Drumul (meu) lung

 Posted by on Friday, 9 December 2016  2 Responses »
Dec 092016
 

Articolul acesta nu-i despre Drumul Lung spre Cimitirul Vesel. Acela e un proiect în care am intrat cu totul, n-am lăsat nimic pe dinafară, nici o suflare, m-a primit cu totul,  mergem înainte. Mai șchiopătând, mai zburând, mergem înainte cu încrederea că are sens, că facem ceva bun pentru locurile acestea încă bogate în tradiții și cultură vie.

Drumul meu lung e înspre sensul meu. Acela pe care îl tot caut și care e, cel mai sigur, deja pe undeva printr-un ungher în mintea și în sufletul meu, dar nu-l percep clar, limpede. Îmi lipsesc încă niște instrumente. Poate mi-or lipsi toată viața, poate n-am să reușesc să aflu ceea ce simt că trebuie să aflu. Dar nu mă pot opri din a căuta.

Mi-a zis cineva aseară că, atâta timp cât caut, am șanse să găsesc. Că nu e inutil nici dacă îmi pare că drumul duce spre nicăieri. Nu e spre nicăieri, de fapt. Mereu e ceva pe acolo. Mai bun, mai rău, dar e ceva. Poate nu învăț din toate. Sigur că nu învăț din toate, dar repetiția e mama învățăturii, nu? Valabil e și la izbitul cu aripile sufletului de stânci ascuțite, te înveți. Vânturi aprige dau târcoale, dar cu siguranță adeseori le percep a fi chiar mai aspre decât sunt în realitate. Lucrurile bune despre noi le învățăm greu, prin încercări și eșuări nenumărate. Nesiguranțele și temerile noastre ne prind strâns sufletul într-o îmbrățișare apăsătoare și e crunt de greu să ne eliberăm.

Drumul meu spre mine însămi e presărat cu răni care par a nu avea putință de vindecare. De câte ori îmi pare că s-a domolit o durere ascuțită, apare o alta s-o revitalizeze, să-i dea amploare, s-o ațâțe. Nu mă împac deloc ușor cu acest aparent neîntrerupt cerc vicios. Peticesc o rană, apare alta, mă împac cu o situație, se creează alt dezechilibru. E drept că sensibilitatea mea e setată pe o treaptă mai înaltă decât media, cumva se tot demonstrează acest lucru, că reacționez și mă dor lucruri care par a fi neimportante pentru alții. Că am nevoie să cobor până-n străfunduri, să privesc fiecare rană în profunzimea ei, s-o înțeleg, ca să pot accepta și merge mai departe, să pot vindeca. Nu, mie nu-mi trece nimic de la sine. Supărări, dezamăgiri, tristeți, apăsări… toate au nevoie de atenție multă, de înțelegere, de preocupare, ca să dispară, nu doar să se ascundă sub un colț de preș, să se adune acolo, transformându-se în balauri. Și totuși, cu toate acestea, cred că merg pe drumul cel bun. Și am parte și de multe momente de bucurie simplă, uneori atât de frumoasă, că mă tem s-o simt, s-o cred, s-o percep ca reală.

Sigur, luna decembrie nu-i lună de vreo căutare. E doar de acceptat că timpul trece altfel, că oamenii sunt altfel, că soarele-i altfel, deh, că viața e altfel în decembrie. Grăbită. Când să mai găsești ceva?

Dialog delicios

 Posted by on Tuesday, 6 December 2016  4 Responses »
Dec 062016
 

În mașină, ieri, eu la volan, Puștiul în spate. Eu, foarte entuziasmată de gândul care-mi venise, de o veste pe care vroiam să i-o dau în stil mare, plin de magie:

- Marc, trebuie să îți spun ceva.

El, foarte curios, zi-mi mami, ce, ce?

- Păi, să știi că Moșul mi-a transmis un mesaj.

El, foarte liniștit mi-o aruncă – da, sigur că ție ți-a transmis, cum alfel, doar nu mi-ar fi transmis mie, ca să mă convingă că există, sigur că ție, că așa poți să îmi spui orice.

Am rămas așa, cu gura semi căscată.

- Păi, Marc, cum să spui asta, tu nu crezi?

Și el, foarte senin. Păi, nu prea cred, dar hai, spune-mi care e mesajul și putem să ne prefacem că așa e. Deci, ce ți-a transmis și ce metodă a ales, te-a sunat? 

Bine, luptă cu raționamentul lui perfect logic, dacă poți, mami Loredana. Că pe el îl interesează subiectul, nu cine și cum și dacă e posibil, real sau fantezist etc.

Păi, să știi că, de fapt, eu am visat că Moșul a vorbit cu mine.

A, da, păi spune așa, că-i cu totul altceva. Noi toți putem să visăm orice. Asta cred, sigur că pot să cred.

Uff. Bine, Marc, uite ce am visat…

… dar asta-i altă poveste, că-i prea faină direcția în care ne duce acest… vis. Vedem noi în curând ce iese de-aici.

Așadar, n-o fi mare bai dacă Moșul există sau nu. Nu caut nici să alimentez cu tot dinadinsul faptul că el crede în Moș Crăciun, așa cum nu simt nevoia nici să-i spun că nu există. La naiba, dacă credem, magia există. Că e în Moșul ăla cu barbă albă, fantezie, sau e în oamenii de lângă noi, tot e, trebuie să fie. De fapt, în asta vreau să creadă. În a primi și a dărui, în bucurie simplă, surprize frumoase și momente cu iz de poveste. Are opt ani și-o înțelepciune care mă uimește. E deschis la discuții și pare să nu-i fie frică, pare să nu fie o situație care l-ar destabiliza, aflând că el crede în ceva ce nu există. E bine, sunt tare recunoscătoare că el e așa cum e. Copil, fericit cu ceea ce Moșul i-a lăsat lângă ghete, dar pregătit și să fie împăcat cu ideea că mama e cea care-i pregătește doza de magie. Suntem pe drumul cel bun, cred. Și las să fie în ritmul lui, așa cum simt că el se așteaptă să fie.

bucurie

 

Un decembrie cu împăcare, vă rog!

 Posted by on Friday, 2 December 2016  9 Responses »
Dec 022016
 

A venit decembrie. Cu zăpadă din belșug, la Baia Mare, cu tristețe rece la București, unde sunt câteva zile.

Nu-mi place această lună. E luna în care oamenii ies la vânătoare. Vânătoare de cumpărături mai mult excesive, decât necesare, vânătoare de belșug pe masă care să umple și burți, dar și suflete goale, vânătoare de fapte bune care ne hrănesc mai mult orgoliile, decât simțul umanității pe care nu-l avem pe parcursul anului, vânătoare de emoție sărbătorească, ca măcar acum, dacă am tras un an întreg și ne-a fost greu, să ne bucurăm.

Am sufletul în niște ghimpi și mă împotrivesc valului din care pare că-i musai să fac parte. În decembrie oamenii par să creadă că pot să cumpere fericire și stare de bine. Că magazinele în care n-ai loc să ajungi la rafturi sau petreci ore multe pe drumul până la casa de marcat, ascund în ele, în pachete colorate, bucurie și drag și emoție. Și nici măcar nu poți să vezi, să simți lumina, din cauza prea multor luminițe. Unde să fie magie în atâta grabă?

În gândul meu, lucrurile-ar trebui să fie altfel. Doar despre oameni. Oameni dragi, care hrănesc sufletul și-l îmbogățesc. Apropiere și emoție și bucurie de-a fi, de-a împărtăși. Pace, împăcare, cu noi, cu lumea, cu așteptările, cu dezamăgirile. Un repaos al continuei alergături de peste an. O așezare a lucrurilor, timp de tras sufletul și respirat aer negrăbit.

Mi-s aripile amorțite. De la prea multă zbatere, de la prea multă încercare de-a zbura cu aripile obosite. A fost un an greu, poate anul în care-am privit în mine cu cea mai clară lupă și a fost necesar să iau decizii care-au însemnat chirurgie pe suflet, fără anestezie. Nu mă întreb acum de ce sunt lucrurile așa cum sunt, n-are sens, drumul m-a adus până aici, unde sunt acum și încerc mereu să înțeleg. Și-apoi să accept. Nu-mi iese, se mai smulge, așa, pe viu și fără preaviz, câte-o pană din aripi, mai dau de pământ când cred că e firesc să zbor, se mai îmbolnăvește dorința de-a continua și gândurile sumbre își fac de cap, dar… merg mai departe. Se întâmplă să fiu și pe undeva mai pe sus, zău c-au fost momente absolut autentice și vindecătoare în acest an, c-am avut parte de zbor și de emoție și frumos.

