Scrisoarea de 8 ani

 Posted by on Monday, 22 August 2016  1 Response »
Aug 222016
 

La mulți ani, Puștiule!

Ai împlinit opt ani azi și eu îți scriu această a opta scrisoare de ziua ta – da, îmi doresc să fie un obicei de care să nu mă despart în nici un an – din mijlocul unui iureș greu și de înțeles, greu și de explicat, la finalul unui proiect în care am pus, așa cum fac de obicei, tot ceea ce sunt, tot ceea ce pot.

Când mă întrebi de ce fac toate lucrurile pe care le fac, de ce alerg într-o parte și-n alta, de ce simt nevoia să fiu implicată în activități, de ce sunt aproape mereu într-o viteză pe repede înainte, îți tot răspund în multe cuvinte. Încerc să îți explic, sau, poate încerc să îmi explic mie. Că e nevoie să simt că sunt utilă. Că îmi doresc să găsesc ceva ce caut, dar nu pot defini. Că tot ceea ce fac e pentru că am nevoie să fie sens, chiar dacă nu văd clar, bine definit.

De fapt, e simplu. Vreau ca lumea să fie un loc mai bun. Și dacă pot și eu să fiu o părticică din procesul de schimbare în bine a ceva, nu vreau să stau deoparte.

Asta îmi doresc și pentru tine. Să nu vrei să stai deoparte. Să cauți. Să fii chiar mai temerar decât sunt eu și să încerci. Să faci lucruri. Mici, mari, nu contează. Dar să le faci punând acolo emoție și autenticitate și răbdare și înțelegere. Ahh, multă înțelegere, să poți accepta ceea ce nu depinde doar de tine și nu poți schimba, să poți trece prin foc și sabie și totuși să mergi mai departe, să poți să vezi seninul din întunericul în care sunt uneori îmbrăcați oamenii, să poți iubi chiar și atunci când totul pare inutil și nejustificat.

Aș vrea, Puștiule, să fii bine. În felul tău. Așa, temător. Așa, extrem de sensibil, de parcă te-ai lua la întrecere cu mine într-ale sensibilităților. Așa de senin și de curat la suflet. Așa încăpățânat, curios, răzvrătit. Așa de copil. Așa de frumos și bun și drag. Vreau să fii bine. Să fie viața o aventură pentru tine. Din care să înveți, mereu să înveți ceva. Despre tine, despre cei din jur, despre lume, despre emoții, despre sens.

Știu că nu vei avea mereu parte doar de bucurii și de drumuri line. Că-n firescul vieții sunt de toate. Și la toate, așa cum vor veni, să poți să le faci față, asta sper. Să rămâi senin și-atunci când o să fie furtună. Să rămâi drept și-atunci când viața te va forța să te încovoi. Să fii tu, întreg, în cea mai bună variantă posibilă.

Mulțumesc, Puștiule frumos, Marc. Să fiu mama ta e o călătorie înspre un sine mai bun, sper mult acest lucru. Simt că învăț, alături de tine, să fiu mamă, să fiu om, să fiu. Da, mai ales, învăț să fiu. Grea lecție, nesfârșită lecție. Și sunt recunoscătoare pentru acest drum al nostru, în comun, pentru această dragoste pe care o revarși asupra mea. Te iubesc, copil frumos. Tare te iubesc.

opt ani

Untold. Un pic altfel.

 Posted by on Thursday, 11 August 2016  3 Responses »
Aug 112016
 

Zilele trecute am îmbrăcat pentru prima oară un costum popular. Da, deși sunt din Maramureș, au trecut 35 de ani până să port straie populare din cap până în picioare, de la năframă la opinci. Și dacă tot a fost prima oară… a fost într-un mod total aparte, în loc aparte. La Untold, Cluj.

Cum m-am simțit? Ca un copil. Emoționată. Cu senzația că port ceva prețios. Și drag. Cu o fâstâceală dată de faptul că făceam atât de puternic notă discordantă în mulțimea de-acolo, de la Untold. Deh, eram un personaj cu care tinerii vroiau să-și facă poze. Dar eu aveam o bucurie care-mi desena un zâmbet puțin cam prea larg pe față.

De ce-am făcut acest lucru? Ei, da, și pentru că-mi place să fiu altfel, împotriva vântului. Măcar uneori. Dar nu-i acesta motivul, de fapt. Am fost prezentă acolo, în toate cele patru zile de desfășurare a festivalului, pentru a promova proiectul Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, Maramureșul, oamenii și tradițiile, ceea ce încă avem valoros și autentic. Am dus la Untold o claie de fân, un atelier de pictat pe linguri de lemn, cărți poștale și hărți de promovare a festivalului, niște oameni faini și multă dorință de-a face ceva cu sens.

V-arăt câteva poze, că vorbesc ele mai bine decât reușesc eu să exprim acum în cuvinte. Sunt făcute de Diana Cherecheș. Diana mea. happy

Untold 2016 (1)

Untold 2016 (2)

Untold 2016 (3)

Untold 2016 (4)

Untold 2016 (5)

Untold 2016 (6)

Untold 2016 (7)

Untold 2016 (8)

Untold 2016 (9)

(așa bine a fost încălțată în opinci, c-am rămas toată ziua și toată noaptea așa. și să vedeți ce mai țopăiam pe Arena Cluj, la concertul Parov Stelar, în echipamentul ăsta. mișto a fost. )

August, ce te-ai grăbit așa?

 Posted by on Monday, 1 August 2016  2 Responses »
Aug 012016
 

Chiar așa, când s-a făcut primăvară? Da, da, primăvară zic. Că nu-mi aduc aminte să fi respirat prea mult aer proaspăt, a copaci înfloriți și natură reînnoită. Și iată că s-a făcut august, vara-i și ea pe calea spre pierzanie. N-ar fi o problemă prea mare, nici n-aș plânge-o excesiv, dar… iarăși vine toamna. Suntem bătrâni, cum zice poezia.

Suntem. Deși ne vrem tineri, energici, entuziaști, liberi și frumoși, ahh, fără îndoială, frumoși. În trup și-n spirit. Nu ne iese, n-are cum. Suntem oameni. Dar cică tot colbul acela de-l adunăm de pe drumurile vieții de zi cu zi, ne face irepetabili, frumoși într-un mod unic, al nostru, al fiecăruia. Așa o fi, dar tot ne e teamă să ne arătăm lumii exact așa cum suntem. Și cărăm cu noi armuri. De apărare, de izolare.

S-a dus mai mult de jumătate din acest an. M-am tot gândit zilele trecute că, dacă ar fi să fac o analiză a lunilor acestora, nici nu știu cum mi-ar da rezultatul, probabil doar m-ar speria, mi-ar transmite o stare de panică… din care-aș ieși, eventual, odată cu trecerea într-un alt an. Uff, nici atunci, că iarna mi-e de hibernare psihică și-mi pun pe suflet cojoace multe, să nu mă doară înghețul și neviața. An de schimbări multe mi-e anul acesta, de frustrări, de drumuri inutile, de oameni noi și vechi, de… amalgam și haos, cel puțin aparent. Necesar? Cine-s eu să am răspunsul la întrebarea aceasta? Mai bine tac. Mă prefac că nu-i important și merg mai departe. Șontâc, șontâc.

S-aveți un august senin. Frumos. Plin. Calm. Sau așa cum vi-l doriți. Al meu o să fie nebun. Măcar un pic, știu, o să fie nebun de frumos. Pentru că lucrez la un proiect în care-mi pun tot sufletul – deh, poate că am puțin, de-aia e necesar să fie tot – și mai e și ziua Puștiului în august. Opt ani, și el prea se grăbește să crească.

copii

(așa, desenați-vă un zâmbet pe față și continuați. pe drum o să întâlniți și tristețe, dar și ea-i firească, cum și Puștiul de opt ani o spune. toți ne străduim să ne colorăm zilele în nuanțe mai senine. uneori ne iese, alteori nu prea. dar continuăm.)

