bine greu de pus în cuvinte. Bucuria pe care o simt de fiecare dată când cineva-mi mai cere sfatul pentru a-și cumpăra o bicicletă. Emoția copleșitoare când sunt în fruntea coloanei de bicicliste care traversează orașul în ziua SkirtBike.

Urcatul pe munte. Efortul fizic epuizant, gândurile înnegurate intrate-n panică, pierzându-se în fața trăirii. Frumusețea naturii, plinătatea, trăirea intensă, curată, scăpată de filtrul prea aspru al rațiunii. Și-apoi frumusețea perfectă a muntelui, a crestelor înalte care îmbrățișează cerul, a vântului care mângâie pădurile. Bucuria unui timp în care sufletul și mintea se detoxifiază de cenușiul vieții de zi cu zi.

Mâna Puștiului în mâna mea, dimineața, în drum spre școală. Seninătatea lui în orice moment, lipsa de gânduri întunecate, puterea lui de a se bucura de tot ce-i în jur. Modul în care numără entuziasmat păsărelele înșirate pe cablul de curent electric. Sau mirarea față de tot ce-i nou și interesant. Sau curiozitatea. Sau joaca nesfârșită, din te miri ce… pietricele din parc, personajele imaginare.

Oamenii dragi, foarte aproape, puțini la număr, de-abia de un numărat pe-o singură mână, dar atât de mult parte din ceea ce sunt. Oameni care mă învață despre încredere și drum care continuă, mai drept, mai încurcat, dar continuă. Despre lucruri mici, dar mari totodată, importante, detalii care schimbă ceva într-un fel de-a gândi, de-a simți.

Satisfacția lucrului bine făcut. Timpul în care mă implic în proiecte care necesită energie și determinare și implicare sută la sută și ies. Ies bine. Mulțumirea aceea, după ce fac ceva care îmi place și aduce un plus și altora, face bine, schimbă ceva. Muncă multă, dar justificată. Învățare și sentimentul că mereu mai e ceva nou de aflat, că drumul duce tot spre mai mult și mai mult.

Uit. Dar îmi reamintesc din când în când. Și scriu. Ajută, e doză de drog necesar.

Dacă nu poți pentru tine, fă pentru alții!

 Posted by on Wednesday, 20 April 2016  10 Responses »
Apr 202016
 

Discipolul spune:  ‘Sunt deznădăjduit. Ce ar trebui să fac?’ – ‘Încurajează pe alții‘, îi răspunde Maestrul.

E ceea ce mi-a scris cineva, ca și comentariu, pe facebook, cu ceva vreme în urmă… Și apoi, tot la asta m-am gândit. Mi-am dat seama că, de cele mai multe ori, e ceea ce mă readuce pe mine pe linia de plutire. Desigur, Puștiul mi-e lianul de salvare, țărmul rațiunii mele dar, de cele mai multe ori, ceea ce mă motivează pentru a putea continua - nu oricum, ci cu sens – e implicarea în alte activități, în proiecte, în lucruri făcute cu și pentru alți oameni. Și vreau și mă străduiesc, să fiu alături de cei din jur, care ar putea avea nevoie de mine.

Nu știu dacă vreodată voi simți că am făcut destul, că am făcut ceea ce trebuia făcut și rezultatele vor fi cu adevărat cuantificabile, dar, măcar aș vrea să am certitudinea că am încercat, că m-am străduit, că am reușit să nu mă văd doar pe mine și zona mea de confort îngustă, ci și în jur, oamenii, lumea, cu toate problemele ei. Că nu mi-a fost drumul prin viață trecere banală, insipidă, simplă existență.

Toți oamenii pe care-i întâlnesc și se apropie, într-un fel sau altul, mă învață câte ceva despre mine însămi. Unii mă învață despre toleranța mea la energia negativă pe care o transmit cei din jurul meu. Alții mă învață despre entuziasmul care există în interiorul meu și pe care nu-l conștientizez mereu. Unii mă învață despre limite, alții despre depășirea lor, dar nici un om pe care mi-e dat să-l întâlnesc și să parcurgem un drum sau măcar niște pași împeună, nu trece prin viața mea fără să mă învețe ceva. Cel mai mult apreciez când întâlnesc oameni care-mi spun – Loredana, viața este despre a fi alături de alți oameni, despre a ajuta, a aduce un plus valoare lumii în care trăim, iar atunci când reușesc să învăț de la astfel de oameni, mă simt ca un tren deraiat, repus pe șine, pe direcția lui bună.

