Un vis împlinit plătit cu o pălărie

 Posted by on Saturday, 22 April 2017  3 Responses »
Apr 222017
 

Ieri a fost ziua mea de călătorie doar cu mine însămi, de înfrânt temeri și pus rezistența fizică și psihică la încercare. Două trenuri m-au dus din orașul Aalborg înspre Skagen, localitatea daneză unde-mi ziceam, deja de vreo cinci ani, că voi ajunge cândva. Un cândva care nu părea foarte probabil, că deh, acest loc nu-i chiar peste gard de România. Și-am ajuns ieri. Cele două trenuri și apoi câteva ore singuratice de mers pe jos și am ajuns la cel mai nordic punct din Danermarca, Grenen.

La Grenen își dau întâlnire două mări. Valurile războinice ale Mării Baltice și cele ale Mării Nordului se întâlnesc acolo, la capătul unei fâșii înguste de plajă și se ciocnesc neîmpăcate, fără să se amestece una cu cealaltă, coliziunea valurilor fiind impresionantă, mai ales în zile furtunoase.

Skagen (14)

(când încă aveam pălăria, apoi pe drumul de întoarcere, cu vântul cel mai puternic suportat de mine vreodată, apoi la punctul de informații al zonei)

Cu trenul se poate ajunge până în gara orășelului Skagen, foarte pitoresc, colorat și friendly cu turiștii, deși ieri, în 21 aprilie, n-au fost prea mulți vizitatori pe acolo, numai bine pentru mine, că tare-mi plac locurile care nu sunt înțesate de curioși. M-am plimbat pe străduțele cochete și îngrijite și m-am uitat în curțile prea perfecte ale oamenilor, încercând să-mi imaginez viața lor.

De la gară, drumul spre Grenen e în stânga, spre ieșirea din localitate. De-acolo se întinde o șosea lungă de câțiva kilometri, alături de o pistă de biciclete/plimbare. E ruta aleasă de către turiști, însă, pentru că am primit un pont bun, eu am decis altfel. Chiar la ieșirea din localitate, la farul alb, cel mai vechi far din Danemarca, am ieșit din șosea pe o cărare în dreapta și am pornit spre plaja ascunsă în spatele unor dune de nisip acoperite cu vegetație joasă, uscată, specifică zonei.

M-a lăsat fără cuvinte momentul în care am văzut marea, plaja. Frumusețe pură, perfectă în sălbăticia ei. Plajă lată, cu nisip foarte fin și cu pietricele, mare de o culoare fabuloasă, amestec de verde, cenușiu, turcoaz, zi extrem de frumoasă, aproape total senină, cu vânt puternic, dar care mă ajuta, împingându-mă de la spate.

Nici un om pe toată plaja aceea, câțiva kilometri. Doar eu, cu mine însămi și cu bucuria pe care o trăiam învârtindu-mă în toate părțile, râzând și vorbind singură cu voce tare, sau tăcând și privind în zare. Timp atât de frumos și de prețios că-mi părea ireal.

Și-apoi, la un moment dat, marea s-a înțeles cu vântul și mi-au cerut tribut pentru atâta bucurie. Pălăria mea. Mi-a zburat de pe cap și-a alergat înaintea mea pe plajă, direct spre valurile înspumate. S-a oprit o vreme în câteva pietre, am încercat s-o iau, marea m-a păcălit și mi-a acoperit picioarele cu un val năzdrăvan iar pălăria mi-a dus-o mai departe. Așa că am ajuns să fiu și cu încălțămintea udă, și cu pălăria transformată în barcă. Și nu era orice pălărie.

Era pălăria mea preferată, cea mai dragă. Bărbătească, veche, cu ținută frumoasă și lucrată cu multă atenție la detalii, găsită, desigur, într-un outlet și purtată cu drag mult o toamnă și-un sfert de primăvară.

Mi-a părut rău de ea, dar bucuria pe care o simțeam îmi curgea prea năvalnic prin vene, ca să mă întristeze această pierdere. Mi-am zis că-i ok că marea mi-a cerut să plătesc pentru timpul acela spectaculos. Că prea mi-era spectaculos.

Drumul meu singuratic pe una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am văzut vreodată, a dus pe lângă mici lagune turcoaz, pe lângă buncăre de piatră rămase pe plajă din timpul celui de-al doilea război mondial și apoi, direct spre limba aceea de nisip unde valurile mărilor se ciocnesc.

Skagen (15)

(Grenen, bucățica de plajă – locul unde se întâlnesc mările)

Mi-a fost copleșitor să mă aflu în acel loc. Pentru imensitatea fenomenului, a priveliștii și pentru satisfacția efortului pe care l-am depus pentru a ajunge acolo singură. Și-am stat, așadar, cu un picior în Marea Baltică și cu celălalt în Marea Nordului.

Îmi imaginasem de multe ori, ajutată de fotografiile de pe internet, cum arată zona și, odată ajunsă acolo, mi s-a părut că totul depășește orice așteptare aș fi avut. A fost suprinzător și emoționant și extrem de reconfortant să am sentimentul unui vis împlinit într-un mod fabulos.

Să plec singură e întotdeauna o provocare. Nu sunt un călător singuratic. Mi-e efort emoțional, mental, să decid să plec singură, să îmi stabilesc traseu, să iau decizii și să mă adaptez singură fiecărui moment, fiecărei situații neprevăzute. Aveam senzația, de această dată, că mă va aștepta acolo un loc neprietenesc, că am să mă simt stingheră singură pe o plajă pustie și lungă de câțiva kilometri, că o să-mi fie urât să fac acest drum, că o să întâmpin multă nesiguranță și poate, teamă, că vremea o să fie întunecată, cenușie, ploioasă, neprielnică nici călătoriei, nici unei stări de bine a mea cu mine.

Și totul a fost diferit de cum mă așteptam. Primitor. Sigur. Senin. Pustiu, dar, cumva, un pustiu unde nu m-am simțit singură, chiar dacă nu erau deloc alți oameni în preajmă. Marea care mă fascina, pur și simplu, mi-a fost însoțitoare atât de dragă, valurile ei mi-au oferit muzica de care aveam nevoie, cerul senin și soarele călduț mi-au umplut sufletul de încredere și vântul, ahh, vântul doar și-a văzut de treaba lui.

Drumul de întoarcere la Skagen a fost cel provocator, de abia mă țineam pe picioare, atât de puternic era vântul. O parte de drum am făcut-o tot pe plajă, mi-a fost greu să mă despart de priveliștea și sunetul mării, apoi am trecut pe pista de biciclete, și ea total pustie. Mă simțeam ca pe o șosea din America, unde nu vezi țipenie de om cât e ziua de lungă. Din când în când trecea câte o mașină pe lângă mine și râdeam singură, imaginându-mi ce își zic oamenii văzându-mă singură împotriva vântului.

A fost călătoria mea magică în punctul cel mai nordic al Danemarcei. M-am bucurat mult, am simțit emoție multă, m-am umplut de frumusețea maiestuoasă a zonei, am ascultat, m-am gândit, am tăcut. Am simțit. Plin. Tare a fost bine și frumos și tare multă recunoștință mi s-a așezat în suflet.

Așadar, vă prezint Grenen, magia daneză a unui vis împlinit.