Creștem ziduri

 Posted by on Saturday, 30 July 2016  4 Responses »
Jul 302016
 

Construim, puteam să spun, dar n-am vrut. Creștem ziduri. Le udăm, ca pe plante, le îngrijim, să nu cumva să le-apară fisuri, pe unde s-ar putea observa vulnerabilitatea, slăbiciunile. Când simțim că se clatină, le consolidăm, n-am putea suporta să rămânem dezgoliți, așa cum suntem, cu toate câte le purtăm în noi, dacă zidurile s-ar dărâma.

Ziduri între oameni, desigur. De apărare ni se pare că sunt. Și-s de separare, de fapt. Punem prima piatră doar pentru a atrage atenția, sunt un strigăt de ajutor venit dintr-o incapacitate de-a spune, de-a cere, de-a ieși din noi și apoi, piatră cu piatră, zidurile cresc, în noi și împrejurul nostru. Ne dorim să fie punți și creștem ziduri. Din prea multă teamă că vom fi judecați, neînțeleși, neacceptați pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce simțim, creștem ziduri. Cumva, găsim mereu resurse în noi pentru a le ridica tot mai sus, tot mai consolidate, în loc să găsim resurse pentru a le dărâma.

Privesc undeva în urmă, cu mulți ani în urmă, la o punte. Una care părea să fie solidă, clară, reală. Peste timp, peste obstacole, peste neajunsuri, peste superficialități. Și văd acum acolo doar un zid. Cine a pus temelia lui, nici nu mai contează. Doar a crescut, parcă peste noapte, un zid între suflete. Unul pe care știu bine, mai apoi singură l-am făcut impenetrabil. Ca nu cumva să se vadă pe undeva urmele rănilor parcă veșnic nevindecate, ca nu cumva, dacă zidul n-ar fi atât de solid, să poată s-atingă ceva acea zonă extrem de sensibilă. Cetăți întregi de apărare au crescut în timp. Dar de separare, de fapt.

Cu ziduri sau fără, tot sensibili suntem. Tot oameni, deh. Tot ne găsesc durerile, tot simțim intemperiile, tot nu suntem apărați. N-avem cum. Cât timp trăim, simțim. Mai învățăm să controlăm felul de-a primi ceea ce ni se dă, mai domolim furtunile emoționale din noi, mai educăm, mai disciplinăm. Mai creștem, ne zicem. Mai învățăm, mai… mergem pe un drum spre un sine mai bun, mai înțelept… mai nu știu cum. Dar poate că, de fapt, doar ne adaptăm. Că n-avem altă cale. Trebuie să facem față.

Sunt bine și atunci când nu sunt bine. E mai ușor, mai la îndemână, să plâng și să mă plâng. Mai omenesc. Dar, cum îmi zicea cineva zilele trecute… Loredana, de fapt, tu faci față la toate, că e în tine capacitatea și nevoia de-a face asta. Știu că așa e, văd. Încerc să nu mă plâng, constat lucruri. Observ, caut, nu înțeleg. Mi-s firești și furtunile. Cam multe anul acesta, ce-i drept. Dar sunt… trecătoare, ca orice furtună. Și chiar dacă nu învăț nimic din ele, tot trec.

Napoli, ianuarie 2016 (12)

 

Cui m-ai lăsat?

 Posted by on Saturday, 23 July 2016  7 Responses »
Jul 232016
 

Ți-ai întors fața de la mine, mâna mi s-a desprins din mâna ta, aerul dintre noi s-a transformat în zid, și eu am rămas. A nimănui, de nicăieri. 

Acum îți aparții ție, mi-ai zis. Mai mult ca niciodată, acum îți aparții doar ție, pentru că a venit momentul să zbori singură. Nu, nu închide ochii. Nu, nu îți fie teamă. Nu, nu ești singură. Te ai pe tine și tu ești cel mai de nădejde sprijin al tău însăți. Întinde-ți aripile, dezmorțește-ți-le, uită-te la ele, sunt întregi și sunt pregătite. Zboară, dă-ți drumul, căderea în gol nu te va frânge, va însemna doar drumul tău spre a învăța înălțarea. Privește. Cu ochii minții larg deschiși, cu fiorii inimii neîncarcerați. Simte. Lasă-te să fii. Tu, așa cum ești. Curajoasă, temerară, mai cu seamă atunci când îți pare că doar frică îți curge prin vene și nesiguranța e ceea ce vorbește despre tine.

Cui mă lași, viață? O întreb, dar nu-mi răspunde. Cică să-mi găsesc singură stropul acela de lumină care să m-ajute să ies din tunelul întunecat al fricii de-a fi. Ce-i pasă că plâng și mă plâng, că am sentimentul că mă frâng, că-n mine se duc războaie și-i ba speranța la putere, ba îmi pare că în jur e doar o negură deasă?! Nu-i pasă. M-abandonează pe drumul pe care nici nu-l pot desluși, nici nu știu dacă e în fața mea sau dacă e drum drept ori presărat cu bucăți însângerate de suflet rănit. Și eu? Eu mă simt străină de mine însămi și caut în oglindă trăsături familiare care să alunge senzația de pierdere.

 Îmi desenez pe față un zâmbet, îmi pun tenișii-n picioare și continui. Sau poate stau pe loc o vreme, ca să pot vedea mai limpede. Acccepți să mori doar pentru ceea ce te face să trăiești, zice Saint Exupery în Citadela. Aprob tacit.

Portugalia

Niște nu-uri pe aici

 Posted by on Sunday, 17 July 2016  3 Responses »
Jul 172016
 

Nu zic prea multe în ultima vreme, deși aș vrea. Aș vrea să pot să-mi gestionez timpul mai bine, să-l folosesc și mai cu sens decât reușesc să o fac, aș vrea să am răspunsuri la mai multe întrebări, direcții mai clare, oameni mai înțelegători aproape. Aș vrea. Dar viața e un amalgam cu de toate și nu-mi rămâne decât să jonglez printre obstacole, să iau, atât cât pot, ceea ce mi se dă bun și să continui. Cu multe nesiguranțe, cu multe necunoscute, cu căderi și ridicări, dar, măcar uneori, și cu un sentiment că… toate drumurile duc undeva. Spre un sine mai limpede, spre o acceptare a mea însămi, cu mai puține penalizări, cu mai puțină duritate. Pentru că, poate, există o parte bună și în nu-urile care îmi ies în cale.

Nu e niciodată prea târziu. Cât timp trăiești, ai o șansă. Și o datorie. Să încerci. Să cauți. Să continui.

Nu sunt mai tari decât tine problemele tale. Tu le rezolvi pe ele, mai repede sau mai târziu. Și poate, pe unele trebuie doar să le lași să treacă, nu să te zbați să le găsești soluție.

Nu există drumuri fără sens. Un drum închis înseamnă o direcție nouă, nu un final. Poate că nu vezi direcția aceea foarte clar tocmai de la început, dar răbdarea e un exercițiu care se învață. Și tare mai e utilă.

Nu e lipsă de curaj să renunți. E dovadă de tărie de caracter să accepți ceea ce nu poți schimba. Nu toate depind de noi, individual, nu pentru toate avem capacitatea sau autoritatea de-a schimba, cere, aștepta să fie altfel decât e.

Nu e nefiresc să îți fie teamă. Dincolo de zona de confort începe dezvoltarea personală. Cred asta, deși aș prefera, de multe ori, să fie mai simplu să ne învățăm lecțiile. Nu să dăm de zece, de douăzeci de ori cu capul de un zid, până să înțelegem să trebuie să schimbăm direcția.