Dar, aș vrea o pauză de la luptă. Voi ce-ați vrea?

Mami, tu ce jucărie îți dorești?

 Posted by on Sunday, 27 November 2016  7 Responses »
Nov 272016
 

Știe că urmează ziua mea în ianuarie și că pentru mine-s importante zilele de naștere. Se gândește, face planuri. Și ieri mă întreabă, de pe bancheta din spate, parcă din senin, când stăm la semafor și eu sunt preocupată și atentă la mașina din fața mea și la gândurile prea multe din capul meu. Mami, tu ce jucărie îți dorești? Și eu, surprinsă, fără să înțeleg ce vrea să spună… ce jucărie îmi doresc? Da, de ziua ta, mami, ce jucărie ți-ar plăcea să primești?

M-am blocat, e drept, n-am știut să-i dau un răspuns. Jucărie? Cum să-mi doresc o jucărie? Sunt prea… prea om mare. Și-ncerc să-i explic. Păi, vezi tu, eu nu prea îmi mai doresc jucării, nu pot să mă gândesc decât la lucruri serioase, știi, dacă e să-mi doresc ceva, îmi doresc bilete de avion, să putem pleca undeva, sau poate niște cărți, dar mai mult îmi doresc lucruri care ne sunt necesare, îmi doresc ceea ce avem nevoie, mai mult decât ceea ce… doar ar provoca bucurie. Și el insistă - da, mami, dar ce ți-ar plăcea ție cel mai mult să primești?

Și m-a pus pe gânduri. Are opt ani și-n mintea lui lucrurile sunt simple și clare. Lucrurile pe care le dorește sunt cele care-i aduc bucurie. Își dorește jucării. Și mai mult decât jucării, își dorește joacă. Pentru că joaca înseamnă pentru el timp petrecut cu sens. Înseamnă bucurie și încredere și siguranță. Înseamnă bine, binele acela de care are nevoie, care-i oferă confortul psihic necesar.

Ce-mi doresc eu? Cu adevărat ce-mi doresc eu? De ce mi-e așa de greu să exprim? De ce caut tot felul de explicații raționale, c-aș vrea una, sau alta, lucruri materiale care să umple goluri, când, de fapt, e simplu. Îmi doresc bucurie. Prin orice cale ar veni, bucurie simplă și autentică, să-mi curgă intens prin vene, asta-mi doresc. Să simt bucurie. Să simt că se ascund balaurii din mintea mea, că mai dispare din cenușiul nesiguranțelor și că pot să simt bucurie. Așa cum o simte el, copilăresc, fără teamă, fără gânduri, doar bucurie.

Pot să comand niște bucurie, oare? Poate fi și o supradoză, zău că am grijă s-o drămuiesc bine.

(apropo de ziua de naștere, bucuria aceasta care mi-a umplut la refuz cutia poștală încă-i extrem de prețioasă)

Later edit:

Bucuria aia faină și simplă și exact așa, de simțit până în străfunduri, a venit chiar acum în bucătăria noastră, când afară-i cenușiu și plouă și Puștiul a vrut să-mi arate cum exersează la chitară. Candoare și încredere și voce clară și atâta suflet pus în încercările de-a acorda chitara cu versurile. Nu-l puteți auzi, că n-am reușit să încarc o înregistrare video, dar zău că îmi umple inima de o senzație copleșitoare. Sunt recunoscătoare tare, așa-i.

bucurie de duminica

Când mami se transformă în maică-mea

 Posted by on Wednesday, 23 November 2016  6 Responses »
Nov 232016
 

Uff. La opt ani și jumătate zău că-mi pare prematur să se întâmple asta. Mami să se transforme în maică-mea. Nu-s pregătită. Bine, nu cred că o să fiu pregătită nici la douăzeci de ani. Ce zic, probabil nu se va întâmpla nicicând. Și când o fi el bărbat în toată firea, de aproape doi metri, deh, că așa-s premizele, pentru mine tot Puștiul meu o să fie și-n sinea mea o să mă simt tot mami. Mami a lui. Sper. Cred.

Ieri l-am auzit pentru prima oară folosind expresia aceasta - maică-mea – povestindu-mi cum explica el ceva despre mine unui coleg. Și m-a pălit, așa, dintr-o dată. Deci nu mai sunt mami, sunt maică-mea? Nu mă așteptam. Deși-i firesc, știu. Dar încă nu-mi pare că e vremea nici de maică-mea, nici de lasă-mă, mama, că tu nu înțelegi, și altele de genul acesta.

Mami e forma cea mai simplă și totodată cea mai complexă de apropiere dintre mine și Marc. Mami e numele meu, de când s-a născut el. Când era mic, multă vreme, când era întrebat cum o cheamă pe mama lui, răspundea – Mami Ionescu. M de la Marc și M de la Mami, avem numele la fel, vezi, mami? Exact, cum altfel?!

Mi-e drag să fiu mami. Și când e supărat, și când e bucuros, mami, spus de el, e mereu important. E cu sens. E cu viață. E cu dragoste. E mami, cumva magic. Mami e apropiere și tandrețe și e emoție și ceva intim și foarte special. Poate că mami e atât de special pentru mine și pentru că eu n-am folosit niciodată apelativul ăsta. Poate că e atât de special și pentru că e mereu o mirare pentru mine faptul că sunt eu în rolul acesta, de mamă.

Detronarea lui mami în favoarea lui maică-mea, îmi pare un fel de nedreptate. Ca și cum mi se ia ceva. Ceva ce-i al meu. Desigur, pentru inima mea slabă de mamă sensibilă și emotivă și lacrimogenă și melodramatică. Și nu, nu sunt o mamă care-și ține puiul sub aripă, extrem de posesivă și protectoare și știu perfect că, realist vorbind, e parcurgerea unui drum firesc, de la drumul lui total dependent de mine, la drumul lui, în paralel cu al nostru, dar totuși separat. Doar că… crește prea repede. Și nu-s pregătită pentru momentele în care nu se va mai cuibări în brațele mele - așa cum o face încă și, deși e mare și nu-l mai pot ridica în brațe, e încă mic și atașat și pupăcios și cu o nevoie mare de tandrețe – și va fi mereu cu un picior pe punct de plecare spre alte locuri, spre alți oameni, mai din povestea lui.

Deocamdată mami e numele meu. Și-aș vrea să mai rămână așa o vreme. Nu-s pregătită nici de pubertate, nici de adolescență, nici de maică-mea. Sigur că va trebui să merg pe acest drum, nu-i o alegere și voi învăța din mers. Dar… unde se grăbește așa?

mami e numele meu

De ce ne temem să pierdem?

 Posted by on Friday, 18 November 2016  6 Responses »
Nov 182016
 

E cea mai rea frică. Frica care îți îngheață în suflet visurile, îți omoară în fașă entuziasmul, îți lovește drept în bot încrederea și te face să nici nu încerci măcar. Frica de eșec.

Nu e pentru mine. N-am cum să reușesc. Nu știu cum să fac. Nu are rost să încerc. Nu sunt eu în stare de asta. 

Ne hrănim nevoia de resemnare cu toate negațiile astea. Ca să ne fie mai ușor să acceptăm, uitându-ne în oglindă, faptul că nici măcar nu am încercat. Renunțăm înainte de-a face primul pas, de cele mai multe ori. E și partea cea mai grea, desigur, să te pui în situația de-a face ceva. Să îți tragi sufletul, să îți sufleci mânecile, să aduni în tine determinare și forță și încredere, să alungi gândurile care-ți țiuie instinctiv în cap și îți spun c-ar fi mai bine să rămâi în locul tău călduț și confortabil. Și să încerci. Orice. Ceva ce vibrează undeva în sinea ta. Ceva ce îți dorești, dar nu îndrăznești să exprimi. Ceva ce ai nevoie, dar te prefaci că poți și fără. Ceva, un pas, dincolo de zona de confort.

Deci, de ce ne temem să pierdem? Pentru că un eșec e un fel de obligație de-a încerca din nou? Pentru că, trăind un eșec, trebuie să ne confruntăm cu noi înșine și să analizăm, să recunoaștem ce n-a fost bine, ce putea fi făcut altfel, ce… am greșit? Pentru că ne e absurd de greu să admitem că n-am făcut bine ceva, că n-a fost suficient, că n-a fost drumul bun, că am ales nepotrivit?

E firesc să ne fie frică. E în firea noastră să vrem să rămânem într-o stare de confort. Psihic, emoțional, financiar, fizic. Dar în aceeași măsură, e în esența noastră să ne dorim. Să cunoaștem, să simțim, să fim mai mult decât ceea ce suntem, să creștem, să împărtășim. Și atunci, momentul în care dorința e mai puternică decât frica, clipa aceea contează, e momentul în care pornești pe un drum, îndrăznești, încerci.