Desigur, nu am răspunsuri la întrebări despre rosturi, despre motivele pentru care lucrurile se întâmplă într-un anumit fel, nu am răspunsuri la nesfârșitele de ce-uri… dar simt că, măcar uneori, reușesc să înțeleg că unele lucruri nu depind de mine, că altele trebuie lăsate în voia lor, să-și facă jocul, că uneori e greu și să renunți, nu doar să continui, că drumul merge înainte, chiar dacă uneori mai ocolește câte puțin.

Dacă nu poți pentru tine, fă pentru alții. Încerc.

Ne dăm prea multă importanță

 Posted by on Sunday, 10 April 2016  3 Responses »
Apr 102016
 

E gândul care-mi stăruie în minte zilele acestea. Nu scriu prea mult, poate e primăvara de vină pentru tăcerea strecurată din suflet în taste. Tac, însă vorbesc cu mine, cu florile care-au nins prin parcuri, cu oamenii asupra cărora nu-mi opresc privirile, cu cerul când senin, când aspru pornit pe harță. Știu că, oricât de multe răspunsuri am găsi, întrebările vor fi întotdeauna mai multe. Oricât de mult am alerga, mereu va mai rămâne mult până la țintă. Oricât de mult am dărui, nevoia de-a primi va fi mereu mai mare.

Trăim în jungla lui mai mult. Mai mulți bani, mai multă bunăstare. Mai multă atenție, mai multă dragoste. Mai multe așteptări, mai multe nemulțumiri. Mai mult, mai mult… o continuă luptă pentru mai multul pe care nu-l avem și considerăm că-l merităm, că ni se cuvine. Și-n lupta asta pentru a-l câștiga, de fapt, pierdem. Ne pierdem integritatea, coloana vertebrală, onestitatea față de noi înșine și față de ceilalți, capacitatea de-a ne bucura simplu, frumos. Ne dăm prea multă importanță și ne luăm prea în serios.

Dacă ne-am privi o clipă cu onestitate în oglindă, ce-am vedea? Am fi mulțumiți?

Gata, pun vocea analizei pe repaos și las aici câteva poze. Despre această primăvară. Zile cu seninătate să aveți!

aceasta primavara (5)

aceasta primavara (3)

aceasta primavara (1)

aceasta primavara (4)

aceasta primvara

aceasta primavara (2)

 

 

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

 Posted by on Sunday, 3 April 2016  8 Responses »
Apr 032016
 

Citesc pe facebook, într-un citat dintr-acela, motivațional și nu prea. Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Îmi stăruie în minte această întrebare și încerc să-(mi) răspund la ea.

Ce aș face dacă nu mi-ar fi frică? Probabil că aș trăi un pic mai ușor eu cu mine însămi. Că altfel, pentru mine frica nu înseamnă lipsa îndrăznelii. Doar îndrăznesc. Depășesc limite, încerc. Nu-mi lipsește curajul de-a încerca lucruri noi, cred. Dar există un soi de frică pe care-l port în mine, devenindu-mi stigmat. Poate că e frică tocmai de viață. De viață reală, cu de toate, suișuri și coborâșuri. Îi spuneam ieri cuiva că am senzația că prea e viața mea așa, când prea jos, când sus, dar sus nu pe măsura afundărilor, deh, om nemulțumit cum sunt, așa-mi pare. Și mă contrazicea, arătându-mi că mai este viață și între aceste zboruri și afundări. Viață reală în care nu doar exist, respirând inutil aerul, ci trăiesc, cresc un copil frumos, învăț continuu lucruri noi la muncă, călătoresc, visez, mi-e dor, sper. Trăiesc și nu doar stările emoționale extreme sunt cele care-mi definesc viața, că sunt bucurii sau tristeți, ci și modul în care fac față fiecărei zile. Alegerile raționale, deciziile de zi cu zi. Viața, așa cum e.