Nu toți oamenii uită să fie oameni. Cu puțin noroc, întâlnești exact oamenii de care ai nevoie. Știu, oamenii de care avem nevoie nu sunt oamenii care sunt de acord cu noi în toate. Însă, de oameni cărora să le pese de noi, de ei avem nevoie. Să ne-arate că le pasă, să aibă grijă la rănile pe care ni le pot cauza, chiar și atunci când nu sunt de acord cu noi, să ne-o transmită prin prisma afecțiunii pe care ne-o poartă.

Nu e greșit să nu ai încredere în tine. Oamenii care n-au încredere în ei sunt cei care caută, care realizează lucruri mari (mi s-a spus de curând, într-o noapte târzie și tare m-a mai alinat într-un moment întunecat).

Toate nu-urile acestea sunt, de fapt, da-uri pe care mi le spun și mi le repet. Da pentru încredere, da pentru entuziasm și motivare, da pentru seninătate, da pentru partea aceea bună din oameni. Da pentru a înțelege și a accepta, da pentru a merge mai departe. Da pentru fiecare drum pe care viața mi-l așterne în față, da pentru lucruri făcute cu sens, da pentru a fi de ajutor celor din jur.

Ne e plină viața de nu-uri. Învățăm mai ușor să spunem nu, decât da. Măcar uneori, când devin conștientă de forța de negare pe care-o stăvilim în noi, încerc să transform nu-urile în da-uri. Sau măcar în… voi încerca. Și încerc, nu atât cât mi-aș dori, nu atât cât simt că aș putea, dar încerc. Și e ok. Și cu nu-uri, și cu da-uri, cu de toate.

Vouă, de ce fel de nu-uri vă e frică?

da pentru momente speciale(da pentru un moment tare fain de la Skirtbike, bucurie de-aia pură, simplă, de copil)

Încă-i bine

 Posted by on Monday, 11 July 2016  3 Responses »
Jul 112016
 

Sub egida acestei expresii mi-au fost mie zilele de weekend. Prin niște locuri greu de transpus în cuvinte. Maramureș frumos, fabulos de frumos. Sus pe Bradova, în Bârsana. Și-n Săpânța. Și-n Valea Stejarului. Și-n Sighet. Pregătiri pentru cea de-a șaptea ediție, și cea mai spectaculoasă, e proiectului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel.

Încă-i bine, obișnuia să spună Moș Pupăză, cioplitorul în lemn și-n suflete, din Valea Stejarului, omul legendă care a lăsat în urmă o imensă moștenire meșteșugărească. Încă-i bine. Poate că așa ar trebui să ne repetăm și noi, de fiecare dată când ni se pare că ne e greu, prea greu ca să putem duce ceea ce ni se dă de dus. Încă-i bine. Hai să ne tragem sufletul, să ne umplem plămânii de răbdare și înțelegere și… să mergem mai departe. Că avem multe de trăit și puțin timp, chiar dacă ni se pare că suntem stăpâni… pe lume și pe timp.

Da, așa mi-ar plăcea să-mi zic. Să înțeleg, să simt, să mă liniștesc, să am mai multă tărie, să… Dar, desigur, sunt îndemnuri care îmi rămân o clipă în minte, sper să se întipărească cumva pe acolo, dar… trec. Și mă războiesc, iar și iar, și sper și cred și renunț și o iau de la capăt. Viață, deh.

Maramures frumos (1)

Am umblat pe dealuri zilele trecute. A fost ploaie, a fost soare, au fost priveliști de vis. Au fost oameni la fel de spectaculoși ca și dealurile din jur, ca și natura care mă îmbrățișa din toate părțile. Oameni ai locului. Cu povești fabuloase ascunse-n ridurile adânci și în părul cărunt. Povești de peste veacuri, din alte mersuri ale lumii. Oamenii din lumea satului, încă vie, încă autentică, pe-acolo, departe de șosea, departe de casele aliniate una lângă cealaltă. Gospodării împrăștiate pe dealuri, oameni care și-au întrerupt munca, pregătirea căpițelor de fân, păzitul vitelor, săpatul pământului… ca să ne primească în casa lor, ca să ne pună pe masă un blid cu zamă de găină cu tăieței făcuți în casă și un pahar cu lapte proaspăt muls. Și, cel mai spectaculos, ne-au primit cu inima deschisă.

Maramures frumos

Am stat în casele oamenilor și m-am uitat la albume cu fotografii vechi, de zeci de ani, cu miros de timp și tradiții, am ascultat voci de demult. A fost bine. M-am făcut mică într-un colț de laviță și am ascultat. M-am uitat la ridurile de pe frunțile oamenilor, la pereții învechiți, la toate elementele unei gospodării de la țară și m-am bucurat. Că pot să mă las cuprinsă de tihna, de liniștea de-acolo, de mai sus, de simplitate. Că pot să fiu parte la momente în care înțelepciunea aceea nativă, a omului simplu, își spune cuvântul. Oameni cărora să mergi la școală încă li se pare ceva rezervat doar… domnilor, deh. Cine suntem noi să vrem mai mult decât avem, zicea bătrâna unei gospodării în timp ce fiica dânsei mărturisea melancolic că… măcar copii mei să meargă la școală, că mie tare mi-a plăcut să învăț, dar n-a fost rost de școală, viața mea s-a petrecut muncind pământul și îngrijind animalele… 

Încă-i bine, zic. Și mi se strânge sufletul de durerea unei lumi întregi și mă simt o norocoasă. Recunoscătoare tare.

(în fotografiile de sus sunt detalii din poveștile cu care m-am intersectat, mai jos e școala veche din Bârsana, minunată bijuterie de peste veacuri, apoi priveliștile fabuloase din locul acela unde se va concentra ediția din acest an a festivalului, pe Bradova. și-o margaretă, mică, singură printre străini, ca mine, cumva… )

Maramures frumos (4)

Maramures frumos (3)

Maramures frumos (5)

Maramures frumos (2)

 

Jul 062016
 

Am început ziua de duminică, 3 iulie, cu aripi în suflet. Am pus pe repeat piesa băieților de la Rolling Papers, care urmau să ne cânte în acea seară, la eveniment, și-am simțit că-mi curge prin vene poftă de viață, ca-n versurile lor. Amestecată cu stres, emoție, agitație, entuziasm, frică, nerăbdare, nesiguranță, euforie. Multe, la un loc toate, dar ținându-mă bine ancorată pe direcția necesară și străduindu-mă să iau lucrurile pas cu pas, să am încredere că totul va ieși bine. Dacă am reușit să trecem toate obstacolele din ultimele săptămâni de organizare, ziua evenimentului trebuie să fie perfectă, va fi, îmi tot zic.

Piedici multe, de dimineață, bețe în roate, discuții absurde. Pas cu pas, rezolvate toate, premize bune, emoții pozitive. Și-apoi teama strecurându-se în suflet o dată cu primii stropi de ploaie. Câteva ore cu sufletul făcut ghem în căușul palmelor, cu ochii îndreptați întruna spre cer unde speram să apară un petic încurajator de albastru. A tunat și a fulgerat, a plouat cu găleata. Să vă explic ce simți într-un astfel de moment, când plouă absurd și știi că te-ai pregătit timp îndelungat și ai pus la punct cu enorm efort detaliile unui eveniment pentru sute de oameni, desfășurat exclusiv afară? Mda, greu de explicat.

E ora 14, ploaia se oprește, peticul de albastru se ivește, ne bucurăm, ne-adunăm fetele, ne pregătim, pornim spre întâlnirea cu voluntarii. Ne zicem că suntem norocoase, entuziasmul revine, totul bine. La locul evenimentului stabilim sarcini… și ploaia începe iar. Nestingherită, mocănească, deh. Și plouă, și plouă. Și se face ora 16 și evenimentul trebuie să înceapă la ora 17, acolo, pe Câmpul Tineretului, locul frumos din Baia Mare unde speram să vedem fetele bucurându-se alături de noi de parada biciclistă și apoi de un concert și de un picnic. Pe iarbă, da.