E firesc să ne fie frică. Uneori frica, teama de-a încerca ceva, de-a schimba ceva, e vocea interioară a instinctului care se vrea ascultat. Cred că e necesar să ne ascultăm pe noi înșine. Să fim onești cu sinele nostru și să aflăm despre noi, ce vrem, ce putem, ce visăm. Și să decidem în consecință. Dar să nu renunțăm doar de frica eșecului.

Mi-e frică de eșec. Crunt de frică. Dar, mi-e de o mie de ori mai frică să nu încerc. Să am ceva în minte, în suflet, să-mi doresc ceva și să nu mă lupt eu cu mine până reușesc să mă pun în situația de-a încerca măcar. Mi se întâmplă să renunț și să-mi fac nenumărate procese de conștiință până ajung să accept că am renunțat. Mi se întâmplă să renunț și să ajung s-o iau cumva de la capăt, iar și iar, când sunt lucruri care se zbat în mine și nu se vor anulate. Și mă felicit de fiecare dată când câștig o astfel de luptă.

Scriu acum într-o perioadă în care am pierdut ceva. Ceva destul de important. Un plan, o direcție în care am ajuns să cred treptat, muncă și efort mult depus în mai multe săptămâni, implicare emoțională puternică – deh, eu nu pot lucra într-un proiect dacă nu mi-e și sufletul acolo – energie, timp, un mix de implicații și consecințe. Și s-a pierdut. C-a fost greșeală, neșansă sau mâna destinului care știe cum e mai bine… nici nu contează. Contează că analizez și vreau să înțeleg ce putea fi mai bine, îmi asum situația și… merg mai departe.

Așadar, încercați. Dacă vibrează ceva în voi, încercați. Dați o șansă visului să devină realitate. Că e mic, că e mare. Dar lăsați-l să zboare, să crească, să aibă posibilitatea să se transforme în faptă. Credeți în lucrurile care vă fac sufletul să tresară de drag și emoție. În visuri și dorințe. Nu renunțați la ceva ce vă doriți, doar de frica eșecului. Acela e eșecul, renunțarea. 

Să știi cine ești

 Posted by on Tuesday, 15 November 2016  No Responses »
Nov 152016
 

și să îți asumi asta.

În teorie lucrurile sună atât de banal, poate chiar patetic, viața e despre a o trăi, zi după zi, de ce să te preocupe să fii conștient de propria ta conștiință, într-o lume în care pare să primeze un fel de luptă între fiare sălbatice unde cei mari îi înghit de-a dreptul pe cei mici?! O luptă pentru supraviețuire unde unii sunt în ring, alții comentează de pe margine. Unii câștigă, alții pierd, rolurile se mai schimbă, dar drumul duce în aceeași direcție.

Conștiința mea e îngerul meu păzitor. Mă obligă să fiu onestă cu mine însămi. Și cu ceilalți, deopotrivă. Nu e ușor. Nici pentru mine, nici pentru ceilalți. Mi s-a spus într-o seară, de curând – Loredana, tu ai un simț al nedreptății extrem de acut. Mi s-a părut a fi un compliment și știu că e, dar în același timp e și o povară. Pentru că puține lucruri mă dor pe atât de tare pe cât mă doare nedreptatea. Și pe cea pe care o provoc eu altora și cea pe care mi-o provoacă alții. Și modul în care reacționez la ceea ce simt a fi nedreptate, se întoarce adeseori împotriva mea, făcându-mă să simt nevoia de apărare.

Poate că mi s-a întâmplat de atât de multe ori, am crescut luptând împotriva nedreptății, încât, instinctiv, am dezvoltat un sistem de apărare care poate părea o armură de răceală, de duritate uneori, de distanță aparent nejustificată, de autoritate neînțeleasă, de luptă încrâncenată, de… multe. E greu, adeseori, să transmit exact ceea ce simt. Să las pe ceilalți să vadă exact ce impact are asupra mea ceea ce mi se spune, ceea ce mi se face, ceea ce trăiesc.

Poate că e o teamă care nu are mereu justificare. Poate că e o sensibilitate acută, o vulnerabilitate. Sensibilitatea extremă pe care o am în privința relațiilor cu oamenii e catalogată cel mai adesea ca un mare defect. Și într-o măsură, poate că e. Însă, de fapt, cred că e și ceea ce mă diferențiază, ceea ce mă face atât de atentă la nevoile din jur, ceea ce mă ajută să ies din tipar, dincolo de zona de confort și să mă străduiesc să fac lucruri.

Mă străduiesc să nu nedreptățesc pe nimeni. Nu-mi iese mereu, nu văd mereu printr-o oglindă clară, ci prin cea trecută prin filtrul propriilor emoții și trăiri. Deformatoare, da. Dar mă străduiesc. Să fiu om onest, corect. Cu mine și cu alții. Mai presus de orice, mă străduiesc să nu nedreptățesc.

Nu știu cine sunt. Încerc să aflu, pas cu pas. Nu mă mulțumesc cu jumătăți de răspuns. Cu jumătăți de rezolvări ale conflictelor interioare. Cu jumătăți de viață. Vreau să știu, să înțeleg, să accept. Nu vine ușor nici o acceptare. Nu-i nimic de la sine. Dar cred despre mine că sunt conștientă de propria mea conștiință și acesta e motorul care mă poartă spre înainte. Și atunci, chiar dacă nu știu mereu cine și de ce, continui să merg.

sa stii cine esti

Lupta noastră cu ambliopia

 Posted by on Thursday, 10 November 2016  7 Responses »
Nov 102016
 

Ambliopie în stadiu avansat. Combinată cu hipermetropie. Și o mică tendință spre strabism.

Acesta a fost diagnosticul exact acum trei ani. Noiembrie 2013. O bucată de cer picată taman peste sufletul meu de mamă de Puști de cinci ani. Spaimă multă, autoculpabilizare multă, întrebări multe. Habar n-aveam ce înseamnă acest cuvânt, ambliopie, care-mi părea un balaur cu multe capete. Apoi, pas cu pas, răspunsuri lămuritoare și anularea sentimentului de neputință. Au urmat multe luni, pe parcursul a doi ani, de sesiuni de exerciții oculare zilnice, la cabinet oftamologic, cu o doamnă asistentă exemplu de răbdare și implicare, exerciții pentru forțarea ochiului leneș să iasă din starea lui de comoditate și să funcționeze, combinate cu purtarea unui ocluzor când pe un ochi, când pe altul.

Puștiul era la grădiniță atunci și mi-era teamă de sensibilitatea lui și de faptul că se va simți complexat să aibă mereu un ochi acoperit cu un bandaj. Mai mult m-am temut de acest aspect, decât de disconfortul fizic la care era supus. Dar el a primit lucrurile firesc, ca o necesitate care nu suportă nici mofturi, nici amânare și s-a transformat în copilul de care alți copii nici nu râdeau, nici nu îl marginalizau, dimpotrivă, ocluzoarele lui colorate, cu modele de pirați și alte desene, erau o atracție pentru grupul lui de prieteni și colegi.

La început a purtat ocluzorul câte zece – doisprezece ore pe zi, adică toată ziua. Dificil, vă spun sincer. Eu, ca om mare, n-aș fi rezistat, mi-ar fi venit să-mi smulg bandajul acela de pe ochi de o mie de ori pe zi. Am încercat să port unul într-o zi, ca solidaritate față de Marc, dar n-am fost capabilă să rezist. Și el, cu mici împotriviri, a făcut acest lucru luni de zile, timp de doi ani. Numărul de ore de purtare a ocluzorului a tot scăzut treptat, până am ajuns la momentul când n-a mai trebuit purtat.

Ambliopia lui Marc era într-o fază avansată când am descoperit-o și, spre norocul nostru, după doi ani ea s-a stabilizat la un nivel extrem de bun, aproape de anulare. De pe panoul cu însemne, din cabinetul oftamologic, Puștiul vedea, în noiembrie 2013, doar primul rând de sus, cu semnele cele mai mari, restul erau toate în ceață, nu le putea distinge. Apoi, după doi ani de tratament, a ajuns să vadă nouă rânduri din zece. Un regres fantastic al bolii. Acum, după încă un an, ambliopia e stabilizată acolo și șansele să mai evolueze boala vreodată sunt extrem de mici.