Ne e frică de necunoscut și totuși visăm și dorim mereu să avem altceva decât avem, chiar dacă ne e greu să definim acest altceva. Căutăm și cerem și ne zbatem și sperăm și ne temem. Poate că ne e frică că n-o să trăim destul. Nu ca timp, ci ca intensitate. Că n-o să primim destul, că n-o să avem rezultate destul de mulțumitoare, că n-o să simțim destul, că trece viața fără s-o trăim îndestulător, să simțim că ne e hrană suficientă. Pentru minte, pentru suflet. Si atunci, suntem mereu într-un iureș, spre a obține. Mereu mai mult.

Ne temem să nu irosim viața și din prea multă teamă, tocmai asta facem, pierdem. Probabil că, dacă nu mi-ar fi (și) frică, m-aș bucura mai mult și m-aș întreba mai puțin. Aș analiza mai puțin și aș lua mai mult lucrurile așa cum sunt. M-aș accepta mai mult pe mine așa cum sunt și m-aș critica mai puțin. Aș fi mai blândă cu mine însămi, așa cum mi se spune c-ar trebui să fiu. În același timp, îmi dau seama că și această frică are ceva firesc în ea și trebuie asumată. Că doar ieșirea din zona de confort duce spre creștere, că toate-s lecții, experiențe care mă duc doar spre mine însămi, mă învață despre mine și limitele mele.

Voi, care-i frica voastră cea mai mare și ce ați face dacă nu v-ar fi frică?

indraznesc

Valiza cu scrisori

 Posted by on Monday, 28 March 2016  5 Responses »
Mar 282016
 

(așa, de luni dimineața, o porție dulceagă de emoție, să îndulcim un pic mersul prea cerebral al vieții de zi cu zi!)

Ceea ce trăim azi se transformă în amintirea de mâine, un fel de hrană pentru suflet de care nu prea ne putem lipsi. Citisem pe undeva, de curând, o întrebare de genul – dacă ar trebui să alegi între a-ți pierde toate amintirile și imposibilitatea de a-ți face alte amintiri noi în viitor, la ce ai renunța? Destul de grea întrebare, nu?

E drept, prezentul e cel pe care trăim și trebuie să-l valorificăm, dar dacă prezentul nu ne-ar fi plin, nu am aduna nici amintiri valoroase în valiza timpului. Și unele amintiri au așa un parfum aparte. Chiar dacă le păstrăm în unghere retrase ale minții și n-avem prea des drum pe acolo, să le retrăim, revin ele din când în când și ne sunt prețioase, un fel de bijuterii care nu se măsoară în greutatea în aur, ci-n momente importante, valoroase.

Acum doi ani, când împlinisem 33 de ani, îmi dorisem un cadou aparte de ziua mea. Scrisori multe, scrise de mână, pe hârtie. 33, ca și vârsta pe care o împlineam. S-au aliniat atunci planetele, de fapt, niște oameni speciali le-au aliniat și cutia mea poștală a fost greu încăpătoare pentru cele peste 70 de plicuri pe care le-am primit.

La vremea aceea, le-am așezat într-o cutie și-n doi ani m-am întors de câteva ori la ele, lăsându-le să-mi mângâie sufletul. Mi-am tot dorit să le ofer un loc aparte, mi-am imaginat un album foto în care să le așez, să aibă fiecare plic locul lui… nu mi-a ieșit.

Azi m-am întors iar la cutia cu scrisori și le-am revăzut pe fiecare în parte. Fiecare plic, fiecare felicitare, fiecare scrisoare, fiecare vedere, tot. Zeci de gânduri senine îndreptate către mine de oameni din toate colțurile Europei. Oameni mulți pe care-i știu, oameni pe care nu-i știu, dar care mă știu ei, de-aici, de pe blog, sau prin intermediul altor oameni. Oameni care atunci, în ianuarie 2014, și-au rupt din timpul lor să-mi scrie mie cuvinte frumoase pe o bucată de hârtie, o felicitare sau o carte poștală. Oameni cărora le sunt și azi recunoscătoare și le mulțumesc, așa, cu fiori direct din suflet.