Ploaia ne pleoștește zâmbetele și ne îngheață entuziasmul în vene și întrebarea vine inevitabil – ce facem, anunțăm că amânăm? Deja mesajele vin multe, fetele de-acasă vor să știe dacă evenimentul se mai ține, previziunile meteo sunt sumbre, plouă și plouă, nesiguranțele cresc, ne simțim din ce în ce mai presate să luăm o decizie cruntă, de-a amâna un eveniment pregătit până în cele mai mici detalii. Argumentele pentru a amâna par a fi mai logice, picnicul și concertul sunt compromise, chiar dacă parada se ține pe ploaie, activitățile extra pregătite și ele trebuie anulate, n-ai cum să le desfășori dacă plouă… ce facem?

Ce facem? Atâta teamă am simțit în momentul acela… nu știu pentru ce îmi era mai multă teamă… să decid să continuăm, sau să decid să renunțăm. M-am simțit ruptă în două atunci. Și decid. Nu amânăm. Cum o fi, mergem mai departe, ne asumăm schimbările care se cer, limitările, dacă e cazul, din cauza vremii.

Pregătirile pentru concert se fac în contratimp și băieții se descurcă minunat, târgul de produse handmade e pregătit și el cu multă atenție la detalii, atelierele se pun la punct, standul de înscriere e gata, detaliile de logistică verificate. Ne tragem sufletul, e bine. Fetele încep să vină.

Frumoase, cu biciclete pregătite din timp, cu flori, coronițe, detalii colorate, fete vesele, cochete, familii cu copii, mulți copii, de toate vârstele, doamne multe, veselie și culoare, multe încurajări. Oameni care-au așteptat și dorit evenimentul, s-au pregătit din timp, și-au rezervat duminica pentru SkirtBike. Și soarele iese, cerul se curăță și totul pare să se așeze. Facem înscrierea, sunt trei sute de fete la eveniment și mulți, mulți băieți, vreo cinci sute de oameni în total. În ciuda vremii capricioase, în ciuda faptul că ploua încă foarte aproape de începerea evenimentului. Și ce ploaie.

Plecăm pe traseu, colorăm orașul. Ca în fiecare an, acela e momentul în care sufletul mi se umple de ceva greu de descris. Atunci simt că are sens, că ceea ce reușim să facem e și frumos și necesar. Aproape o oră ne ia să parcurgem bulervardele orașului, cei șase kilometri și jumătate de traseu. Simt că facem ceea ce trebuie, că e evident faptul că numărul de bicicliști a crescut în Baia Mare de la an la an, că asta se datorează și evenimentului nostru și… e bine.

Marc pedalează, pentru prima oară, alături de mine, pe bicicleta lui. Mândru susținător, cel mai mic voluntar la eveniment, Puștiul meu de aproape opt ani. Fetele mele-s cu mine, biciclistele-s colorate și vesele, ne bucurăm, țipăm, claxonăm, trăim intens această zi a biciclistelor din Baia Mare.

Ne întoarcem la locul evenimentului, unde, neașteptat după atâta ploaie, oamenii se așează pe câmp, la picnic, concertul Rolling Papers sună bine, e antrenant, vibrează în mine o emoție uriașă, o bucurie, un entuziasm, țopăi pe-acolo, așa cum n-am făcut-o în nici un an, mereu extrem de preocupată să iasă totul bine. Dar de această dată mă bucur. Vorbesc cu oameni, mă îmbrățișează copii și mulți oameni faini veniți să fim acolo împreună.

Și-apoi, la microfon, tot cu emoții multe, le spun oamenilor despre SkirtBike, despre cum pornim în fiecare an de la zero și construim un eveniment cu oameni și pentru oameni, mi-e sufletul plin de recunoștință și acesta e lucrul pe care vreau să îl transmit, recunoștința pentru toți cei care au pus mână de la mână, sponsori, parteneri, echipa, voluntari, oameni faini fără vreun interes, ca lucrurile să ne iasă. Dau premiile, multe, faine, cele trei biciclete, văd și bucuria unora și dezamăgirea altora, văd și oamenii veniți acolo din drag pentru mers pe bicicletă, și pe cei mânați de dorința de-a câștiga ceva, simt și entuziasmul, dar și criticile, mă încarc cu toate. Încerc să rămân, acolo, în fața a sute de oameni, senină, încrezătoare. Mă bucură adânc bucuria pe care-o facem fetelor cărora le dăruim biciclete, bicicletele cu sens, componenta socială a evenimentului, pentru fete care-și doresc, dar nu-și permit o bicicletă. Sunt momente prețioase, mă simt privilegiată că pot, că putem să ajutăm.

SkirtBike se încheie, adrenalina îmi curge prin vene, vreau să mă bucur în continuare de un eveniment desfășurat așa cum ne-am dorit, așa cum n-am mai sperat, după toate încercările la care-am fost supuse în prima parte a zilei. E seară, e târziu, vin și critici la care nu mă aștept, declicul se produce, epuizarea își spune cuvântul și mă afund. Ca de fiecare dată după eveniment, mă simt copleșită, simt că am dat tot, tot ceea ce puteam, tot ceea ce sunt și nu știu de unde să mă mai adun. Stau singură noaptea târziu pe câmpul golit de oameni, pustiu, curat, frumos, sub un cer cu stele, parcă în ciuda furtunilor din ziua trecută, și vreau să-mi liniștesc iureșul sufletului, dar nu încerc să mă ridic de unde sunt și nici să-mi șterg lacrimile care curg pe obraji. Știu că îmi trebuie timp.

Și trec câteva zile, văd că am făcut un lucru frumos pentru oraș, primesc feedback-uri exact așa cum speram să fie, mă liniștesc, odihna ajută mult, trag linie și pot să spun că am avut o ediție SkirtBike fabuloasă. Cu mici minuni de la început până la final. Cu enorm de mult stres, cu multe probleme, discuții, nemulțumiri, frici, cu greșeli din care sper să învăț, să învățăm. Dar și cu atât de multă bucurie și culoare.

Recunoștință adâncă, sinceră, asta simt, pentru fiecare om care a sprijinit în acest an SkirtBike Baia Mare.
Vă mulțumesc, din suflet.

skirtbike 2016 (1)

(v-arăt mai multe poze în alt articol. deocamdată, imaginea aceasta extrem de prețioasă, așa cum am visat că SkirtBike va fi anul ăsta. în locația aceasta minunată, oameni mulți, biciclete multe, petrecând un timp fain împreună. o minune că s-a întâmplat așa.)

De ce?

 Posted by on Saturday, 2 July 2016  2 Responses »
Jul 022016
 


E cea mai grea întrebare.
Să spui clar și fără urmă de îndoială de ce… orice. De ce simți, de ce visezi, de ce cauți, de ce ai nevoie, de ce dorești, de ce iubești, de ce urăști, de ce lupți, de ce continui, de ce…. trăiești.

Dar cred că e și cea mai inutilă. Îmi tot spune cineva în ultima vreme, Loredana, nu te mai întreba, doar fă. Răspunsurile au să vină la vremea lor. Dar tot înțeleg greu. Tot accept greu.

Mă grăbesc. Să știu, să aflu, să înțeleg, să nu îmi rămână semne de întrebare. Nu am răbdare, mi-e greu să pornesc pe drumuri necunoscute fără ca măcar, rațional sau emoțional, să am un motiv clar care mă motivează, fără să mă conving eu pe mine că drumul are sens. Caut sens în toate. În diminețile devreme, în cărțile pe care le citesc, în relațiile cu oamenii pe care-i întâlnesc, în lucrurile pe care le fac, în tot ceea ce simt și trăiesc.