Ca parte negativă a acestei situații e faptul că ochiul sănătos cu care vedea toate rândurile, s-a pierdut și el un pic și acum cu ambii ochi nu reușește să citească ultimul rând de pe panou. Dar e un lucru extrem de acceptabil. Gen, un sacrificiu mic, pentru un rezultat mare. Suntem norocoși, Puștiul e un copil care a dovedit, în această problemă deloc ușoară, o forță și o perseverență admirabilă.

Așa cum a acceptat atunci, în urmă cu trei ani, purtarea ochelarilor fără nici un fel de preaviz sau pregătire, s-a și obișnuit cu ideea că el e Marc cu ochelari. Dioptriile s-au modificat și ele în timp, ochiul bolnav a trecut de la +5 la +2,5 și probabil vor mai scădea în timp. Schimbăm ochelarii anual, facem controale periodice.

Așadar, am vrut să scriu articolul acesta dintr-o solidaritate față de părinții care simt aceeași spaimă ca cea pe care am simțit-o eu confruntându-mă cu această boală, părinți care mă întreabă ce-i de făcut, părinți pe care-i văd crispați și temători în cabinetul oftamologic pe care încă îl frecventăm destul de regulat. Se poate, e o problemă care are soluție la vârstele mici ale copiilor, ambliopia poate fi corectată până pe la vârsta de opt ani. Cred în continuare că sănătatea ochilor copiilor noștri - de multe ori, e greu de depistat și observat că există o problemă – e extrem de importantă și ar trebui ca un control oftamologic cam la vârsta de trei ani să fie obligatoriu.

S-auzim de bine. Sănătoși. La minte și la trup.

Patru ani de Marc

(de la stânga la dreapta, Marc în 2013, 2014, 2015 și 2016)

Oameni, relații și bătăi din aripi

 Posted by on Tuesday, 8 November 2016  8 Responses »
Nov 082016
 

Cred că n-aș reuși vreodată să mă opresc din a diseca relațiile dintre oameni, din a mă chinui – la propriu – să le înțeleg. Să le accept, să pot să văd partea bună din toate, să mă împac cu un mers al lucrurilor care-mi pare adeseori extrem de nefiresc, care îmi zgârie fiecare simț.

Pentru relațiile care nu funcționează, că-s relații profesionale, de prietenie sau de iubire, încetez cu greu să arăt cu degetul înspre cineva anume, înspre altcineva decât înspre mine însămi. Suntem diferiți, cred că aceasta mi-e cea mai cruntă lecție a vieții. Suntem diferiți, vedem și simțim lucrurile diferit, avem așteptări și dorințe diferite, rareori ne regăsim pe aceeași cale de comunicare, limpede, clară, onestă, cu cineva. De cele mai multe ori mergem pe drumuri presărate cu tot felul de spini care ne înțeapă, obligându-ne să fim circumspecți, nesiguri, temători.

Sperăm că vom reuși să netezim drumul, să-l cimentăm, să ne ofere siguranță emoțională, stabilitate. Nu reușim mereu și nici n-am avea cum. Suntem diferiți. Nu ne pică toți oamenii cu tronc, nu ne simțim în largul nostru în preajma tuturor, dimpotrivă. Mi se întâmplă să simt un fel de reținere, sau de-a dreptul repulsie în preajma unor oameni. Nu-mi iese, chiar nu-mi iese deloc să fiu altfel decât rece și distantă cu oamenii pe care-i simt așa, un fel de spini în suflet. Și știu că e reciproc, adeseori. Încerc să înțeleg că e firesc să fie așa. Să nu mă placă toată lumea.

Sunt oameni care-mi stârnesc strângere de inimă de fiecare dată când ni se întâlnesc privirile. Sunt oameni cu care mi-aș dori să nu trebuiască să mai interacționez. Sunt oameni care-mi transmit nesiguranță și teamă. Teama aceea perfidă pe care o simt față de cei care una spun și alta gândesc. Nu-mi ascult intuiția, aproape că o ignor, de cele mai multe ori. Dar e acolo, mi se întâmplă să mi se confirme că ceea ce simțeam în prima clipă e real, îndreptățit, că n-am greșit simțind unele prezențe ascuțite, deloc potrivite cu mine. În momente de-astea îmi zic că devin eu prea antisocială. Că am tot mai puțină deschidere înspre oameni, că-i judec fără să-i cunosc. Și-apoi înțeleg că e firesc să nu ne pice toți oamenii cu tronc. Că e firesc să nu ne simțim confortabil în prezența tuturor. Că nu ne potrivim cu toți.

Și sunt oameni pentru care sufletul meu bate mai repede din aripi. Oameni cărora simt să le ofer, pentru care simt nevoia să fiu, fără certificat de garanție sau polițe de asigurare. Oameni care îmi doresc să fie. Cu care să construiesc temelie solidă de construcție sufletească. Să mergem pe același drum și să fie drum cu sens dublu, și dintr-o parte, și din cealaltă, ca să poată să funcționeze, să aibă sens, să umple, să îmbogățească.

Nu lumea te rănește, ci propriile tale așteptări. Mi se tot spune acest lucru. Că trebuie să mă vindec de așteptări. Dar nu pot, n-am cum să fiu de acord cu asta. Simt că n-avem cum să trăim total detașați de așteptări. Că n-ar avea sens relațiile între oameni, dacă n-ar exista nici un fel de așteptări. Că așa cum ne dorim să dăruim, avem nevoie să și primim. Că e firesc să fie așa, un schimb, de emoții, de trăiri, de atașament, de sentimente.

Aș vrea să am mai multă încredere în intuiția mea. Să nu încerc să înăbuș tocmai ceea ce mă reprezintă, ceea ce sunt. Aș vrea să am tăria să mă rup de relațiile care-mi toarnă durere în suflet. Aș vrea să am capacitatea să judec lucrurile corect și să văd limpede. Să nu nedreptățesc, să nu aștept eforturi absurde, să nu cer ce-i nefiresc de cerut. Să nu simt atât de multă apăsare și tristețe și amărăciune. Și venin. Aș vrea.

Păstrează-ți bucuria!

 Posted by on Sunday, 6 November 2016  No Responses »
Nov 062016
 

Ce face ca un lucru să fie cu adevărat important? Bucuria pe care ți-o transmite.

Mă gândesc adeseori la bucurie. Sau, mai corect, la lipsa ei. Poate pentru că am pierdut, sau aproape că am pierdut capacitatea de-a o simți simplu, autentic, așa, dintr-o suflare, fără amestec de gânduri și rațiuni, doar aburul acela de emoție senină. Poate m-am născut așa, om serios, prea serios. Poate s-a pierdut pe undeva pe drum, c-au fost multe intersecții și cărări greu de parcurs.

Bucuria nu vine într-un mod calculat. Nu o pot obține programat, nu pot nici să s-o înghesui pe undeva într-o desagă, să am rezerve și s-o consum la nevoie. O simt. Uneori, rareori, dar o simt. Vine, cotropește, umple până la limita suportabilității câteodată, apoi trece.

O bucurie am acum de prezentat. O bucurie care joacă și-n prelungiri, să zic așa. Nu-i constantă, se amestecă, dincolo de puterea mea, cu multă teamă și nesiguranță și întrebări la care nu pot încă să răspund. Dar, cumva, reușește ea să se tot pitească în suflet și să-și întindă aripile magice pe-acolo, însuflețind. Făcându-mă să fac pași înspre realizarea a ceea ce mi-am propus.

Maramures Balloon Fiesta. 2017.

balloon fiesta

Ediția a patra, octombrie 2017. Festivalul care-a mai fost de trei ori în Maramureș, i-a urmat apoi o pauză mult prea lungă, și încerc să-l fac să revină anul viitor. Scriam despre acest lucru în urmă cu ceva vreme, când m-am întors de la Câmpu Cetății și, iată, acum îi dau drumul în lume. E ca și cum aș pune pe tavă o bucată din sufletul meu și l-aș oferi lumii, cu toată vulnerabilitatea lui.

Mă însuflețește această dorință de-a aduce înapoi în Maramureș lumea aceasta aproape fanstastică a baloanelor cu aer cald într-o măsură pe care n-o pot exprima suficient de clar în cuvinte. Și nici nu încerc. Trăiesc cu nesaț această emoție frumoasă pe care mi-o dă chiar și teama pe care-o simt în privința multor obstacole pe care le am de trecut în realizarea festivalului. Și e bine.