În ianuarie a acestui an, la altă aniversare și mai rotundă, a celor 35 de ani, fetele mele mi-au făcut cadou o valiză personalizată. O valiză pentru amintiri, umplută la refuz cu drag și emoție și prietenie. Și-am simțit azi că acolo e locul plicurilor mele. Amintirea prețioasă a unei zile de naștere tare specială, într-o valiză cel puțin la fel de specială.

V-arăt câteva dintre comorile din valiza mea. Că prea mi-s dragi, prea îmi bucură sufletul și prea-s faine, ce mai!
Hai, să avem o săptămână bună, cu seninătate.

valiza cu scrisori (3)

valiza cu scrisori (2)

valiza cu scrisori (6)

valiza cu scrisori (1)

valiza cu scrisori (5)

Suntem o nație de deprimați

 Posted by on Thursday, 24 March 2016  15 Responses »
Mar 242016
 

Suntem o nație de deprimați. Scrie cineva într-un comentariu la acest articol al Ioanei. Nu pot, nu am cum să rămân indiferentă la acest subiect atât de sensibil și-am ales să răspund articolului ei tot cu un articol, nu cu un comentariu.

În comentariul acela e mult adevăr, cred asta. Nu știu să spun cauzele, ce ne-a făcut să fim așa, dar depresia chiar e boala timpurilor în care trăim. Și nu, uneori nu-i suficient să credem că putem s-o controlăm, s-o catalogăm drept moft sau toană, s-o ignorăm și să ne tot zicem că, deh, or să vină și zile mai senine, ne-o fi și mai bine, vor trece aceste stări de tristețe, supărare sau amărăciune, oricum le-om fi numind, numai să evităm să spunem că poate fi vorba de o afecțiune, sau de o anxietate sau de o depresie. În formă ușoară, controlabilă prin propria rațiune, sau în forme care necesită terapie sau chiar medicație, dar oricum, nu un moft sau un negativism voluntar, o alegere conștientă de-a vedea lucrurile în nuanțe întunecate.

Toți avem și luptăm mereu împotriva gândurilor negre, doar le facem față în mod diferit. Pentru că suntem diferiți. Modul în care facem față situațiilor grele, perioadelor de stres, de efort mental și emoțional acut, vorbește mult despre noi. Suntem diferiți și e firesc să fim așa, unii avem o sensibilitate psihică mult mai ridicată decât media (rezultat al unei mulțimi de factori), alții sunt mai rezistenți, îi copleșesc mai puțin situațiile grele, fac față mai ușor.

Luptăm, de cele mai multe ori, singuri cu demonii din propria noastră minte. Ne considerăm slabi, ne ascundem, sperând c-o să putem să depășim singuri situațiile critice, fără să considerăm că avem nevoie de ajutor. Dar ceilalți chiar ne pot ajuta. Oamenii dragi, apropiați, ne pot ajuta dacă e vorba de stări deprimante ușoare, dar ne e necesar ajutorul specializat, psihologul, psihoterapeutul sau psihiatrul, atunci când e cazul de afecțiuni clinice, sau chiar medicația care controlează/reglează reacțiile chimice din creierul nostru. În definitiv, ajutorul dinafară înseamnă îndrumarea spre calea prin care tot noi, cu noi înșine, ajungem să schimbăm ceva în bine.

M-am crezut mereu, de când mă știu, un om optimist și puternic, însă știu că toate situațiile prin care am trecut în ultimii ani, și încă trec, și-au pus mult amprenta asupra mea, schimbându-mă, făcându-mă să mă afund. N-am ajuns în punctul de a renunța, deși am fost pe marginea prăpastiei de multe ori. Înțeleg perfect ce poate fi în sufletul și-n mintea unui om copleșit de ceea ce înseamnă viața, așa cum ajungi să o percepi, deformat, prin ochi de om care suferă. Știu perfect cum e să nu simți că ai vreun sens. Să rătăcești o zi și încă o zi și să ai sentimentul că drumul e inutil. Știu perfect ce înseamnă să mergi pe străzi cu capul plecat, pe lângă ziduri reci și gri și să simți că doar respiri, nu că și trăiești. Știu ce înseamnă să treci de la entuziasm la stare de absență totală, de neputință. Știu ce înseamnă să ai dorințe acute de abandon. Știu ce înseamnă să-ți privești copilul și să nu îl vezi, de fapt. Să nu vezi decât tristețe și amărăciune și neputință și o incapacitate cruntă de-a te bucura de orice.