SENS. Aceste patru litere leitmotiv.

Poate că e firească aceasta nevoie de-a da un sens tuturor lucrurilor. Sau, poate că e un fel de apărare în fața imprevizibilității vieții. O nevoie de-a simți că tot ceea ce trăiesc, nu-i nici degeaba, nici banal.

E SkirtBike Baia Mare azi… al cincilea an la rând. Cred că e proiectul în care mă implic cu cea mai mare determinare. Dau tot, tot ceea ce pot, tot ceea ce sunt. În ultimele zile, săptămâni chiar, nu mai știu când e zi și când e noapte. Ca și cum m-a uitat cineva în priză și tot fac. Și fac și fac și tot mai e de făcut. Și-mi pare greu, epuizant, uneori mai mult decât pot duce, dar continui. Nu există gând de renunțare, nu există… hai să fac mai puțin sau bine o fi cum o fi. Nu, vreau să fac tot ce e necesar și să fac bine. Să coordonez tot ceea ce presupune organizarea acestui eveniment în așa fel ca lucrurile să iasă bine, să fie un tot unitar, frumos creat.

De ce? De ce faci asta, sunt întrebată. De ce? Voi scrie după evenimentul de azi de ce. Deocamdată, cu emoție curgându-mi prin vene, mă întorc la ultimele detalii de organizare. S-auzim de bine!

SkirtBike 2016 macheta facebook poza 1-01

 

Povestea unei biciclete

 Posted by on Monday, 27 June 2016  1 Response »
Jun 272016
 

Haideți să vă spun o poveste. Reală, desigur.

Skirtbike este o poveste frumoasă. Este despre de a milita pentru o schimbare în bine în lumea în care trăim, este despre oameni, despre apropiere, despre emoție. Este despre a încuraja și a arăta că împreună putem face mai multe decât individual. Este despre fete, despre mers pe bicicletă în mediu urban, puțin prietenos cu acest mijloc de transport/recreere, despre bucuria de a pedala, despre un mod de viață (mai) sănătos.

Pentru mine, este mult mai mult de atât. Am spus-o de nenumărate ori și-o voi tot repeta. E punct de cotitură în viața mea, de-atunci, din 2012. E proiectul care m-a pus pe o altă direcție în viață, mi-a deschis ochii spre alte moduri de a trăi. Este despre a da ceva înapoi comunității, oamenilor din jur. Despre a ajuta.

Anul trecut am reușit pentru prima oară să adăugăm o componentă socială proiectului și am cumpărat o bicicletă unei fetițe care nu își permitea să achiziționeze una. Anul acesta, pornind organizarea cu buget zero, mi-am dorit să nu renunț la această componentă și să găsesc o soluție. Am decis să implic comunitatea Skirtbike Baia Mare, să facem o strângere de fonduri de la fetele bicicliste și să adunăm astfel suma necesară, 700 lei, cu care să cumpărăm (la preț direct de producător) o bicicletă frumoasă, dar și robustă, pe care să o facem cadou unei fete. O bicicletă cu SENS.

Mi s-a părut c-ar fi cel mai frumos așa. Ca noi, toate fetele care ne strângem – și suntem câteva sute – la eveniment, să punem mână de la mână și să adunăm banii. Dar s-a dovedit a fi dificil. Oamenii, cred, au nevoie de un stimul puternic pentru a dona, au nevoie de un context extrem de facil, de… sau, poate, nu știu eu cum se procedează cu strângerile de fonduri și implicarea emoțională, dorința de a ajuta, nu-i suficientă.

Ideea e că… într-un final, campania Fetele SkirtBike ajută a devenit… băieții ajută. Banii s-au adunat. Cum?

Prima sumă a venit de la fata care m-a susținut cel mai mult în ideea acestei campanii, care m-a motivat să nu renunț. Apoi, a donat un băiat, emoționant moment, când noi ne așteptam ca fetele să se implice, el a arătat că #șibăiețiiajută. E biciclist, e drept. Apoi, un alt băiat, coleg de muncă cu mine, tot biciclist, jos pălăria pentru gest. Un grup de fete de la Skirtbike a adunat o altă parte din sumă, ban cu ban, fete mișto, parte din poveste. O sumă a venit de undeva de foarte departe, de la un alt băiat, neașteptat, făcându-mă să privesc monitorul cu lacrimi în ochi. Apoi, un alt băiat, reprezentant al firmei Andana Pan din Baia Mare, mi-a propus să completeze ei suma care ne lipsește pentru a putea cumpăra bicicleta. S-au adunat astfel cei 700 lei necesari.

Și, ca povestea să fie și mai frumoasă, o companie din Baia Mare, Weidmuller, a decis să se implice și ei și să ne ofere banii pentru încă trei biciclete pe care să le facem cadou, tot așa, parte din componenta socială, la trei fete care provin din medii defavorizate, care și-ar dori o bicicletă, dar nu au posibilitatea să și-o cumpere.

Așadar, povestea unei biciclete pe care mi-am dorit mult să o facem cadou unei fete, s-a transformat în povestea a patru biciclete. Patru biciclete cu ajutorul cărora vom face patru bucurii, duminică, pe 3 iulie.

Sunt copleșită și extrem de recunoscătoare. Împreună putem, e extrem de realist acest motto al ediției din acest an a SkirtBike Baia Mare. Împreună putem, n-ar trebui să uităm asta. Mulțumesc. Din suflet.

biciclete cu suflet

Ziua IEI la Baia Mare

 Posted by on Sunday, 26 June 2016  1 Response »
Jun 262016
 

24 iunie. Am sărbătorit, cu fetele pe biciclete, al patrulea an la rând, Ziua IEI. Dar anul acesta a fost aparte pentru că am purtat ii cu adevărat spectaculoase, vechi, autentice, dintr-o colecție privată. Măriuca Verdeș, un om tare fain, ne-a pus la dispozițiile iile din colecția ei prețioasă. Le-am purtat cu drag și cu recunoștință. Fetele-au strălucit în cămășile tradiționale vechi, cu flori în păr, cu voie bună.

Pentru mine a fost și mai aparte, am purtat, pentru prima oară, o ie veritabilă, spectaculoasă, de mare sărbătoare. Mi-a împrumutat-o o biciclistă faină din Baia Mare care a primit-o și ea, moștenire de familie. O ie din zona Bistrița, realizată cu multă măiestrie. Purtând-o, ia frumoasă de pe mine m-a făcut să mă simt și eu prețioasă, ca și ea. Să am sentimentul că fac parte dintr-o poveste veche, de peste veacuri, dintr-o lume în care altele erau valorile, altfel se trăia, straiele spuneau povești despre momentul în care erau purtate, despre femeile care le purtau. Mi-a plăcut, tare mi-aș dori o astfel de cămașă tradițională, una a mea, dar așa, venită de demult, din istoria neamului, purtând în ea amalgam de sentimente și emoții.

Fetele mele au fost cu mine, desigur. Prețios să le am aproape. V-arăt doar câteva poze, că prea-s faine, ca și momentele acelea pe care le-am împărtășit.

Ziua IEI Baia Mare 2016 (1)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (2)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (3)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (4)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (5)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (6)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (7)

Ziua IEI Baia Mare 2016 (8)

(mulțumesc pentru fotografii, Melinda Mandici, Dan Mezok)

Dimineață pe munte

 Posted by on Tuesday, 21 June 2016  1 Response »
Jun 212016
 

Există oare ceva mai pașnic și mai perfect de frumos decât o dimineață devreme pe munte?