Așadar, raportez bucurie. O pagină de facebook a festivalului, pagină care are multă nevoie să crească. Și o identitate vizuală nouă și proaspătă, minunat creionată de un om fain care mi-a venit în sprijin. Maramureș frumos și baloane cu aer cald. Două elemente cu sens mult pentru mine. E multă muncă pe acest drum. De mult ajutor am nevoie. De la o vorbă bună, până la parteneriate de construit, sprijin financiar consistent de obținut, poveste de creionat, obstacole de depășit. Dar cred. Cu toată bucuria care vibrează în mine, cred.

balloon fiesta

balloon fiesta (2)(fotografia e din octombrie 2013, la a treia ediție a festivalului la Baia Mare. moment prețios când mi-era senin și-n suflet)

Începutul întunericului

 Posted by on Wednesday, 2 November 2016  10 Responses »
Nov 022016
 

S-a întâmplat ieri. În calendarul celtic, străvechi, ziua de ieri a fost ziua anului nou. Ziua de început a anotimpului întunericului, terminarea jumătății luminoase a anului. De ce-ar începe un an nou cu o parte întunecată, nu înțeleg. Nou ar trebui să însemne deschidere, luminare, viață. Cred. Dar fie, or fi știut ei bătrânii veacurilor mai bine.

Oricum, cu siguranță că percepția mea e un contorsionată de faptul că simt că mă închid și eu odată cu anotimpul ăsta al întunericului. Toate îmi devin mai apăsătoare, mai greu de acceptat și de dus. Iarnă și afară și în mine. Ultimele frunze care cad sunt tristeți care mi se cuibăresc în suflet. Și e perioada în care simt că am nevoie de revitalizarea încrederii. A speranțelor. A sentimentului că are sens. De o căldură interioară care să combată frigul de-afară. Și e căldura aceea pe care nu pot să o obțin reglând mai tare centrala termică. Se defectează dacă o suprasolicit, la fel cum se întâmplă cu relațiile dintre oameni.

Da, știu bine că sunt un om prea sensibil. La intemperiile venite dinafară, la zbaterile naturii. La intemperiile emoționale, furtunile venite dinăuntru. Sensibilitatea asta mă face dificilă, de multe ori, mă transformă în arici cuibărit undeva-n sine. Dar în același timp mă face atentă la sensibilitatea celorlalți și capabilă de înțelegere dincolo de aparențe. Și e și bine, e și rău.

Aș comanda niște speranță. Mai am niște resurse, dar mi-e că în vremurile astea se epuizează fulgerător. Poate niște lumină, că tot e ziua deja așa de scurtă. Poate un pic de soare, pe-acolo prin suflet, sigur. Ce să zic, poate că ar fi bine să putem conecta undeva la niște prize interioare vreo două lămpi, măcar așa, de veghe, să nu se piardă tot entuziasmul în întunericul care vine. Sau ce alternativă ar fi ca să ne putem descurca onorabil în întuneric?

spre iarnă

Fără rest

 Posted by on Friday, 28 October 2016  2 Responses »
Oct 282016
 

… ar trebui să fie, dar nu-i. Mereu e cu virgulă. 

Timpul face ce face și își pune amprenta peste toate. Nimic nu rămâne aspru și dur, nimic nu rămâne veșnic rană deschisă, nimic nu rămâne total nevindecat. Așteptările se tocesc, dorurile se calmează, nevoile se transformă în dezamăgiri cu care ajungem să ne obișnuim. E rău și e bine. Probabil că e firesc așa, că dacă n-am uita, dacă timpul n-ar calma, n-am putea duce toate durerile din noi. N-am putea trăi cu toate dorurile din noi. N-am putea suporta lipsa, golurile din suflet.

Mereu am fost o romantică absurd de idealistă. Și poveștile, în mintea mea, aveau nevoie să fie întregi, complete, frumos potrivite. Fără rest. Doar că viața s-a încăpățânat să-mi demonstreze, ahh, în ce luptă nedrept de inegală, că realitatea e țesută într-un mod cu totul diferit de culorile senine din capul meu. Că-i musai să fie cu dat cu sufletul de pământ, cu călcat bucățile în picioare, și-apoi așa, din resturi, mereu într-o reconstrucție, că n-ai cum să defilezi prin zilele vieții tale cu frânturi de suflet pierdute prin șanțurile prost construite pe margini de drumuri.

Da, știu, avem o putere fantastică de regenerare a sufletului. Ne reparăm din te miri ce resturi. De unde ne vine această putere? Mi se pare că există acolo, undeva adânc în noi, o speranță care refuză să moară. Cât timp trăim, simțim. Simțim că trebuie să fie și mai bine. Că după lacrimi, ochii pot să vadă mai limpede și mereu e ceva acolo, la orizont. Bucurie, drag de viață, oameni frumoși, iubire. Mereu credem, asta e ceea ce ne ține agățați de linia de plutire.

Parcă prea știu bine cum e cu reparările acestea. Deși mă războiesc, inevitabil învăț să accept. Că și tristețea face parte din viață (și chiar și linsul rănilor).

De ce, mami?

 Posted by on Thursday, 27 October 2016  2 Responses »
Oct 272016
 

De ce se întâmplă așa, mami? De ce mi se întâmplă mie? Când Puștiul mă întreabă așa, mi se îngesuie cuvintele în gât și nimic logic nu-și găsește calea spre explicații care să-l convingă, să-l împace, să-l facă să înțeleagă un mers al lumii anapoda de înțeles și pentru mine, deh, om mare.

Nu pot să-l feresc de toate relele lumii. N-am răspunsuri la toate întrebările, dimpotrivă, cu el alături înțeleg cât de multe mi-s limitările și câtă nevoie de cunoaștere e în el. Nu pot să-l țin departe de tristeți și dezamăgiri. Nu pot să-i fiu scut împotriva greutăților vârstei. Nu pot să-i promit că n-o să îl doară nimic. Sunt atât de mulți de nu pot încât uneori simt că mă sufoc din cauza lor.

Și mă străduiesc să transform pe nu pot în hai să vedem care-i soluția. Zi de zi, noi și noi provocări. Unele care ne lasă pe amândoi fără răspuns clar, altele care-și găsesc explicații mulțumitoare. Dar știu că ceea ce pot și trebuie e să fiu alături de el. Chiar dacă și eu am senzația că pământul mi se clatină pe sub picioare. El să simtă că nu e singur, acesta-i lucrul cel mai important de care are nevoie. Să știe că e iubit și că împreună trebuie să facem față la toate. Că fiecare situație prin care trecem trebuie acceptată cumva, rezolvată, trăind-o așa cum putem. Chiar dacă e neplăcut, chiar dacă nu înțelegem și nu ne e clar de ce.

Niște întrebări fără răspunsuri zilele acestea. Mici probleme de sănătate cărora nu le dăm de capăt. Cabinete medicale și multe nesiguranțe și frici. Că-i firesc așa, când ne lovim de lucruri pe care nu le putem controla, ne e frică. Și-apoi, ce-i mai dătător de spaimă decât starea de sănătate a copilului de care ești responsabil, care se uită la tine cu ochi mari și plini de nevoia de a i se confirma că o să fie totul în regulă, că n-are de ce să-i fie frică?! Și cum să-i dai răspunsul pe care-l așteaptă?

noi doi

De ce Peter Hurley?

 Posted by on Sunday, 23 October 2016  5 Responses »
Oct 232016
 

L-am cunoscut pe Peter anul trecut. În iulie. Cu-n fus cu zurgălăi în mână, propovăduia ideea celei de-a șasea ediții a festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel care urma să se desfășoare în mijlocul lunii august. A ajuns în biroul meu și atât a fost. Am știut că vreau să îl ajut. Nu aș fi putut altfel, el e tocmai acel gen de om care cucerește și umple locul în care își face apariția.

Anul trecut participarea mea la organizarea festivalului a fost mai mică, anul acesta am plonjat direct în echipa de management a proiectului, alături de Peter și Delia, colega noastră de la Sighet. Și-apoi, după terminarea ediției de anul acesta, valul pe care m-am lăsat purtată m-a dus în punctul în care a trebuit să decid ce fac mai departe. Îmi dădusem demisia de la job în luna iulie, așa că eram cam… în cădere liberă. Și-am decis. Să lucrez alături de Peter la acest proiect. 100%.

Și dacă azi pot să scriu despre asta, e pentru că mi s-au clarificat multe lucruri, pentru că am avut nevoie de-un timp în care să mă împac cu ideea de salt în gol fără o plasă de siguranță foarte bine definită. Deh, libertatea de-a lucra la un proiect pentru care-ți vibrează sufletul, vine la pachet cu multe frustrări și temeri, cu multe nesiguranțe, cu multe bile pe care, de-abia chinuit, poate reușești să le vezi dacă nu albe, măcar gri, să nu fie total negre. Să te trezești dimineața și să simți că nu vezi drumul pe care trebuie să mergi, îți dă un sentiment de inutilitate crunt. Și nu-i ușor. Să fii sigur că ceea ce simți e ok, că ceea ce faci e alegerea corectă când standardul spune că logic e un job sigur, călduț, poate limitativ, dar care asigură într-un mod mai firesc plata facturilor.