În același timp, știu la fel de bine ce înseamnă să se zbată în tine mereu o nevoie de mai bine, de schimbare, o neacceptare care nu te lasă să te resemnezi. Și te face să continui să lupți. Să cauți. Sens, explicații, bucurie, viață. Să nu te lași. Să te împingă ceva de la spate, fără să poți să-i dai un nume, dar să fie acolo ceva care să nu te lase să renunți. Și să nu renunți. Să faci mereu pași înainte, sperând c-o să găsești soluțiile potrivite fiecărei situații. Așa se și întâmplă, uneori le găsesc, alteori nu. Dar continui să caut, chiar și atunci când nu mai cred că are sens. Cumva, chiar fără să-l conștientizez eu foarte clar și precis, sensul există. Da, există în mine și puterea, tăria de-a merge înainte, știu acest lucru.

Îmi place inițiativa Ioanei, nu știu cum am putea noi, ca oameni simpli, dar cu experiențe personale care ne-au marcat, să ne ajutăm între noi, însă cred mult că e necesar să se implice oameni specializați, să ofere forme de terapie asistată celor care au nevoie. Cred că e firesc să avem nevoie de ajutor, chiar dacă ne e greu să recunoaștem această nevoie, chiar dacă e greu să cerem ajutor. Și mai ales când nici nu știm unde și cum și dacă am putea fi ajutați. Dar se poate, trebuie să se poată.

(am vrut să scriu acest text, poate e de folos și altcuiva care luptă cu el însuși, în primul rând. nu descriu explicit motivele pentru care parcursul meu e și unul prin hăurile întunecate ale minții, dar cunosc într-un mod dureros de personal extrem de multe situații critice și îmi expun părerea doar în urma propriilor mele experiențe, fără să consider că știu eu care-s soluțiile, dimpotrivă… dar știu că e important să cerem ajutor, să nu ne însingurăm în închisorile create de propriile noastre temeri și nesiguranțe și traume și dezamăgiri.)

Apă de ocean

 Posted by on Tuesday, 22 March 2016  1 Response »
Mar 222016
 

Apă de ocean ești tu. E calmă, ca și tine.
Și e și zbucium nesfârșit, așa cum ești și tu.

… mi s-a spus cândva!

Calmă, eu? Nu sunt calmă, nu sunt liniștită, nu sunt împăciuitoare.
Nu sunt cumpătată și nici previzibilă. Nu sunt aducătoare de pace.
Nu sunt lumină, nu sunt nici zâmbet. Nu sunt soare, nici speranță.
Nu sunt știință, nici înțelepciune, nu sunt nici cunună de lauri.
Nu sunt nici apă lină, nu sunt nici apă stătătoare.
Nu sunt de împărțit, nu dau bucăți din mine, jumătăți.
Nu am rădăcini, nu am nici aripi, nu sunt de turcoaz.

Sunt zbucium, da. Și nerăbdare, dor și așteptare.
Sunt furtună și tristețe, istovire și tulburare.
Sunt întrebări, nesiguranțe, emoții și trăiri intense.
Sunt și dor de zbor și sunt și frânturi de poezie.
Sunt greu de citit, de înțeles, fără instrumentele potrivite.
Sunt om simplu, cu privire limpede și adâncime sufletească.
Sunt implicare și dedicare, sunt suflet. De femeie.

Am ușa sufletului deschisă, deși-i acolo o barieră crescută din teamă.
Îmi acordez sufletul pentru toți cei care pășesc dincolo de prag.
Îi privesc în ochi și mă bucur de lumina revărsată din priviri.
Sălășluim întru clipe rupte din eternitate. Măcar pentru o vreme.
Căci ușa e mereu trântită. Smulsă din țâțâni.
Și totuși, sunt dependentă de drog sufletesc.
De apropiere.