Munții Rodnei (1)

E ora opt dimineața și în căldarea Iezer, Munții Rodnei, se aud doar susurul apei care curge la vale, păsărelele matinale și glasul gândurilor. Când înșuși glasul gândurilor tace, vorba poetului… da, mi-aș dori o astfel de senzație. De pace totală. Dar cred că această pace dinafară, atât de înaltă, calmează și agitația interioară și gândurile se așează și ele, mai cuminți, mai puțin răzvrătite. Ca să mă pot bucura de un moment de preaplin, de preafrumos.

Iubesc muntele. Cu toanele și capriciile lui, cu schimbările bruște, cu efortul epuizant pe care-l cere tribut pentru a oferi ceea ce are mai spectaculos. Mi-e bine, sunt norocoasă și recunoscătoare, asta-i ceea ce simt în timp ce las tăcerea dinafară să își facă loc și înăuntrul meu. Sunt recunoscătoare că pot să simt drag și emoție, că pot să îmi las sufletul să iasă dintre zidurile compromisurilor vieții de zi cu zi și… să se curețe. De zgomot, de teamă, de nesiguranțe, de doruri, de frustrări, de tristețe.

Munții Rodnei (4)

E bine, mi-e bine. Înțeleg în astfel de momente că mi-s firești drumurile întortocheate pe care merg, că, deși mi-e teamă, deși plâng și mă plâng, îmi e bine. Mie cu mine. Cu ceea ce sunt, cu ceea ce pot. Și sunt recunoscătoare pentru că nu mă opresc. Ca și pe munte. Deși fiecare tură îmi pare grea, solicitantă, epuizantă, o iau iar și iar de la capăt, abia așteptând următoarea tură. Nu renunț. Și probabil sunt și mai robustă chiar decât îmi dau eu seama. Cred că de cele mai multe ori mi se întâmplă așa. Nu sunt conștientă de forța mea interioară. Mă copleșește viața, dar în același timp, mă cizelează. Lucrurile pe care le fac, tot ceea ce trăiesc, sculptează în mine, formează ceea ce sunt, caracterul pe care-l am.

Nu poți să simți și frustrare și teamă în timp ce ești recunoscător, citesc pe undeva. Și fac un exercițiu, de trei minute în care-mi înșir lucrurile pentru care sunt recunoscătoare. Că sunt, multe, pierdute printre griji, dar sunt. Ia încercați și voi. Trei minute. Nu, nu se poate să nu fie ce să îți înșiri timp de trei minute. Nu există să nu ai motiv de recunoștință.

Sunt recunoscătoare pentru această dimineață în care pot să fiu eu cu mine într-un cadru perfect unde și timpul care să se fi pierdut și tace. Sunt recunoscătoare că pot să simt în sinea mea, în ciuda tuturor lucrurilor din viața mea, care par a fi pe dos, că îmi e bine. Sunt recunoscătoare pentru Puștiul frumos care-i pe drumul lui înspre devenire, spectaculos drum. Sunt recunoscătoare pentru sprijinul pe care-l primesc din jur atunci când am nevoie și îmi fac curaj să-l cer. Sunt recunoscătoare pentru că pot să visez și să cred, pentru că simt mereu că mai e ceva de învățat, pentru că e ceva în mine care mă face să merg mereu mai departe. Sunt recunoscătoare că mi se dovedește mereu că sunt mai tare decât problemele mele. Sunt recunoscătoare și norocoasă, știu. Și mă tem, ahh, cum mă mai tem. Dar continui.

Voi, în cele trei minute, pentru ce sunteți recunoscători? 

(așa a fost dimineața mea de duminică pe munte, după o seară furtunoasă, cu grindină cât nuca și un cer spectacol. o dimineață exact așa cum aveam nevoie să fie.)

Munții Rodnei (2)

Munții Rodnei (3)

Munții Rodnei (5)

Random, pe repede înainte

 Posted by on Friday, 17 June 2016  3 Responses »
Jun 172016
 

Acum trei ani eram într-o călătorie absolut spectaculoasă. Țările Baltice, un pic de Finlanda, un pic de Danemarca, Suedia, Germania, Cehia… trăiam nopțile albe fabuloase, mă îndrăgosteam de castelul de la Schwerin și apoi zburam cu un pui de balon în Praga. O experiență care mi-a lăsat amintiri prețioase, mă bucur să revin uneori la ele, am senzația că prea în goană punem la păstrare tot ceea ce trăim, avizi să trăim mai mult și mai mult, parcă tot mai pe repede înainte.

random (3)

(Vilnius, iunie 2013)

În 2012, tocmai în această perioadă, mi se întâmpla ceea ce-mi spusese un om că mi-e necesar… să găsesc ușa muntelui. Deh, n-a fost ușor, nu e nici în continuare, dar s-au adunat câteva ture în acești ani, alte amintiri frumoase, ca și înălțimile la care-am urcat. Și acum, la ora programată pentru postarea articolului, tocmai sunt pe drum către o altă tură, chiar acolo unde a început aventura mea cu muntele, în Munții Rodnei.

random (1)

(Munții Rodnei, iunie 2012)

E și încheierea anului școlar zilele acestea, chiar dacă 15 iunie cel clasic s-a transformat în 24 iunie, ca dată de încheiere oficială. Nu știu cum s-a făcut asta, dar sunt mamă de Puști absolvent de clasa întâi. Când, cum a trecut timpul și el s-a făcut mare, parcă e o păcăleală. Și așa mare cum îl văd, e încă mic și se cuibărește în brațele mele și plânge și are nevoie de alinare și-mi spune… ești cea mai bună mamă, la fiecare mică bucurie, cum ar fi faptul că ne ducem împreună seara să ne prefacem că jucăm baschet în curtea școlii.

random (2)

(Final de clasă întâi, iunie 2016)

Apoi, ca în fiecare an de cinci ani încoace, în această perioadă respir Skirtbike. Fac tot ce pot ca lucrurile să se învârtă în direcția bună, mai scot bețele din roate, că-i musai să fie și de-astea, se pare și merg, pas cu pas, înspre realizarea a încă o ediție de fete, flori și biciclete. A cincea, pe trei iulie, uhh, cât de puțin timp mai este și câte-s de făcut. Da’ e bine, sunt oameni faini care vor s-ajute, sunt recunoscătoare și cred mult în ceea ce facem.

random (4)

(Skirtbike Baia Mare, iulie 2015)

Mă războiesc cu timpul. Când îl gonesc și vreau să mă ducă repede într-un moment pe care-l aștept, parcă-mi stă agățat în spate, când încerc să-l țin, îmi alunecă printre degete, nu știu unde se grăbește așa. Sau, poate, doar suntem noi mereu nemulțumiți… salutări și zile senine!

Și s-a făcut fluture

 Posted by on Sunday, 12 June 2016  2 Responses »
Jun 122016
 

Mă înalț uneori. Îmi zic că pot să o fac, că are sens, că e ceva, acolo, mai sus, care mă cheamă, mă așteaptă, pregătit parcă special pentru mine. Și calc pe trepte presărate cu mărăcini ai temerilor și ai neîncrederii și așa, cu picioarele însângerate, urc. Pentru că par uneori a avea aripi – de-alea firave, de fluture, dar aripi – în suflet și emoția pe care mi-o poartă vântul prin inimă mi-e lanț invizibil de sprijin.

Însă, acolo sus, unde ajung câteodată, spațiul e strâmt, îngust, sufocant, insuficient. Încerc să mă ridic, dar dau cu fruntea de realitate. Zbang. Cruntă lovitură. Și-mi zic că trebuie să trec înapoi în cușcă. Că nu sunt un om liber. Pentru că libertatea înseamnă să știi cine ești și să îți fie ție de ajuns acest lucru. Îmi spun și-mi repet și-mi explic eu mie de ce-mi pare că sunt strâns încorsetată în limite și temeri. Că deh, pentru mine drumul până la – să-mi fiu eu mie de ajuns – e lung, anevoios, și uneori de-a dreptul himeric.