Așadar de ce (cu) Peter Hurley?

Cred în Peter. E un om bun, pot să afirm și să confirm. E un om onest și integru. Sincer, crud de sincer. Nu e un om perfect, dar e un om care acceptă argumente. Poate să recunoască că a greșit. E vizionar și capabil de analiză fină. Poate să vadă binele din oameni. Înțelege lucrurile dincolo de suprafață. Vede sensul bun și acolo unde pare a nu fi sens. E unul dintre oamenii valoroși ai acestei lumi.

Mă bucură bucuria lui atunci când lucrurile ies așa cum speră să iasă. Admir forța pe care o are, consecvența lui în a merge pe drumul acesta cu care rezonează. Mă leagă de el foarte multe experiențe, emoții și momente intense trăite. Afecțiune și drag mult, câteodată simt că mi-e ca un frate mai mic, deși el e mai mare. Mi-e prieten și coleg și inspirație și, deși poate fi intimidant să-i fiu mereu aproape, poate fi copleșitor, aleg să fiu alături de el. Pentru că și el are nevoie de sprijin. Să merg pas cu pas alături de el. Să îl sprijin, să îl ajut să vadă lucrurile mai clar. Știu că sunt omul care îl provoacă să își pună întrebări, să găsească răspunsuri, îl aduce cu picioarele pe pământ când zborul lui e cam haotic. Îl admir și îl respect. Învăț alături de el. Și mă bucură faptul că pot să-l privesc cu onestitate totală în ochi. Că pot să-l las să vadă și ceea ce simt că nu e de văzut. Că pot să-l las să vadă că mă tem. Că nu sunt destul, că nu e suficient ceea ce pot să fac, că sunt depășită de situație, că nu merit să fiu în locul în care sunt. Cred în Peter și în faptul că putem construi împreună.

Cred în cauza lui. Peter e irlandez, dar putea să fie român sau orice altă naționalitate, însă cauza lui s-a întâmplat să fie Maramureș, România, Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, care nu-i doar un festival, ci o piatră de hotar în ceea ce această cauza poată să aducă – și aduce – bun și necesar în lumea satului maramureșean. Nu e o cauză ușoară sau lină, perfect clară, însă e una necesară pentru cultura tradițională a acestui popor și simt că Maramureșul merită, că noi toți merităm această continuă zbatere pentru a salva ceea ce mai avem autentic și valoros. Și dacă el își pune tot timpul, toți banii, toată energia, toată viața, fără nici un fel de rezerve pentru altceva, în demersul acesta, eu simt să-i fiu alături, ca măcar din când în când, povara să nu fie doar a lui.

Drumul acestei cauze nu e unul ușor sau confortabil. Peter e obișnuit să fie peste tot, să fie între oameni, să doarmă în trenuri și toată casa lui să fie rucsacul pe care-l poartă în spate, însă acesta e un efort uneori supraomenesc. El pare un fel de personaj mitic, de poveste, romantic, care dă dovadă de un curaj pe care oamenii care-l privesc dinafară îl admiră, dar nu i-ar urma exemplul. Omul de zi cu zi, din spatele romantismului acestei povești, nu e un personaj, ci e un om. Cu multe frustrări și nemulțumiri și dureri și furii acumulate și lupte pe care le duce cu el însuși și cu alții. Și oboseală atât de multă, epuizare. Luptă cu mori de vânt. Și nu pare mereu clar că drumul e bun. Dar forța lui Peter constă tocmai în faptul că el își continuă drumul în ciuda atâtor de multe neajunsuri, piedici.

Să lucrez cu Peter nu e puțin lucru. Pentru că amândoi avem așteptări mari, dar știu că facem echipă bună. Nu perfectă, dar constructivă. Cu scântei multe. Că suntem două pietre tari. E drept, el e o stâncă dură irlandeză, eu sunt o piatră grea de Maramureș. Dar semănăm foarte mult. Ne sunt ciocnirile dure pentru că suntem doi oameni extrem de sensibili. Ne purtăm rănile cu mare greutate. Ne doare ceea ce spun oamenii despre noi. Ne dorim ca omenii să vadă că ne străduim să schimbăm ceva în bine. Faptul că el crede în drumul acesta, îmi dă încredere și mie. Pentru că putem purta conversații contradictorii din care să rezulte un fir bun. Pentru că reușim să găsim calea prin care scânteile inevitabile din cele două pietre tari să consolideze echipa pe care o construim, nu s-o fragilizeze. Pentru că are mult sens. Luptele noastre ideatice sunt necesare. Duc înspre mai binele proiectului la care lucrăm împreună.

Am ales. Și îmi asum această alegere. De a merge alături de Peter pe drumul acesta, al nostru de-acum.

echipă DLCV(îmi place mult această fotografie făcută în ultima zi a festivalului, la Săpânța, unde eram amândoi extrem de obosiți după o săptămână plină, dar ne concentram pe ceea ce aveam de făcut. și făceam. echipă.)

Ce-mi mai doresc?

 Posted by on Thursday, 20 October 2016  2 Responses »
Oct 202016
 

Să-mi doresc. Asta-mi doresc. Ca toamna să nu își întindă tentaculele răpind energie și entuziasm. Ca frunzele care mor să nu ceară tribut și seninătatea din suflet. Să rămână, pe acolo, măcar prin unghere ascunse, ceva resturi de visuri. Semințe care să înmugurească, să dea rod, să mă pună pe drumul înspre realizare. Să nu uit să îmi vreau. Ahh, tare-mi doresc să nu m-adâncesc în iarnă și să uit să visez, să uit să cred că înghețul nu înseamnă hibernare sufletească, emoțională, mentală.

Nu știu unde duce drumul în această perioadă, prea au crescut bălării de-a lungul lui și nu-l mai văd clar, dar poate că nici nu e necesar să se întâmple așa. Cum spune Alice în poveste, când nu știi unde vrei să ajungi, orice drum e bun. Sau e greșit, indiferent. Mergi pe el. Poate că e momentul să las drumul să mă poarte fără să mă împotrivesc așa de mult, fără să vreau să știu fiecare intersecție care urmează.

Îmi doresc să îmi doresc. Pe atât de simplu și de complicat. Că nici o luptă pe care o duc nu-i mai grea decât lupta cu mine însămi. Și cu herghelia de demoni din capul meu. Mă simt câteodată, ba nu, de multe ori, ca un om căruia i se tot pun oasele la loc și alea tot nu-și găsesc potriveala perfectă. Doar că-i vorba despre suflet. Senzația aceea că mi se pune sufletul la loc e confortabilă, doar că vine ca o consecință a faptului că mi-s împrăștiate bucățile de suflet, iar și iar, în te miri câte părți. Nu s-o putea să fie altfel.

Gata, trag aer rece în piept și-mi aduc aminte de-un abur de vară, de-o anume vară, când m-am îndrăgostit de unele dintre cele mai frumoase versuri din lume. Așa le simt, Mătăniile lui Florence Barclay. E drept, n-am prea mult timp de poezie, da’ măcar din când în când îmi amintesc că-mi vibrează în suflet și-o astfel de emoție, în rime. Hai, să ne fie senin!

Petrecutele ceasuri cu tine, suflet drag
Sunt pentru mine perle plimbate de mătănii.
Le picur câte una, una câte una,
Şirag de mărgele, mătăniile mele.

Pe ceas câte o perlă şi-o rugă-n fiecare,
Să liniştesc pustiul în suflet cuibărit.
Le picur câte una, când şiragul s-a sfârşit
Se răstigneşte crucea de aur şi de rugă.

O, amintiri ce ardeţi, purificând infernul
Steril, de chin şi trudă, eu vă sărut pe rând,
Pe fiecare boabă, mătănii numărând
Şi-nvăţ să răstignesc sărutul meu pe cruce!

 

După douăzeci și doi de ani

 Posted by on Tuesday, 18 October 2016  6 Responses »
Oct 182016
 

Ar putea să fie un titlu de carte romanțioasă. Cu final americănesc, poate. Dar nu-i. E o nostalgie. O strângere de inimă și-o emoție a întoarcerii într-un loc care, cândva atât de demult încât nu mai pare real, a atins corzi sensibile, a marcat, lăsând niște urme pe-o inimă. Una de copil căci, în urmă cu douăzezi și doi de ani, eram un copil de treisprezece ani.