Skagen (1)

(plaja fabuloasă)Skagen (2)

(doar urmele pașilor mei și multă bucurie)Skagen (3)

(punctul acela negru e pălăria mea transformată în barcă)Skagen (4)

(buncărele din război)Skagen (6)

(mici lagune săpate de valuri în plajă)Skagen (7)

Skagen (8)

(farul care străjuiește zona, din turnul lui se zice că se poate vedea la o distanță de 37 de kilometri)Skagen (5)

Skagen (9)

(înspre punctul de întâlnire a mărilor, acolo am întâlnit și eu câțiva oameni)Skagen (10)

Skagen (11)

(șoseaua și pista spre și dinspre Skagen)

Skagen (12)

Skagen (13)

(localitatea Skagen)

Două zile la Legoland

 Posted by on Thursday, 20 April 2017  3 Responses »
Apr 202017
 

Legoland. Billund. Danemarca. 

Nu contează ce vârstă ai, ca adult sau copil, măcar o dată în viață, să-ți petreci niște zile într-un parc de distracții, e un must. Puștiul meu are 8 ani și jumătate. E destul de mare cât să se bucure de toate atracțiile din parcul de distracții și e suficient de mic cât să fie încă încântat de joacă și jucării. Momentul potrivit pentru un parc Legoland, o destinație pe care el, mare fan Lego, și-o dorea deja de vreo doi ani și eu o plănuiam chiar de mai demult.

Am decis pentru Billund, Danemarca, cel mai vechi parc al grupului Lego, primul înființat, chiar acolo, acasă la această afacere de familie începută de-un tâmplar, acum aproape o sută de ani și condusă în prezent de generațiile trei și patru a familiei fondatorului. Interesantă istorie, interesant parcurs al companiei care e pe primele trei locuri în lume, între companiile producătoare de jucării.

Billund e un sat – localitate dezvoltat în jurul fabricii Lego System și a parcului de distracții Legoland. Aeroportul din Billund a fost, la origine, aerodromul celor de la Lego, cedat ulterior și transformat în aeroportul zonei. Așadar, cam toată această parte de țară gravitează în jurul cărămizilor Lego.

Pentru a ajunge la Legoland, cea mai accesibilă variantă este cursa cu avionul, România (Cluj) – Billund. Aeroportul este la zece minute distanță cu mașina sau cu autobuzul de Legoland sau localitatea Billund.

Noi am ajuns dintr-o altă direcție, cu trenul spre Vejle și de-acolo cu autobuzul spre Billund. Bus-ul are stație exact în fața intrării în parcul de distracții, plus stație în centrul localității Billund și trece și pe la aeroport.

Parcul de distracții Legoland Billund nu e mare. Poți să-l parcurgi pe tot și să încerci toate atracțiile într-0 singură zi, mai ales dacă vizita acolo e într-o perioadă mai puțin aglomerată, așa cum am ales noi, luna aprilie. Parcul e deschis de la început de aprilie, pe situl lor se găsesc ușor toate informațiile.

Noi am decis pentru două zile la Legoland, o zi mi s-a părut prea puțin ca Puștiul să aibă într-adevăr timp să se bucure pe îndelete de toate. Am ales bine, cele două zile petrecute acolo, luni și marți (intenționat am evitat zilele de weekend), au fost chiar timp suficient să încercăm o dată toate atracțiile, iar pe cele preferate, de vreo trei, patru ori. Bănuiesc că pe timp de plin sezon parcul e sufocat de oameni și timpul de așteptare la o atracție e mult mai mare decât cele câteva minute cât a trebuit să așteptăm noi cam peste tot. Biletele de intrare în parc se pot lua pentru o zi, pentru două zile, sau ceva abonament pentru o perioadă mai mare. Noi am plătit 488 dkk pentru un bilet de adult pe două zile, adică 65 euro. Un pont bun a fost, pentru noi, folosirea unui voucher din catalogul Lego care se distribuie și în România și care ne-a asigurat intrarea gratuită pentru Marc, pentru cele două zile, cu condiția plății unui bilet de adult. Hărți ale parcului sunt la îndemână peste tot, în limbile engleză, germană și daneză.

Pe mine m-a impresionat Miniland, zona de reproducere din cărămizi Lego a unor părți din orașe ale lumii. Atenția la detalii, modul fidel de realizare a unor străzi întregi, a unor gospodării, gări sau aeroporturi, chiar e fabulos de impresionant. Te plimbi pe alei și ai impresia că ești un uriaș într-o lume a piticilor, extrem de colorată și parcă vie, cu străduțe îngrijite și împodobite cu multă verdeață, flori și copăcei reali.

Puștiul, sigur, a fost cucerit de zona Lego Ninjago, de activitățile 3D și 4D de acolo, de trenulețe, de zona de pompieri, de bărcile cu aventuri, pe-acolo am participat de mai multe ori la programele specifice. Nu i-au plăcut deloc roller coaster-ele, sunt trei mai mari în parc, nu cât de mari mi-aș fi dorit eu, nu atât de ușurele pe cât ar fi sperat el. Nu i-a plăcut nici casa bântuită, n-am putut să-l conving să încerce nici simulatorul de piloți de avioane unde am mers doar eu și, deși am ales doar nivel de dificultate doi din cinci, tot m-a dat un pic amețitor peste cap, în toate direcțiile. Sunt în parc și mai multe zone pentru copii mici mici, zona Duplo, carusele, trenulețe mici, tot felul de jocuri și activități, este și zona impresionantă cu mari construcții din Lego, cum e Statuia Libertății sau Muntele Rushmore cu președinții Americii. Mai e și un oceanograf și o zonă cu pinguini mulți și mici.

Magazinul Lego din incinta Legoland e cel mai mare magazin de genul acesta din lume, însă prețurile sunt mari, peste prețurile pe care le-am văzut în Copenhaga, de exemplu.

Ca un deficit al parcului, cred că sunt locurile de joacă aflate în zone închise, deci în interior, care lipsesc. Parcul e întins, afară sunt extrem de multe, la fiecare pas, zone de luat masa, de făcut picnic, când e timp frumos, e la îndemână să iei o pauză la soare sau la umbră. Dar, având în vedere clima extrem de variabilă a țării, a zonei, când acum e soare și frumos și într-o clipă cerul e greu de nori și plouă violent, nu ploaie ușoară de vară, ci cenușie și rece, care durează, cred că era necesar să fie gândite niște spații închise pentru petrecut mai mult timp. Nu sunt.

Cele două zile ale noastre, climatic, au fost cu de toate. În prima zi ne așteptam la ploaie și mare parte a zile a fost soare și călduț, spre după amiază a plouat mult și mărunt, în ziua a doua n-a plouat deloc, dar a fost rece, chiar a fulguit la un moment dat și soarele cam avea dinți. Am petrecut cam șapte ore pe zi în parc, alternând petrecerea timpului și joaca afară cu timp înăuntru, la diferite atracții.

Există în parc multe locuri unde poți să servești masa, restaurante sau căsuțe de take away cu tot felul. Prețurile sunt mari, la restaurantul cu specific all you can eat prețul pentru un adult era 189 dkk și jumătate din acest preț pentru copil, adică 25 euro adult și 12,5 pentru copil. Cea mai ieftină cafea a fost 35 de coroane, cam 5 euro, o înghețată cam 50 coroane, aproape 7 euro.