Dar continui. Pas cu pas. Jos, sus, rareori pe undeva pe la mijloc, printr-o zonă a falsului calm al netrăirii. Când sunt jos, nu văd nici trepte, nici alte modalități de-a urca, vreo frânghie, măcar. Uneori înțeleg și-aștept să văd, să simt mai clar, să treacă furtuna, alteori, de cele mai multe ori, mă zbat, mă chinui, îmi însângerez sufletul neacceptând. Dar de trecut, trece. Și vin și zile, clipe, de zbor. Către culmi care-mi umple plămânii cu aer tare de trăire palpabil de intensă, dureros de vie. Și dau din aripi cu frenezie, încercând să opresc clipa, să încarcerez emoția, bucuria. Să o păstrez, să-mi fie. Dar aburul de emoție se pierde, se estompează și ciclul se reia, iar și iar. Omidă, fluture, omidă, fluture.

fluturi

Jun 082016
 

Iar e sentimentul acela fain care face să-mi curgă sânge mai roz prin vene. De la prea mult dulce o fi? Nu, e de la bucuria de-a organiza evenimentul acesta vesel și colorat și luminos și plin de bucurie. SkirtBike. Baia Mare.

E al 5-lea an în care muncesc la proiectul acesta. Pornit dintr-o joacă, a devenit cel mai constant lucru de care mă ocup eu în ultimii ani. Luna mai 2012 mi-a schimbat viața într-un fel neașteptat și extrem de binevenit. Mi-a adus oameni frumoși alături de care am învățat ce înseamnă să organizezi în mod voluntar un eveniment pentru comunitate. Și în același timp am reînvățat ce înseamnă apropiere și drag și prietenie.

Skirtbike mi-a adus sentimentul că pot face ceva pentru lumea din jur, că există viață dincolo de zona mea de confort, mi-a adus SENS, la propriu, asociația pe care o conduc și sub umbrela căreia ne ocupăm de proiecte. Mi-a adus libertatea și entuziasmul pe care mersul pe bicicletă mi-l oferă și mi-a adus dorința de-a schimba ceva în comunitatea în care locuiesc, de-a milita pentru ceva care ne duce spre o lume, o viață mai bună, așa cum mersul pe bicicletă clar o face.

În primul an totul părea o joacă, poate de aceea ne-au ieșit lucrurile simplu, parcă de la sine. Peste o sută de bicicliste și încă pe atâția bicicliști au participat la prima ediție. Apoi, an de an, numărul participanților la crescut, anul trecut am umplut orașul cu un număr de aproximativ cinci sute de copii, doamne și domni pe biciclete. Această creștere a proiectului a atras după sine necesitatea de implicare mult mai mare, responsabilitatea față de participanți, eforturi susținute de-a realiza lucrurile bine, așa cum trebuie. Totul, în mod voluntar, fără ca noi, cei din echipa de organizare și voluntarii care ne sunt alături, să ne dorim sau să urmărim vreun fel de câștiguri materiale. În fiecare an muncim cu drag, dorindu-ne doar să dăm ceva comunității, să provocăm bucurie, stare de bine, să încurajăm fetele să folosească bicicleta în viața lor de zi cu zi.

Ca la fiecare ediție de până acum, ne strângem și anul acesta în aceeași primă duminică a lunii iulie, pe 3 iulie, să promovăm mersul pe bicicletă în rândul femeilor, în mediul urban. Ne îmbrăcăm așa cum ne simțim bine fiecare dintre noi, ne adăugăm accesorii vesele și sărbătorești bicicletelor și ieșim în stradă. Să se vadă, măcar o dată pe an, că suntem multe, că e firesc să avem un loc în trafic, chiar dacă infrastructura nu ne e tocmai favorabilă.

Câteva linkuri din anii trecuți, despre cum ne-a fost:

Ediția a patra, 2015
Ediția a treia, 2014
Ediția a doua, 2013
Prima ediție, 2012

SkirtBike 2016

(mulțumiri speciale, din suflet, merg către Diana, biciclista faină care face minuni cu designul materialelor noastre de promovare a evenimentului)

Ce mă bucură pe mine?

 Posted by on Monday, 6 June 2016  18 Responses »
Jun 062016
 

Nu-i o întrebare ușoară, în contextul iureșului în care trec zilele, viața. Dar, ca exercițiu măcar, îmi zic că răspunsul ar trebui să vină simplu, fără prea multă analiză, dând frâu liber primului impuls, cam așa…

Mă bucură sentimentul pe care mi-l dă, măcar uneori, senzația că fraza aceea pe care trebuie să mi-o repet ca o mantră îmi ajunge în străfunduri și-o simt reală și punct de sprijin. Sunt mai tare decât problemele mele. Mi-e efort, nu-mi vine ușor, dar mi-e exercițiu necesar.

Mă bucură diminețile în care parcurg pe jos sau cu bicicleta, două bulevarde ale orașului, îmbrăcate în soare și într-o agitație care nu mă deranjează la orele acelea, cu oameni care-și văd de drumul spre birourile unde-și petrec mare parte din viață, unii voioși, alții întunecați, și e timp în care imaginația zburdă și sunt eu cu mine însămi și e bine.

Mă bucură candoarea Puștiului care e mereu euforic atunci când merge cu bicicleta, când se joacă cu copiii prin parcuri, când e prins într-o activitate care-i face plăcere, când îmbinăm seara poveștile de peste zi cu episoade de tandrețe și apropiere dătătoare de sens, când doarme cu un chip atât de senin de parcă n-ar exista nimic altfel decât bun pe lume.

Mă bucură câte un gând, o privire, o vorbă spusă în vânt, o mână strânsă, un mulțumesc venit cu sinceritate, un moment de satisfacție a unui lucru bine făcut, pagini ale unei cărți care-mi transmite emoție, natura înverzită, cărările de munte, orele când sunt la volan și gonesc pe drumurile țării, cafeaua cu mult lapte, muzica lui Ibrahim Maalouf, macii de pe marginea șoselelor, ploaia.

Sunt multe mici sau mai mari bucurii și le trăiesc, dar uit prea adesea să le apreciez, să fiu conștientă de ele, să-mi iau de acolo energia pentru a putea continua. Deh, alergăm întruna, ne preocupăm de grijile cotidiene și n-avem timp, n-avem timp de lucrurile bune din viața noastră.

Ce vă bucură pe voi? Așa, simplu, fără să stați prea mult pe gânduri?

bucurie

Cu inima la vedere

 Posted by on Thursday, 2 June 2016  21 Responses »
Jun 022016
 

Deși nu recunosc mereu, e ceea ce mă caracterizează, ceea ce sunt. Așa simt. De parcă mi-aș purta inima pe dinafară, nici măcar nu în palme unde mai poate să fie protejată de intemperii cu ajutorul degetelor transformate-n acoperământ, ci de-a dreptul agățată-n exteriorul pieptului, fără nici un fel de înveliș protector. La vedere. Gata să fie atinsă, smucită, zgâriată, îmbrățișată, admirată sau hulită. O inimă nu prea frumoasă, cu multe zgârieturi încrustate de timp, de cărările întortocheate ale vieții, întunecată pe alocuri, mânjită-n nuanțele cenușii ale tristeții, uneori strălucitoare, de multe ori chiar hidoasă, dar… vie. Încă vie, chinuindu-se să bată așa, în condiții neprielnice, să aibă un ritm al ei, de prea multe ori contrar ritmului care ar părea firesc de urmat.