Amintirile. Devin cu atât mai prețioase cu cât trece mai mult timp. Ca și vinul. Le învăluim într-o mantie de prețiozitate și le păstrăm cu sfințenie în cuferele parcă mereu insuficient umplute, ale sufletului.

Să te întorci într-un loc în care ai trăit un moment care s-a transformat într-o astfel de amintire, nu-i chiar la îndemâna inimii. Că-s așteptări acolo. Inevitabil, speri că ai să retrăiești. Că vei fi, dintr-o dată, omul care și-a trăit acolo acel moment glorios. Că emoția de atunci îți va îmbrățișa inima și va răspunde tuturor așteptărilor. Confirmând.

Nu se întâmplă așa. Și nu pentru că locurile se schimbă în timp, ceea ce clar se întâmplă, pentru că viața curge și peste ele, mai lin sau mai furtunos, dar nu indiferent. Ci pentru că tu nu mai ești același. Nu mai privești cu aceeași ochi, nu mai primești cu aceeași deschidere, nu mai simți la fel. Firesc, timpul ne schimbă și pe noi. Mai ales când ne face din copii, adulți.

Am ajuns, ieri, printr-o simplă întâmplare, într-un loc în care fusesem în urmă cu douăzeci și doi de ani. Locul despre care am scris, cu ceva vreme în urmă și care-mi lăsase atunci un gust magic, incredibil, pe care-l cultivasem de-a lungul anilor, adăugându-i farmec și aură prețioasă. Păstrându-l acolo, în cutia specială a amintirilor cu aripi.

Ieri, apropiindu-mă, apoi intrând pe poarta mănăstirii  - căci despre Mănăstirea Dragomirna e vorba – fremătam de dorința de-a regăsi ceva din ceea ce trăisem acolo în trecut. Căutam ca o alee, un colț de curte, cimitirul mic, păduricea, lacul, biserica, călugărițele, ceva, orice care să-mi facă sufletul să tresalte simțind cum amintirea de-acum douăzeci și doi de ani se contopește cu prezentul.

N-a fost așa. M-am plimbat pe acolo și nu mi-am adus aminte de mine, copil care-a dormit o noapte în chilia unei călugărițe. Nu mi-am adus aminte clar nici de locuri, nici de momente, nici de oamenii cu care-am fost atunci. Undeva, în biserică, stând pe un scaun din lemn, din șirul de scaune asezate de-a lungul pereților, am regăsit o anume senzație care m-a copleșit în trecut, dar… cam atât.

Dar a fost bine, minunat de bine. Pentru că am înțeles că amintirile sunt… amintiri. Ne hrănesc, ne mângâie, ne ajută să nu uităm că viața are momente frumoase, atunci când prezentul pare doar ceață și cenușiu. Dar nu te poți întoarce să trăiești ceva. Poți doar să creezi noi amintiri. Și cred că asta am făcut ieri. A fost multă nostalgie acolo, mult drag pentru un moment frumos din trecut, o bucurie mare pentru că mă aflam acolo după așa de mulți ani și… multă pace. O gură incredibilă de liniște și pace. Aproape insuportabilă pentru mine, om al furtunilor. Am tras tare aer în piept și-am încercat să nu-mi fie frică să primesc liniștea aceea. M-am plimbat pe acolo, printr-un loc de poveste, departe de aglomerația urbană, în mijlocul naturii târzii de toamnă, în perimetrul unei construcții impozante, masive, din piatră, între zidurile acelea care păstrează urmele a atâtor povești, atâtea trăiri.

Nostagie și recunoștință. După douăzeci și doi de ani.

Mănăstirea Dragomirna

Ce frumoasă ești azi, mami!

 Posted by on Wednesday, 12 October 2016  4 Responses »
Oct 122016
 

Ce frumoasă ești azi, mami! Îți strălucesc ochii. Se uită la mine lung și îmi spune deseori așa, din senin, când îl aștept în poarta școlii. Și vrea să știe tot. Ce-am făcut, cu cine m-am întâlnit, ce-am rezolvat, ce nu mi-a ieșit. Și aprobă, sau critică. Lucrurile pe care mi le spune Puștiul meu de opt ani cred că sunt cele mai sincere complimente pe care le-am primit, le primesc și, sper, le voi primi. Au atât de mult firesc în ele, încât îmi par excepționale. Vin de la sine, fără vreun interes, spune simplu și direct, doar pentru că așa simte să spună.

Are preferințe, păreri. Nu mai e indiferent la felul de a fi al mamei care-l ține strâns de mână în fiecare zi. Să-ți iei fustă azi, mami, te rog. Uneori îmi spune chiar și pe care să o aleg, e atent la modele, culori. Da, lasă-ți părul așa, desfăcut, nu-l prinde, știi că îmi place așa. Cred că îmi spune că sunt frumoasă de fiecare dată când mă vede pieptănându-mi părul. Mami, să-ți faci unghiile cu verde, te rog, eu aleg culoarea de data aceasta. Și inevitabil îi ascult părerile,  râd în sinea mea, mi se bucură sufletul.

Ce ți s-a întâmplat, mami? Mă întreabă, în bucătărie, în timp ce eu spăl vase iar el se joacă la masa de lângă mine cu motocicliștii lego. De ce mă întrebi? Păi așa respiri tu când ești tristă. Cum să mă cunoască cineva așa?

Simte. Fiecare inflexiune a vocii, fiecare schimbare a privirii, fiecare gest, atitudine. Înțelege și atunci când aș vrea să nu înțeleagă. Dar încerc și să fiu sinceră cu el mereu. Nu-l mint că sunt bine, dacă nu sunt, deși-mi cere asta, să-i spun mereu că sunt bine. Mami, vreau numai să-mi zici că ești bine. Și dacă nu sunt, să îți spun tot așa, să te mint? Da, mami, că după aia o să fii, pentru că o să treacă. Și trece, totul trece, că ăsta-i firescul vieții.

Seara, la poveștile purtate sub așternut, mă întreabă candid, mami, ție ți-ar plăcea un diamant? Trecem adeseori, în drumul nostru, pe lângă vitrina unei bijuterii unde-i expusă o piatră mare și el încă nu înțelege ce-i aceea o imitație sau un fals. E fascinat de diamantul acela. Nu, Marc, mie îmi plac oamenii, să am oameni aproape îmi doresc. Bine, lasă mami, că-ți construiesc eu o armată mare de roboți. 

E frumos să fiu mamă de băiat. Mama acestui băiat. Isteț și senin, atât de copil și atât de matur, timid și curios, încăpățânat și degrabă transformat în vulcan care erupe. Copil frumos, cu pielea minunat de fină, cu părul bălai în care-mi afund mâinile ca într-o comoară, cu îmbrățișări sincere și reîncărcătoare de dragoste (i-am spus când era mic că oamenii au nevoie să se încarce cu dragoste, ca și bateriile și că acest lucru se întâmplă atunci când îmbrățișezi și asta a devenit ritual, de fiecare dată când simte că e nevoie, își deschide larg brațele a îmbrățișare).

Sper să reușesc să cresc un bărbat frumos pe dinăuntru, om bun și atent. Așa cum se arată el acum a fi cu mine, cea mai frumoasă mamă din lume (îi explic mereu că așa-i firesc, fiecare copil crede că mama lui e cea mai frumoasă și el mă contrazice de fiecare dată).

ce frumoasă ești azi, mami!

La mulți ani, fetiță!

 Posted by on Monday, 10 October 2016  1 Response »
Oct 102016
 

Kinga. Când am cunoscut-o, în urmă cu mai mult de patru ani, mi s-a părut că are un nume foarte exotic, nu-l mai auzisem niciodată înainte. Și pe ea am plăcut-o din prima, ahh, a fost un fel de dragoste la prima vedere, pecetluită cu o vișinată de casă absolut delicioasă. Cu bucurii mari și cu năbădăi dovedindu-se mai târziu relația noastră, ca orice dragoste mare. Kinga e om bun și frumos, mai mică decât mine cu niște ani, dar cu mai multă maturitate de multe ori, are niște ochi verzi superbi și o sensibilitate care se ia la întrecere cu sensibilitatea mea. Da, cam semănăm noi în multe aspecte și mă bucur că (îmi) e. Că suntem.

Fetiță dragă, am cam adunat câteva amintiri faine în anii aceștia, de-alea care sunt temelia relației dintre noi. Avem momente prețioase pe care nu ni le ia nimeni, sunt ca un colier de mărgele colorate și frumoase, care se tot adună pe-un fir creat din drag mult. Și pot să fie furtuni, și pot să fie perioade când să nu ne suportăm una pe alta în apropiere, și pot să fie puncte de vedere diferite, și pot să fie tot felul de tot felul… continuăm să fim aproape. Că merită, că avem de ce, că e acolo temelia asta care ne dă siguranța că suntem una pentru cealaltă. Și știu că pot să o spun fără să am vreo îndoială, c-am să fiu aici pentru tine cât o să ne țină viața asta.