De ceva ani, călătoriile mele, ale noastre, sunt cât de low cost se poate, așa că am avut pregătite în rucsac sandwich-uri, ciocolată și alte mici dulciuri, apă și ceai cald. La intrare ne-au fost controlate gențile de un gardian, nu mi s-a spus că n-am avea voie cu mâncare adusă dinafară, am văzut că multe familii erau organizate ca și noi, cu pachețele în rucsac.

Angajații din parc mi s-au părut toți foarte amabili și deschiși, oferind zâmbete și informații pe bandă rulantă și interacționând peste tot cu copiii. Chiar mă întrebam văzându-i, cât de mult le-o și plăcea ceea ce fac, pentru că e vorba de multă răbdare, de multă rutină, de atenție la detalii, de implicare. Și toți erau tineri spre foarte tineri. Și foarte mulți.

Pentru noaptea de cazare dintre cele două zile de Legoland, m-am folosit de airbnb.com, ne-am cazat în localitate în Billund, cazarea a costat cam 90 euro, o cameră confortabilă într-o casă minunată, cu acces la bucătăria unde ne-am pregătit cina și sandwich-urile pentru a doua zi, după ce am făcut cumpărături la un magazin din apropiere, cu gazde prietenoase, oameni faini. Dar scump, da.

Totul e scump în Danemarca, de la transportul în comun la supermarket, iar în incinta Legoland prețurile sunt chiar și mai mari. Dar bucuria Puștiului a fost neprețuită. De fapt, bucuria amândurora. Acolo, în fața intrării, ne-am simțit amândoi, ca într-o poveste. Ca și cum am fi aterizat pe un tărâm magic. Am trepidat de emoție și o vreme am umblat pe aleile parcului într-un freamăt și o grabă de-a vedea cât mai mult, de-a încerca cât mai multe atracții. Da, să fii acolo îți transmite o stare tare faină. Nu degeaba Lego se traduce joacă bine.

V-arăt și fotografii. Și s-auzim de bine, cu bucurie copilărească în suflete.

Legoland (7)

Legoland (2)

Legoland (3)

Legoland (5)

Legoland (4)

Legoland (6)

Legoland (8)

Legoland (9)

Legoland (1)

Raportez din tren danez

 Posted by on Saturday, 15 April 2017  No Responses »
Apr 152017
 

Ce zi azi!

Trezit la patru dimineață, după mult prea puține ore de somn. Durere de cap, de gât, strănutat fără număr, stare de-aia de ascuns sub plapumă. Un taximetrist amabil, o farmacistă înțelegătoare, un aeroport sufocat de oameni. N-am crezut că-n sâmbăta de Paște sunt atât de mulți oameni care pleacă din țară.

Răsăritul de soare deasupra Clujului a fost o minune. Ne-am uitat cu Puștiul de parcă era prima oară când vedeam soarele pe deasupra norilor.

La Malmo, turbulențe. Aterizare care ne-a scos din amorțeală. Bus-ul spre Copenhaga așteptându-ne pe noi. Oresund sub o pătură groasă de nori îmbuibați de supărare, dar tot impresionant marele pod care leagă cele două țări.

Copenhaga. Ahh, Copenhaga. Acest oraș poveste, pentru mine. Când eram copil, nu credeam că există cu adevărat ci că e un oraș doar din povești. Serios. Apoi, în 2003, când am fost prima oară, m-am simțit ca Alice în Țara Minunilor.

Azi ploaie la Copenhaga. Frig tare. Sumbru și cenușiu, oameni grăbiți, umbrele și pelerine de ploaie în toate direcțiile, formele și culorile. Ne-am înarmat cu toată dorința de-a fi în acest oraș, am luat pe noi toate hainele pe care le-am avut în bagaj și am pornit pe străzi.

Pe orice vreme, Copenhaga e unul dintre cele orașele ce-mi sunt cel mai aproape de suflet. Are un ceva anume care-mi e tare drag. L-am dus pe Puști în câteva locuri în care-am mai fost, i-am arătat niște bănci pe care m-am așezat eu demult ca să privesc lumea de pe străzi, am stat o vreme într-un magazin Lego, să ne încălzim și la propriu, și la figurat, pentru zilele care urmează la Legoland și ne-am lipit de un grup de turiști ghidați de o fată daneză foarte glumeață și zâmbăreață, parcă tocmai în ciuda vremii.

Grea zi azi. Obositoare, cu frig prea mult în oase, dar zi așa de colorată. Cu atât de multă bucurie a Puștiului care s-a trezit dimineață foarte energic, a fost gata de plecare în cinci minute și a declarat entuziast – nu mă lasă fericirea să dorm, să mergem!

Și-acum suntem într-un tren care vorbește despre civilizație, așa cum ar trebui să fie, cu de toate la îndemână, priză, internet, loc pentru biciclete și cărucioare, scaune confortabile, baie funcțională curată, cu săpun lichid și șervețele. Tocmai am avut parte și de spectacolul magnific al unui curcubeu.

Puștiul a auzit el, la meciul de fotbal la care-a fost de curând, România – Danemarca, că această țară ar fi cea mai fericită din lume. Și parcă, inevitabil, ceva efect o fi având și asupra noastră. El se bucură de fiecare moment, eu, deși suflu greu și mă doare carnea pe mine, simt că mi se-așează mai într-o parte gândurile războinice și că e loc de împăcare.

S-auzim de bine. Și să (ne) fie zile cu bucurie.

Danemarca aprilie 2017 (1.1)

Danemarca aprilie 2017 (2.2)

Joia speranțelor

 Posted by on Thursday, 13 April 2017  No Responses »
Apr 132017
 

Mi se spune că trebuie să fiu mai mult fapte și mai puțin întrebări, că răspunsurile vin doar făcând, că ceea ce vorbește despre mine e parcursul pe care merg, lucrurile pe care le fac, nu nesiguranțele pe care le simt și nerăspunsurile care mi se izbesc de tâmple. Da, încă sunt atașată mult de oglinda mea deformatoare.

Zi importantă azi. Despre lecția încrederii, dar și a abandonului. Despre misiunea pe care o ai, ca om, în viață, despre nevoia de împărtășire, despre tristețea descoperirii că, la un moment dat, ești părăsit, vândut, abandonat, că, în esență, suntem singuri pe drumul nostru și totuși trebuie să ne îndeplinim rolul. Dar e și lecția speranței, că totul are, trebuie să aibă un sens, chiar dacă nu îl percepem clar, chiar dacă nu vine atunci când ne considerăm îndreptățiți să știm, să înțelegem. Rostul ni se dezvăluie el, la timpul lui potrivit, nu al nostru. Grea lecție.

E zi de speranță și nevoie de încredere și pentru mine. Așadar.

Nu mă dezic de mine însămi. Poate că ceea ce îmi aduc anii nu e împăcarea și găsirea tuturor soluțiilor perfecte, deh, cum speram, ci capacitatea de înțelegere a unui mers al lumii destul de greu de înțeles. Și acceptarea acestei nevoi de individualizare, o necesitate de a mă defini în raport cu ceilalți și de a nu mă lăsa înghițită de mediu.

Primesc cu ospitalitate oamenii în suflet și în viață. Am acest curaj – sau inconștiență – și o generozitate în a deschise larg ușile emoției, în a trăi împărtășind ceea ce sunt, simt și pot să fac. Am puțini, foarte puțini oameni cu adevărat aproape, dar îmi sunt prețioși și dragi și port recunoștință pentru toate clipele împărtășite.