E greu pentru că-i văd uneori pe trecătorii vieții mele privindu-mă cu ochi mirați, nerăbdători să se îndepărteze de ceea ce nu pot percepe. E greu pentru că-i las uneori pe cei care se apropie să atingă această inimă expusă, însă n-au instrumentele necesare de înțelegere a sensibilității ei și curiozitatea doar rănește. E greu pentru că uneori această inimă defectă-n felul ei bate într-un mod aprig, stârnind vijelii cărora nici măcar cei care își doresc să fie aproape nu le pot face față. E greu pentru că o inimă purtată pe dinafară sperie și cu strălucirea și cu urâțenia ei.

Dar îmi asum purtarea acestei inimi a mea așa, la vedere. Pentru că e, cred, singurul mod în care știu și pot s-o port. Aș vrea să-i pun pelerină de-apărare, de multe ori, dar știu că nu am cum să reușesc să opresc infiltrațiile, s-o apăr de tot ceea ce poate s-o atingă și să-i facă rău. Îmi asum. Că e singura cale. Primesc cu inima vibrând a fiori de viață fiecare bucurie, și-mi simt inima înălțându-se, umplându-se de-un sentiment bun, de speranță, de sens, parcă șoptindu-mi cu timiditate – vezi, se poate, ai încredere?! Și cobor în hăurile întunecate ale amărăciunii văzând-o cum se strânge-n ea de teamă și nesiguranță la fiecare lovitură pe care o primește, ca pe-o confirmare, iar și iar repetată, a faptului că haosul e starea firească a lucrurilor.

Și mă întreb… cum, cum să-ți ții inima la adăpost într-o lume atât de aprig pornită înspre a călca în picioare tot ceea ce întâlnește-n cale?

cu inima la vedere

May 272016
 

Cărări pietruite. Înălțimi. Efort. Frumusețe. Oboseală. Bucurie. Oameni faini. Timp petrecut într-un alt mod. O epuizare reconfortantă. Dincolo de iureșul și agitația vieții cotidiene. Cam asta înseamnă o tură pe munte.

Rimetea. Alba. Colții Trascăului. Piatra Secuiului. Cetatea Colțești. Zilele trecute. Doar o să las aici câteva poze, că prea faine locuri avem, prea fain e timpul petrecut pe munte. Și de data aceasta și Puștiul a bătut cărările de munte alături de mine (sau agățat de mine), ba jucându-se de-a căpitanul și mateloții, ba mârâind până dincolo de capacitatea mea de rezistență la un fel de picătură chinezească. Dar ne-a ieșit. El a depășit limite fizice, fiind cea mai grea tură a lui, eu am depășit limite psihice. Și-am ieșit pe plus, el cu multă joacă și timp fain cu alți copii, eu cu golit de minte și încărcat sufletul cu frumusețe.

Serviți și voi!

Coltii Trascaului (6)

Coltii Trascaului (5)

Coltii Trascaului (1)

Coltii Trascaului (12)

Coltii Trascaului (4)

Coltii Trascaului (10)

Coltii Trascaului (7)

Coltii Trascaului (3)

Coltii Trascaului (11)

Coltii Trascaului (8)

Coltii Trascaului (13)

Coltii Trascaului (9)

Carențe

 Posted by on Tuesday, 24 May 2016  11 Responses »
May 242016
 

Unii au carențe de calciu. Alții au carențe de fier. Sau de alte cine știe ce substanțe care le sunt necesare în organism. Pentru unii există un tip de suplimente, pentru alții, un altul. Unii își tratează carențele, alții le ignoră.

Tuturor ne lipsește câte ceva.

Eu am carențe de afecțiune. Sunt așa, ca un sac fără fund. Probabil găurit pe undeva, mereu în pierdere. Tot torni acolo apropiere și drag și sentimente frumoase și visuri și bucurii și nu pare a se umple.

Carențele de drag nu-s tratabile. Deficitul provoacă tulburări. Sunt un cancer al sufletului. Tot acaparează bucățică cu bucățică. Mai faci terapie tu cu tine însăți, mai ai impresia că trece, că se formează pe acolo o temelie, că urci niște trepte sufletești, te mai relaxezi și lași garda jos, afișând vulnerabilitatea în toată hidoșenia ei. Și-atunci când nu ți-e bine vezi lucrurile și mai întunecat decât sunt ele în realitate, golurile pe care le porți în suflet cască hăuri înfricoșătoare și realitatea pare a purta la cingătoare un paloș cu țepi otrăviți.

Unele carențe nu se vindecă. Dar înveți să trăiești cu ele. Nu-i o alegere, e singura opțiune. Să găsești tu singur, în tine, forța reparatoare necesară pentru drumul pe care-l ai de parcurs. Să continui să crezi și să speri și să dorești și-n sacul găurit să tot pui drag și apropiere și emoție și momente de viață plină.

carente

Și n-am urât pe nimeni…

 Posted by on Thursday, 19 May 2016  19 Responses »
May 192016
 

… în toată viața mea, aș putea zice.

Dar desigur, asta nu înseamnă că-mi place toată lumea, sau că n-am resentimente, frustrări, strângeri de inimă când mă gândesc la anumiți oameni. Nu înseamnă că nu există oameni despre care chiar nu-mi doresc să mai știu, oameni pe care nu-mi doresc să-i văd sau oameni a căror simplu nume îmi face sângele să alerge mai precipitat prin vene, din cauza unei acute senzații de disconfort, sau chiar de dezgust.

E inevitabil, ne e călătoria prin viață cu multe cărări lăturalnice, ne ies în cale mulți oameni, lăsăm mulți oameni în urmă. Cu unii ne însoțim o vreme, cu alții parcurgem drumuri lungi împărtășind, învățând să ne sincronizăm pașii unii după alții, îmbogățindu-ne. Ni se întâmplă și să ne fie întâlnirile înveninate, să nu găsim cale de comunicare, să ne războim și să epuizăm resurse, să ne consumăm unii pe alții.

Uneori nu e loc de întoarcere. Privesc în urma mea, peste umbra unor ani și-mi zic că, deși nu m-am împăcat cu ideea că toate lucrurile, bune, rele, au un sens, că nimic nu se întâmplă fără rost, dacă lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel și nu în altul, n-ajută cu nimic să-mi imaginez cum ar fi fost dacă… altfel. Nu pot schimba nimic din ceea ce e deja trecut, rămâne doar să găsesc calea de-a înțelege, accepta.

Nu mi se întâmplă să învăț lucrurile ușor. Lecțiile de viață. Să înțeleg ce și de ce. Dimpotrivă. Mă zbat. Mă războiesc, nu mă resemnez, accept greu, caut, lupt. Dar ajung câteodată să cedez chiar dacă nu mă simt și împăcată. Să renunț, să plec. Să nu mai cer. Să nu mai aștept. Uneori nici timpul nu aduce acceptarea, deși netezește totul, liniștește, și oricum nu e altă cale, decât continuarea. Spre mai bine, spre un sine mai bun.

Și totuși, ce înseamnă să urăști? Să dorești cuiva să-i fie rău, să ai în mintea ta gândul rău voluntar, conștient. Să respiri răutate. Să arunci săgeți înveninate. Să calci în picioare, să treci peste fărâma de uman din tine. Să privești cu superioritate și să condamni. Să lovești. Să te bucuri de căderea celui de lângă tine, poate cândva drag, apropiat. Nu cred că știu cum e. Nu-mi doresc să știu cum e. Aș vrea să pot lăsa în urmă chiar și resentimentele care mă afundă, care-mi aduc nori în suflet. Să pot ierta, chiar dacă nici nu consider că sunt eu în măsură să fac acest lucru. Să pot să mă eliberez de unele lanțuri. Nu-mi iese, lupt cu mine, sunt cel mai aprig adversar al meu însămi. Și nici nu-i lupta dreaptă.

Dar să vă întreb ceva… De ce ne e dor uneori și de oamenii care ne-au făcut rău, pe care, firesc ar fi măcar să-i alungăm din sufletele noastre?!