Uite, patru ani și jumătate în momente prețioase. Momente faine, în locuri spectaculoase, momente grele, cu lacrimi multe pe-un umăr sau pe altul, momente cu de toate, poate firesc, poate atipic, poate cine știe cum… dar ce bine că suntem. Hai, să ne bucurăm împreună de ce ne-o fi dat să ne fie. Și de ceea ce ne-a fost. Că-i prețios și deloc banal.

Pentru azi am căutat 28 de fotografii. Așa, ca și vârsta aceasta fabuloasă pe care o împlinești tu acum. Douăzeci și opt de momente în care-am trăit ceva frumos împreună, în care ne-am bucurat, în care am simțit că ne avem una pe cealaltă. La mulți ani, little one, te iubesc mult! Sunt recunoscătoare și mulțumesc mult că ești!

Kinga, 28 (1) Kinga, 28 (2) Kinga, 28 (3) Kinga, 28 (4) Kinga, 28 (5) Kinga, 28 (6) Kinga, 28 (7)

Cea mai frumoasă liniște

 Posted by on Friday, 7 October 2016  No Responses »
Oct 072016
 

E atunci când e pace în tine însăți. Când tace și glasul gândurilor, când fricile se domolesc, când dorurile se așează, când absențele nu mai dor. Când nu mai alergi după răspunsuri, când nu te mai rănește singurătatea, când privești în tine și nu te mai sperie toate rănile pe care le porți pe dinăuntru. Când te accepți și te împaci cu tine însăți.

Nu mi se întâmplă prea des, nu mi se întâmplă aproape niciodată, de fapt, nici n-ar avea cum, sunt construită dintr-o furtună și norii sunt cei care-mi urmează loial pașii. Dar vreau să cred că mai sunt, chiar așa, extrem de rare și de scurte, astfel de momente. Când viața stă pe loc și-n același timp o simt vie și vibrantă. Și senină. Când sămânța de bucurie îmi încolțește în suflet. Și nu mai simt nevoia să lupt, ci doar să fiu.

Caut în ungherele minții și vreau să-mi aduc aminte de un astfel de moment. Caut un moment în care să fi fost eu cu mine, asumat, și să fi fost liniște. De obicei, fug. Fug de ceilalți, fug de mine. Fug de neputința de-a schimba ceva ce simt că-i altfel decât aș vrea să fie. Fug de ceea ce doare, sperând că o să treacă. Mă duc departe, sau mă ascund în carapacea mea (cum mi s-a zis de curând, tu te ascunzi într-o carapace și când cineva intră acolo, tot mai găsești un loc întunecat în care să te ghemuiești). Așa o fi. Explicații or exista multe, soluții sunt puține.

Revin la liniște. La amintirea unui moment de liniște frumoasă. Am nevoie. E prea multă gălăgie în mintea mea.

Cel de al doilea salt cu parașuta. A fost acolo un moment de liniște senină. Cerul împăcat deasupra mea, vântul domol, pământul încă departe, la peste o mie de metri altitudine, eu, singură cu mine însămi acolo sus.

Mai întâi am râs și am vorbit cu mine cu voce tare, apoi am tăcut. Era liniște albastră în jur. Deasupra mea și dedesuptul meu și-n jurul meu. Liniște. Și, cumva, s-a făcut aproape liniște și-n mine. Am trăit o liniște aproape perfectă, aproape magică, aproape deplină. Au tăcut atunci fricile, nesiguranțele, întrebările. A rămas emoția și bucuria. Aveam deja confirmarea faptului că știu ce trebuie să fac să aterizez cu bine, știam că pot să urmez toate instrucțiunile învățate, așa că m-am relaxat. A trecut și momentul critic, ieșirea în gol din avion, a trecut și teama c-ar putea să fie ceva în neregulă cu deschiderea parașutei mele, după ce m-am asigurat că totul e cum trebuie să fie cu aripa de deasupra mea. Și-a putut să fie liniște. În mine și-n jur. O liniște frumoasă, a unui moment în care mi-am asumat ceea ce sunt, ceea ce pot, ceea ce trăiesc, ceea ce mă înspăimântă. Un moment în care n-am fugit de mine, ci am înfruntat tot ceea ce era de înfruntat, asumându-mi și bune și rele (da, știu, or mai fi și alte asemenea momente, dar acum acela mi-a venit în minte, de liniștea aceea mi s-a făcut dor).

Da, aceea e cea mai frumoasă liniște. Când e pace în tine însăți. Și nu știu când drumul mă mai duce pe-acolo, pe tărâmul păcii, prea pare să-mi fie furtună, gălăgie, căutare și negăsire.

flying over the Alps (1)

Mămicești, cu emoții

 Posted by on Sunday, 2 October 2016  2 Responses »
Oct 022016
 

Are opt ani. O maturitate surprinzătoare care uneori mă lasă fără cuvinte și în același timp o candoare copilărească delicioasă, care încă stăruie în sufletul lui mare.

Seara târziu, după ce adoarme și respirația lui devine molcomă, împăcată, și-mi afund nasul în părul lui sau mi-l lipesc de-un umăr, de frunte sau de-o mânuță de-a lui, încă simt că miroase a copil mic, aproape regăsesc acel miros bebelușesc, de lapte. Miros de calm și de pace și de bine.

Și e multă recunoștință, dar și teamă în ceea ce-mi umple inima în acele momente. E teama care există din prima clipă a existenței lui, când era pe drumul lui înspre formarea de om, în burta mea, și o să existe până în ultima clipă a vieții mele. Teama care însoțește această singură dragoste mare, firească, implicită, fără margini. De mamă.

Mulțumesc, Puștiule.
Pentru ce, mami?! Daaa, știu, pentru că exist.
Pentru că exiști, da.

Pare deja retoric pentru el, că i-o spun zilnic. Și-ncerc să nu fie doar cuvinte, încerc să fiu. Dar nu-mi iese să fiu o mamă bună. Așa cum cred că ar avea el nevoie. Nu-mi iese să am răbdare, disponibilitate, nu-mi iese să mă detașez de ale mele și să copilăresc cu el, nu-mi iese să-i ascult toate întrebările, dorințele, nu-mi iese să-mi controlez mereu tonul vocii, să am deschidere spre dialog, să am timp pentru joacă așa cum și-ar dori el și multe, multe altele. Nu-mi iese mereu. Însă încerc. Încerc să controlez momentele când tot ceea ce simt să fac e contrar a ceea ce rațiunea-mi spune că ar trebui. Când toate cele pe care eu le simt se revarsă asupra lui. Deh, lupt cu demonii mei, cu limitele mele, cu impactul emoțional pe care-l au lucrurile asupra mea, mă adun pe mine, ca să pot să fiu pentru el. Și nu-i ușor. Încerc să-l învăț despre a încerca, a nu renunța, a nu te lăsa copleșit de frică, dar el învață despre teamă și nesiguranțe tocmai pentru că le simt eu, le primește pe ale mele. Încerc să îl învăț despre încredere și stabilitate, însă el percepe toate căderile mele în gol și acestea-și lasă amprenta asupra modului în care el se formează.

Sper doar că tot acest nefiresc de care aș vrea să-l feresc, dar mi-e uneori chiar imposibil, să fie cumva contrabalansat de apropierea continuă, de modul în care încerc să-l asigur că e un copil iubit, de faptul că încerc mereu să exprim emoțiile, că-i povestesc, că-i explic ce-i cu mine, că-i spun mereu că-l iubesc, că îi spun că o să fiu mereu acolo pentru el, că-l mângâi și-l strâng în brațe ori de câte ori simt nevoia (și mă mai lasă să o fac). Sper că ceea ce reușesc să-i ofer, așa, trunchiat și de multe ori insuficient, să-i fie totuși bază, temelie de încredere în viață, în oameni. Să crească un om bun, integru și senin.

Și mai sper că luptele mele cu mine însămi să ducă spre un sine mai echilibrat, mai senin, mai optimist, ca să-i fie și lui mai limpede pe drumul lui spre creștere. Pentru că, așa cum zice Ioana în acest articol, să fim bine cu noi înșine e ceea ce au nevoie copii noștri. Să fim bine cu noi, ca să le poată fi și lor bine. Dar e, damn, cam cel mai greu lucru.

Pusti de opt ani