Nu îmi pierd capacitatea de a visa. Duc o luptă continuă cu mine însămi, să găsesc determinare pentru a face lucrurile, cum mi s-a zis de curând, tu, și dacă te rupe în bucăți procesul de realizare a ceva, nu renunți, te zbați și faci, acolo e forța ta. Energia și entuziasmul meu sunt sugrumate, adeseori, undeva în coșul pieptului, și nu vor și pace să se dezlănțuie. Dar caut, caut fire de lumină care m-ajută și port în vene, în inimă și în creier ceva viu, plin de sevă, dornic de a fi trăit pe de-a-ntregul.

Merg și nu oricum, ci înainte. Pe drumul pe care nu-l înțeleg, cel mai adesea, mai mă războiesc, mai îl accept. Nu găsesc împăcarea aceea fără semne de întrebare, fără nici un rest, dar sper că nu-mi trec anii irosind, că lucrez la o construcție care nu se dărâmă chiar de tot în fiecare noapte. Sunt prăpăstioasă, nu mă mulțumesc cu puțin, mereu am senzația că lipsește ceva, mă afund în stări emoționale întunecate, dar cred că toate acestea fac parte din felul meu de a fi, nu că-i o ”boală” care trebuie vindecată.

Încerc să nu fiu prizonierul nimănui. Nici al fricilor mele, nici al sentimentelor, nici al căderilor care-mi par uneori nesfârșite. Dar din care reușesc să mă ridic singură și să le depășesc de fiecare dată. Uneori având impresia că mi-am fracturat și ultima bucată de suflet rămasă întreagă, alteori simțind că am trecut peste niște hăuri emoționale crunte, învățând din ele ceva înspre bine. Nu mă simt un om chiar liber, dar sper că drumul meu înspre asta duce.

Vreau să văd bogăția din viața mea, dincolo de toate multele lipsuri. Sunt un om în mare parte sănătos, am visuri și dorințe, iubesc să zbor și să pedalez, viața mea interioară e complexă până la cer și înapoi, ea mă afundă, dar ea mă și înalță. Și echilibrul acela sufletesc pe care-l reclam, poate că nu e chiar dezechilibrul pe care-l declar.

Hai, să aveți zile cu bucurie și cu speranță!

indraznesc

Sunt mamă de băiat

 Posted by on Thursday, 6 April 2017  4 Responses »
Apr 062017
 

Sunt mamă de băiat și nu sunt un părinte cloșcă. Înainte să-l am pe Marc credeam că pot să fiu exclusiv mamă de fată. Am crescut cu acest sentiment, mi s-a intipărit în felul de-a fi, nici nu aș fi conceput altfel. Dar, desigur, trebuia să se întâmple diferit și copilul meu să fie băiat. Sunt perfect împăcată cu acest lucru, Marc e EXACT copilul de care eu aveam nevoie, ca om, ca viitoare mamă. Puștiul e un copil perfect. Nu pentru că-i copilul meu, ci pentru că e blând și bun cu adevărat, că e senin și iubitor, că-mi pune palma lui de copil pe obraz când eu îi spun - iartă-mă, copil frumos, că n-am răbdare și energie și timp și bunăvoință și, și, și… și el îmi spune… nu-i nimic, mami, e perfect așa cum ești. Da, e un copil minunat. Isteț și curios, nesigur și timid, copilăros și cu multe frici. E un copil perfect în seninătatea și puritatea sufletului lui și sunt recunoscătoare pentru drumul nostru împreună prin viață.

Sunt mamă de băiat și Puștiul e o lumină în viața mea, o bucățică de cer pentru care sunt recunoscătoare că e aici, acum, așa cum e. Dar el nu e rațiunea mea de a trăi. Nu trăiesc pentru el și prin el. E responsabilitatea cea mai mare din viața mea, e împlinirea pe care mi-o dă sentimentul că ajut la devenirea lui, dar el nu e nici refugiul meu, nici salvarea mea, nici unealta prin care eu am o viață (mai) bună. Mi-am dorit mult un copil, l-am născut trecând prin cea mai mare durere fizică a vieții mele, am avut până acum parte de opt ani și jumătate de viață cu extrem de multe provocări, învăț zi de zi să fiu mamă, de bebeluș, de copil mic, de școlar, de băiat care se îndreaptă extrem, dar extrem de repede, spre pubertate, rupându-se mai mult și mai mult de mine, de noi, adulții din jurul lui și fiind tot mai mult el însuși. Exact așa cum mi se pare firesc să se întâmple.

Sunt mamă de băiat și înțeleg perfect că el e un om separat de mine. Că nu-mi aparține nici mie, nici tatălui lui, nici oamenilor mari din jur. E un om care-și aparține sieși. Că noi suntem aici să-i fim alături, să-l iubim, să-l îndrumăm și să-l sprijinim, dar el are drumul lui, cu visurile lui, cu dezamăgirile lui, cu împlinirile lui. Menirea lui pe lume nu e să mă facă pe mine fericită, nici să-mi fie mie sprijin acum, sau oricând altcândva. Îl iubesc și sunt aici pentru el cu tot ce pot. Nu sunt cât cred că ar trebui să fiu, nu sunt nici pe departe mama ideală, așa cum văd eu idealul ăsta de părințeală, sunt o continuă zbatere în a face lucrurile mai bine cu el și pentru el, dar nu ca el să mă iubească și să-și dedice viața mie, ci ca el să aibă toate șansele să ajungă un om matur întreg din punct de vedere emoțional și să poată să navigheze cu toate pânzele înainte spre tot ceea ce o să însemne viața lui.

Sunt mamă de băiat și vreau să-l ajut să aibă aripi cu care să și zboare, când o fi vremea. Aripi de încredere și speranță, de visuri îndrăznețe și bucurie de-a fi. Încerc să-l ajut să fie încrezător în el și în capacitățile lui, ca el să fie cât mai bine cu el însuși. Vreau să aibă aripi și să zboare cu ele, nu vreau ca aripile lui să fie legate de mine sau de dorințele mele. Zâmbesc de fiecare dată când îmi spune că el nu va pleca niciodată de lângă mine și îi explic că o să vină vremea să se ducă la facultate, că va locui într-un cămin, că va trăi perioade spectaculoase, că e firesc să fie așa și oricât de departe ar alege să meargă, Cluj, București sau o altă țară, va fi firesc și foarte bine, pentru el și pentru mine, totodată. Îi spun că va veni vremea să iubească o femeie și să aibă propria lui familie și zâmbesc când el dă dezaprobator din cap, deh, e la perioada în care fetele n-au loc în lumea lui de joacă cu băieții.

Sunt mamă de băiat și încerc să-l învăț să respecte femeile, pe toți oamenii, de fapt. Pentru că îmi doresc ca el să ajungă să fie un bărbat onest cu el și cu ceilalți, capabil să ofere și să fie prieten și iubit și soț responsabil. Sper din suflet ca va fi iubit și că va iubi la rândul lui, că va primi tot ce poate să primească și că se va dărui și el cu totul. Că va avea alături de el o femeie pe care s-o prețuiască și să o respecte și să fie prețuit și respectat. Îmi doresc pentru el toate acestea și știu despre mine că nu voi o mamă transformată-n soacră acră care găsește nod în papură oricărei femei care se apropie de băiatul ei, veșnic copil sub aripa protectoare. Nu, îl voi încuraja să iubească și să se dăruiască, să respecte și să aprecieze oamenii frumoși, buni, onești.

Sunt mamă de băiat și sper că vom reuși să creștem împreună din relația de mamă – copil într-o relație de prietenească apropiere, respect și înțelegere. Că, oricât de departe va fi și indiferent de alegerile vieții lui, eu voi putea să fiu un om în care are încredere și care îi e aproape, dincolo de distanța fizică. Și chiar dacă drumurile vieții lui vor duce departe de mine, și chiar dacă copilul meu de acum se va transforma într-un adult care n-are timp prea mult de mama lui, va fi ok, îmi doresc ca el să fie fericit, eu voi avea în continuare viața mea, el și-o va purta pe a lui pe propriile lui drumuri și sper doar că vom găsi calea prin care să ținem aproape.

Sunt mamă de băiat și tare sunt recunoscătoare pentru asta. 

mamă de băiat

Sunt lupte pe care le învingi doar iubind

 Posted by on Wednesday, 5 April 2017  1 Response »
Apr 052017
 

Sunt lupte pe care le învingi doar iubind. Mi-a spus cineva de curând și mi-au rămas cuvintele acestea vii în minte, scormonind pe acolo pentru explicații, raționamente, justificări. Ducem nenumărate lupte, cu noi și cu ceilalți, doar pentru că ne dorim pace. Împăcare și împlinire, bucurie și trăire, pe acestea le căutăm, ni le dorim, ne războim pentru a le obține. Toată viața. Dar de ce atâta luptă? Și de ce, când vrem să ne apărăm, pare că singura cale e… să atacăm?! Să lovim în ceilalți doar din teama de a nu fi noi loviți?! Așa suntem, instinctiv. Pare să fie cel mai simplu așa, deși nu-i nimic simplu.

Sigur că mi-e greu să accept să mi se spună lucruri care nu-mi pică bine, poate adevăruri pe care refuz să le văd așa cum sunt, poate critici – fie ele și constructive. Sigur că-mi vine să mă strâng în mine de fiecare dată când cineva doar se uită la mine într-un fel care îmi pare a zice… deh, nu-i nu știu ce de capul tău. Sigur că mă afectează lucrurile care vin dinafară, n-am ajuns la momentul ăla de înțelepciune (sau ce-o fi) în care să nu-mi pese de gura lumii și să am suficientă încredere în mine și în ceea ce sunt. Asta-i lupta vieții mele și probabil o să continue până la final.

Desigur că mi-s incomode multe lupte și aș prefera să construiesc în loc să dărâm, să mă las mânată de încredere și bunătate, nu de frustrări și dezamăgiri. Sigur că înțeleg că e preferabilă oricând împăcarea sau comunicarea, nu războiul. Dar mi-e destul de clar și faptul că sunt unele lupte inevitabile, că ne luptăm să ne satisfacem niște nevoi, că suntem oameni și în relațiile dintre noi intervin modurile personale de a simți și percepe și războaiele pe care le purtăm ajung să fie terenuri de luptă ale propriilor frustrări și supărări care ajung să otrăvească și în jur.

Ducem multe războaie inutile și nejustificate. Arma mea, deseori, nu-i atacul, ci tăcerea. Retragerea. Dar chiar și atunci când trag obloanele și pare că nimic nu ajunge la mine, tot ajunge. Nu recunosc, nu vreau să accept, mă zbat, dar… ceva, ceva tot ajunge la mine și mă pune pe gânduri. Și caut soluții și încerc să văd cât pot de clar într-o situație neclară. E obositor, epuizant, dar, probabil, necesar. Uneori încerc o armă nouă, așa cum spune-n titlu. Încerc să fiu deschisă atunci când aș vrea să mă ascund într-o gaură de șarpe, încerc să comunic atunci când aș vrea să mă îmbrac într-o mantie întunecată de tăcere. Încerc, nu zic că-mi și iese.

Și dacă scriu despre ceea ce mă frământă, despre ceea ce-mi trece prin cap, cu sau fără sens, e tocmai pentru că am nevoie să fac asta, să-mi asum cine și cum sunt și, cumva, să găsesc răspunsuri, să înțeleg mai multe decât o fac, să… pot să merg mai departe. Nu zic că-i ușor, nu zic că-i mereu frumos, nu zic că nu-mi vine să mă ascund de multe ori, nu zic că nu înțeleg lucruri greșit, nu zic că știu să cern tot, nu zic nu dau cu bâta în baltă, nu zic. Doar încerc. Să duc lupte mai puține.

lupte

Să rupi o vorbă-n două

 Posted by on Saturday, 1 April 2017  2 Responses »
Apr 012017
 

Să rupi o vorbă-n două. Genială expresie, cu înțelepciunea aceea care vine de-acolo, de la sat, din esența poporului. N-o fi acesta unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții? Să ai cu cine să rupi o vorbă în două?

Singurătatea este boala cea mai grea a vieții. Cancerul sufletului. Suntem ființe sociale și singurătatea ne seacă suflul de viață. Alergăm pe toate drumurile noastre tânjind și străduindu-ne să fim însoțiți. De părinți și de frați, de prieteni și de iubiți, de soți, soții și de copii. Căutăm și ne dorim apropiere, pași făcuți în tandem pe cărările de zi cu zi, povești trăite și împărtășite.

Și totuși, nu ne dăm seama întotdeauna cât suntem de singuri printre oameni, cât alergăm după oameni, dar ne și izolăm de ei. Se zice că-n esență nu avem nevoie decât de noi înșine. Că binele și împăcarea și tăria și încrederea ne vin doar dinăuntrul nostru, nu dinafară. Că, dacă tu nu îți ești suficient ție însăți, nici ceilalți n-au cum să umple spațiile libere de prin suflet.

Desigur, cred că idealul mersului lumii ar fi o combinație. Să avem parte de singurătatea care ne e, măcar uneori, necesară, dar și să fim însoțiți în mai toate drumurile noastre. Să împăcăm și momentele în care nu ne găsim locul printre oameni, dar mai ales pe cele în care suspinăm după apropiere. Dar ce-i ideal sau așa cum credem noi că înseamnă ideal?

Zi de zi încercăm să construim relații care să ne fie temelie. Bază pentru încredere și siguranță și confort emoțional. Purtăm războaie dintr-o dorință foarte mare de a fi pace. Și ratăm, așa de mult, ratăm cărările care ne-ar duce înspre împlinire. E apăsător, sfredelitor, sentimentul ratării. Cioplește bucăți mari de suflet, ciuntindu-l. Sunt lucruri pe care nu le facem atunci când ar trebui, care ne rămân agățate de suflet, pentru care prea târziu chiar există. Ne afundăm în singurătate spunându-ne că e oricând timp să fie oameni aproape, că putem oricând deschide ușa comunicării. Că toate vălurile acelea de izolare cu care ne acoperim sufletul când ni se pare că avem nevoie să-l apărăm sau să-l protejăm, vor dispărea de la sine și vom fi iar deschiși și senini către ceilalți. Dar nu-i așa. Oamenilor le e ușor să fie aproape de oamenii care văd lucrurile simplu. Care nu se complică, nu problematizează. Oamenii fug de oamenii care caută și nu reușesc să găsească. Oamenii vor doar să fie. Să se bucure. Să râdă. Să fie, simplu, neproblematic, fără zbatere și întrebări prea multe.

Ne sufocăm de prea multe vorbe care rămân, așa, prea grele în întregul lor.

Ne grăbim

 Posted by on Saturday, 25 March 2017  No Responses »
Mar 252017
 

Oglinda realității vieții de zi cu zi. Graba.

Copii fiind, ne grăbim să creștem mari și avem impresia că maturitatea e tărâmul poveștilor devenite realitate, timpul lui sunt mare de-acum, fac ce vreau. 

Ne grăbim să realizăm, să obținem, să avem, să avem când mai mult. Vrem să cunoaștem tot și dintr-o dată, să ne săltăm peste cinci trepte dintr-un singur pas, căci, desigur, n-avem timp pentru a face/ a trăi lucrurile pe rând.

Suntem adulți într-o realitate a grabei continue. De dimineață până seara, ne grăbim. Spre job, spre casă, spre diferite activități, gonim înspre a îndeplini cât mai multe sarcini. Zi de zi, cu mici pauze de respirat.

Ne grăbim să judecăm și să tragem concluziii, să punem etichete și să arătăm cu degetul, să acuzăm și să corectăm pe alții, să arătăm că noi avem dreptate și ceilalți greșesc. Ducem războaie, cu noi înșine și cu ceilalți.

Ca să trăim cât mai mult, ne grăbim cât mai mult. Existăm, executăm sarcini, dormim, alergăm în și dinspre concedii, ne spunem că suntem oameni cu viață socială și e musai să facem de toate, cu cât facem mai multe, ne simțim mai realizați, deh, ni se pare că a fi realizat înseamnă a bifa liste și trepte urcate.

Și-n graba noastră, nu prea mai trăim.

A venit și primăvara. Am așteptat-o, ca în fiecare iarnă, ca pe o izvăbire. Salvarea de la înghețul sufletului și al entuziasmului, de la starea cenușie de n-am chef să fac nimic. Acum e aici, se simte-n aerul călduț și în copacii care explodează-n floare. Se simte-n parcurile pline de copii și în victoria zilei asupra nopții.

Ieri dimineață, întorcându-mă de la școala Puștiului, mi s-a părut că mă întâlnesc brusc cu primăvara. Plăcută, dar insinuantă. Ok, acum sunt aici, îmi zicea prin fiecare respirație. Ce-ai să faci de-acum? Ce scuze și explicații îți vei mai găsi, spre ce te vei mai grăbi acum, ce vei aștepta să vină sau să treacă? Când vei trăi? La vară? Ahh, vara o să fie prea caldă, potrivită eschivare. Apoi, toamna cea melancolică, desigur că îi vei găsi o mulțime de cusururi. Și iarna, din nou pusă la zid, înghesuită într-un colț, sortită netrăirii, doar doar o trece mai repede. Și uite așa, ne grăbim mereu spre un altceva.

Avem doar aici și acum, suntem fragili și vulnerabili și expuși neprevăzutului vieții. Am fi câștigați dacă ne-ar ieși să ne oprim din goana noastră și să prețuim clipa. Hai, să fie zi cu bucurie.

primăvară

Trunchiul și așchia

 Posted by on Friday, 17 March 2017  2 Responses »
Mar 172017
 

Cică musai să semene.

Ora de educație fizică. Puștiul. Clasa a doua. Rostogoliri. Lumânarea. De-astea, din programă, simple, s-ar zice. Doar că, în limbajul nostru spus, cea mai grea oră din programul de școală. Da, de râsu’ plânsu’.

Nu mi-a plăcut niciodată ora de educație fizică. Mereu cea mai înaltă din clasă, sau cel mult a doua dintre fete, lungă și slabă, uram înșiratul la numărătoare și exercițiile obligatorii. Când vedeam salteaua așezată în sala de sport, sau capra sau trambulina sau mai știu eu ce, m-apuca tremuratul și deveneam și mai anxioasă decât de obicei. Eram rigidă, cu mobilitate înspre zero, totul era un chin pentru mine. Mi-aduc aminte perfect când mi s-a zis, prin generală, că mă rostogolesc exact ca o sarma. M-a urmărit această vorbă ani de zile și, deh, mi-a fost clar că nu voi alege educația fizică la bacalaureat. Mai bine am învățat pentru un examen la o materie deloc atractivă, organe de mașini și utilaje, și-am fost printre extrem de puținii care n-au bifat aruncări cu mingea de oină pe foaia de examen.

În urmă cu câțiva ani, la cursul de parașutism am avut aceeași problemă. Fă Loredana tracțiuni și flotări și genuflexiuni și alte cele, deh, musai să ai forță în brațe, să poți manevra suspantele. Mna, o plăcere, ce să zic. Dar mă scoteam cu scuza c-am peste 30 de ani și-un copil mic. Vorba vine, scuzat. Am trecut examenele, așa, la limită. Pe-alea practice, că la teorie aveam loc destul prin cap pentru informație multă și nouă.

Și acum… acum Puștiul e copia mea fidelă. E taman ca o bucată de lemn. Râd și plâng totodată. Refuză orice sport. Ne-am chinuit cu o perioadă de înot. Apoi cu una de tenis de câmp. Apoi cu una de fotbal. Înapoi la tenis de câmp. Un pic de baschet. Abandon pentru toate. Orele de educație fizică? Repulsie totală. Că mami, nu pot, nu vreau, nu îmi place.

Și eu călătoresc mental înapoi în timp, cu mai mult de 25 de ani, când aveam aceeași problemă ca și el. Și aș vrea ca pentru el lucrurile să fie altfel. Eu mă refugiam atunci în cărți. Iubeam să citesc și devoram bibliotecile, a școlii, apoi cea a liceului, apoi cea a orașului. Dar Puștiul meu… refugiul lui, la opt ani și jumătate, e doar în… joacă. Nimic n-are farmec înafară de joacă și jucării. Nici măcar televizorul, calculatorul sau telefonul nu sunt atracțiile cele mai mari pentru el. Unde-o duce drumul, zău că-i o provocare! 

Da’ încă-i bine și vom găsi noi căile potrivite, sper.

Tibi Ușeriu și cei 27 de pași

 Posted by on Saturday, 11 March 2017  No Responses »
Mar 112017
 

Tibi Ușeriu e o legendă vie. Fără să spun vorbe mari, cred că așa e. Cred că e un om de la care avem mult de învățat, un om – poveste. Și nu pentru că e un om perfect, cu un parcurs pe o linie dreaptă, ci tocmai dimpotrivă. Pentru că Tibi este un om care a cunoscut mult întuneric, care a trecut prin multe situații pe care cei mai mulți dintre noi putem doar să ni le imaginăm, ajutați de scenariile filmelor de acțiune. Tibi e un om care avea toate premizele pentru a rămâne o viață întreagă în întuneric. Și totuși, el a găsit calea spre lumină. Și ce lumină!

Cu o copilărie familiară pentru mulți dintre noi, cei care-am trăit ani într-un alt regim, plină de abuzuri și restricții, atât de apăsătoare și inacceptabil de dureroase încât ți se zguduie sufletul citind descrierile din carte și totuși, o copilărie cu dorințe și visuri înalte și senine, Tibi ajunge un adolescent cu o nevoie acută de-a se descurca, de-a evada din limitările mediului și ale societății. Anii tinereții îi petrece scriind niște capitole palpitante ale vieții lui, dincolo de linia legii. De la alba – neagră la jafuri armate, evadări din închisoare și acuzația de tentativă de omor, drumul îl duce spre petrecerea a aproape zece ani, de la 25 la 35 de ani, într-o celulă a unei închisori de maximă siguranță. Ce trăiește Tibi acolo, în spațiul acela sinistru, aparent singur, dar mereu însoțit de hoarda de demoni din mintea lui, chiar dacă e descris în carte, mie îmi pare extrem de greu de înțeles pentru noi, ceilalți.

După anii aceia în care Tibi plătește cu vârf și îndesat greșelile tinereții, revenirea lui la viață e pe cât de grea, pe atât de spectaculoasă. Reînvață să fie, să simtă, să creadă, să dorească. Reînvață viața în pași de alergător. Pas cu pas, participând la curse de andurață și ultra maratoane, Tibi își înfruntă demonii, trecutul, găsește în el puterea de a ierta. Să ierți o copilărie cruntă, să ierți violența și cruzimea, să ierți ani de greșeli grave, nu-i puțin lucru. Să poți să privești în tine însuți cu onestitate, să te vezi exact așa cum ești, cu toate umbrele și hidoșeniile și să poți, în același timp, să vezi și firicelele de lumină din tine, să te agăți de ele și să-ți dai voie să fii înțelegător cu tine, cu ceea ce ești, cu ceea ce ai făcut, e mai mult decât extraordinar. Acolo cred că e marea realizare, marea victorie a lui Tibi. Că a învățat cum să iasă din întuneric și să meargă pe un drum de lumină. Și tare-i frumoasă și cu sens calea pe care aleargă acum.

L-am urmărit pe Tibi în primăvara lui 2015 când a parcurs în alergare distanța de la Tășuleasa Social din Pasul Tihuța și până la Cluj Napoca, unde a participat la Maratonul AROBS. 215 km de alergare continuă, strângând fonduri pentru bolnavi cu insuficiență renală cronică. Pentru noi, dinafară, sunt niște cifre, e drept, impresionante, dar tot niște cifre pe care nu le putem simți, nu putem percepe real efortul pe care Tibi l-a făcut. L-am urmărit și anul trecut când s-a dus să-și înfrunte demonii în cea mai grea cursă din lume, 6633 Ultra Artic. Și-a câștigat-o. Nu doar că a trecut primul linia de final, după 566 km, dar cursa aceea a fost victoria lui asupra demonilor trecutului. L-am întrebat la Cluj, când a lansat cartea, dacă se mai teme de ceva și dacă mai are demoni de înfruntat. A spus că-și înfruntă demonii zi de zi, ca fiecare dintre noi, dar că nu se mai teme. Fantastică tărie de caracter, fantastică transformare.

Cartea pe care Tibi a scris-o, 27 de pași, e de citit. E prețioasă, tocmai pentru durerea pe care-o cuprinde în paginile ei, dar și pentru încrederea, optimismul și determinarea acestui om. Pentru că e o lecție de viață utilă despre bine și despre rău. Dar, mai ales, despre capacitatea noastră, a oamenilor, de a schimba direcția vieții noastre. De a găsi calea de împăcare cu noi, cu trecutul, cu ceilalți, cu viața.

Și acum Tibi a luat din nou startul acelei curse nebune. 6633 Arctic Ultra 2017 se desfășoară pe o distanță de 566 km, în apropierea Cercului Polar, între 10 și 18 martie, de la Eagle Plains (Yukon) și până la Tuktoyaktuk, pe malul Oceanului Arctic. Îi doresc să îi fie drumul exact așa cum are nevoie și să-i dea forță dragostea pentru viață pe care o poartă în el.

Chapeau, Tibi.

27 de pași

Carte de vizită cu sens

 Posted by on Tuesday, 7 March 2017  No Responses »
Mar 072017
 

Loredana Ionescu. Carte de vizită cu sens.

Biciclistă și militantă pentru folosirea bicicletelor de către femei. Organizatoare proiect SkirtBike Baia Mare, campanie de conștientizare pentru mersul pe bicicletă urban. De șase ani deja.
Om cu aripi în suflet, îndrăgostit de zbor și de baloanele cu aer cald. Organizatoare a Maramureș Balloon Fiesta. Septembrie 2017, final. Mare responsabilitate, mare dorință, mare nebunie frumoasă.
Soldat în lupta pentru promovarea tradițiilor și autenticității Maramureșului. Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, care nu mai e demult doar un festival, ci un manifest, o cauză, o luptă, un drum de viață.
Mamă. Nu în ultimul rând, ci printre toate celelalte. Mamă de Puști cu suflet senin și dragoste fără limite. Jobul cel mai solicitant dintre toate și care necesită upgrade absolut fără întrerupere.

Aveți o viață cam frumoasă – mi-a spus cineva azi.

Discuția începuse cu o observație demoralizatoare – e o luptă din start pierdută (referitor la ceea ce ziceam despre promovarea mersului pe bicicletă în mediul urban). Și-apoi, după zece minute în care-am vorbit cu avânt despre ediția din acest an a SkirtBike, ziua biciclistelor din Baia Mare, despre tot ceea ce fac referitor la Maramureș și satul tradițional și despre festivalul baloanelor cu aer cald pentru care lupt zi de zi să-l pot face în toamnă, a venit aprecierea aceasta – păi, aveți o viață cam frumoasă!

Și chiar dacă m-am simțit țintuită cu genul de privire care spune - ehh, tu cam trăiești într-o dimensiune paralelă, nu în lumea reală, prea visezi și ești idealistă, îți doresc multă baftă în nebunia ta – a fost ok, că m-a făcut să zâmbesc și să răspund - cam da, e o viață frumoasă, nu pot să te contrazic. Pedalând prin soare, cu Puștiul respirând entuziasm lângă mine, m-am gândit la asta. E greu și mă aflu cel mai adesea într-o luptă, între nevoia firească de stabilitate, financiară, emoțională, de toate felurile, și dorința de-a fi parte din ceva care schimbă un pic, un strop, lumea în mai bine. E greu al naibii și, desigur, dinafară nu se văd balaurii de sub covor, dar sunt acolo ei. Și totuși e bine, pentru că tot ceea ce fac, lecțiile pe care le învăț, drumurile pe care merg, ceea ce reușesc și ceea ce greșesc, toate zbaterile și frustrările, dar și toate momentele de bucurie, sunt combinația cu sens de care am nevoie. Sunt alegere asumată cu efectele și consecințele aferente. Și nu, dacă ar fi să cer, nu să fie mai ușor aș cere, ci să simt că pot și că are sens, să nu-mi pierd motivația și entuziasmul, să am încredere în rostul drumului meu.

Da, e frumos. E bine că m-ajută să văd asta, când nu mi-e perfect clar, câte o observație a cuiva, ca cea de azi.

cu sens

Jocul rece al înstrăinării

 Posted by on Thursday, 2 March 2017  2 Responses »
Mar 022017
 

Efectul timpului asupra noastră. Trecem pe stradă unul pe lângă celălalt ca și cum anii care s-au așternut între noi ar fi țesut o pânză de înstrăinare. Pe măsură ce se adună acolo zile, luni, ani, pânza devine mai densă, tot mai dificil de perceput ce se află dincolo de ea. Ajungem să nu ne mai (re)cunoaștem.

E în firescul vieții și e bine, probabil, pentru că e modalitatea prin care rănile se transformă în cicatrici. Sunt urme pe care le știm, le purtăm cu noi, în noi, dar nu ne mai provoacă durere. Poate doar câte o umbră de tristețe în privire, din când în când. E în firescul vieții ca timpul să așeze distanțe, să niveleze asperități. Să uităm, să calmăm furturi, să ne detașăm într-atât încât ajungem să întâlnim pe stradă un om pentru care inima noastră ar fi sărit în foc fără să stea pe gânduri, un om pe care-l simțeam jumătate a unui întreg pentru totdeauna fixat… și să fie acolo doar o senzație de trecut sosit în prezent, pentru o clipă de aducere aminte, o strângere de mână și de inimă, un ce mai faci, sper că ești bine și apoi dat fila mai departe, ca și cum clipa aceea nici n-ar fi existat.

E târziu. Întru în încăperea plină de oameni cu sentimentul că fiecare pas înseamnă o mai puternică dezgolire a sufletului, că devin tot mai vulnerabilă și pierd stăpânirea de sine. Nu privesc prea mult în jur, încerc să fiu atentă la mocheta în care mi se afundă tocurile înalte, prea înalte, ale pantofilor. 

Îmi dau seama că ești acolo. De departe, te simt în mulțime, fără să-ți disting trăsăturile, fără să citesc expresia ochilor tăi. Ești acolo, aproape, prea aproape, după prea mult timp.

Porți o cicatrice într-un colț de frunte. Zece milimetri de piele însemnată cu firele dureroase ale unei povești care s-a scris împotriva firii, obligând destinul s-o ia pe un drum presărat cu prea multe obstacole. Clipa în care trunchiul de copac se îndrepta spre noi și eu n-am putut să-l feresc. Fruntea ta a plătit tributul.

Cicatrice am și eu. O port scrijelită pe inimă. O cicatrice grosolană pe care ai dăltuit-o în ani de zile. Și apoi, zi de zi, tăceri și vorbe nerostite, au păstrat inima o rană deschisă, mereu vulnerabilă și expusă la noi și noi zgârieturi. Până într-un final când am obosit prea tare și-n colțul meu de lume, am renunțat să mă mai zbat. 

Ne vorbim și e de parcă lumea a stat o clipă în loc, ca noi să ne întoarcem într-un cândva încărcat de viață. Ne privim și ochii noștri se feresc să lase emoția la vedere. Ne mișcăm legănat pe ritmul unei melodii prea romanțioasă și atingerea trupurilor noastre poartă în ea o răceală aproape funebră. Ne despărțim cu o îmbrățișare ca o însemnare cu fierul roșu. Și mai scrijelim, pentru o ultimă dată, în inimă, semnul aspru al tristeții unei neîmpliniri.

Da, știu. E doar cenușa unui trecut. Neîmpăcat și firesc, în același timp. E bine, totuși, că tocurile înalte mă obligă să privesc lumea de undeva de (mai) sus.

Dans haotic al gândurilor

 Posted by on Wednesday, 22 February 2017  No Responses »
Feb 222017
 

Tristețea face parte din viață. De ani mulți învăț s-o înțeleg și s-o accept. Doar că mă învăluie uneori într-o mantie care-mi pare chiar călduță, mi se insinuează în minte și e greu tare s-o fac să plece. Mai ziceam, probabil că m-am născut cu ea, e a doua mea natură.

Știu, n-ar trebui să mă afecteze așa de mult ce spun oamenii despre mine. Dar cred că sunt puțini cei care pot să rămână indiferenți, să nu-i atingă părerile celorlalți, care-s bine ei cu ei înșiși. Bune, dar mai ales rele. Cu atât mai mult atunci când vin din partea cuiva care nici nu mă cunoaște suficient cât să poată emite o idee. Dar doare și durerea ne face fragili și puși pe război.

Desigur, le am pe ale mele, tare-s multe, amestec de întuneric și lumină. Îmi port fricile și nesiguranțele (și) ca arme și adesea seninătatea și felul deschis de a fi mi se transformă-n zid de încăpățânare rece, de gheață greu de topit.

Vreau să fiu om bun și să fac bine, am un judecător aspru în propria mea conștiință, dar nu-mi iese mereu așa cum mi-aș dori. Rănim pe cei din jur, uneori și din prea multă grijă. Atacăm când vrem să ne apărăm și orice război lasă urme și-n noi și-n ceilalți. Urmele adâncesc distanțe și rup legături, înstrăinând și însingurând.

Știu că cer mult, știu că am așteptări mari și nu-s ușor de mulțumit, dar mai știu și că dau mult, dau tot, pentru ceea ce cred, pentru ceea ce simt că are sens. E dorință în mine de-a dărui, dar e și nevoie de-a primi. Atenție, drag, încredere, recunoaștere. Dar viața nu-i o ecuație deloc echitabilă și tare-i greu de ajuns în punctul în care toate părțile implicate sunt mulțumite.

Totul e prea pe repede înainte mereu, nu prea am timp să-mi trag sufletul și să-mi așez gândurile. Poate că am nevoie de acest haos ca să pot funcționa, cine știe, încă n-am înțeles prea bine acest mecanism. Dar am uneori senzația că viața trece, fără s-o trăiesc în plinătatea ei.

Pierd uneori sensul și îmi spun că, poate, pierd esența lucrurilor și mă pierd în hățișuri inutile, crezând că merg pe drumuri bune, care au rost. Nu-s mereu sigură de rostul lucrurilor și de pașii pe care-i fac, dacă-mi sunt alegerile potrivite sau, mai ales, necesare. Poate că irosesc, timp, energie, viață. Dar cum să fii sigur, cum?

Nu știu ce aș vrea. Nu aș vrea să fie mai ușor. Că, de fapt, ce înseamnă mai ușor? Nu-i cel mai greu posibil, mi-e clar. Dar cred că aș vrea mai multă… bucurie. Încredere și bucurie. Chiar dacă e greu, să merg înainte cu încredere și bucurie. Cu seninătatea omului care știe că viața lui e în slujba binelui.

E greu să ascult. Să ascult cu adevărat, să nu las demonii orgoliului să tragă de frâie și să cred că eu știu și că ceea ce știu sigur e bine și corect și drept și etc. Învăț să ascult și să cumpănesc, să accept și să recunosc. Că e mereu nevoie să (mă) mai ajustez. Să ascult cu urechile, dar și cu mintea și cu sufletul și să accept și ceea ce-i dincolo de propriile mele percepții.

Știu. E doar viața și firescul ei. Hai, să fim sănătoși. La trup și la minte și la suflet.

Piața Romană, ieri.

 Posted by on Monday, 20 February 2017  1 Response »
Feb 202017
 

Trec prin Piața Romană ieri. E seară mohorâtă de iarnă nesfârșită, stă să plouă, oamenii circulă grăbiți unii pe lângă ceilalți, cu ochii în pământ, întunecând și mai mult atmosfera. În stația de autobuz, mă opresc o vreme, așteptând.

Un El privește tăcut în jur, cu mâinile afundate în buzunare. Între două vârste, are tâmplele cenușii, statură impozantă și fermă, masculină. Poartă o haină închisă la culoare, în ton cu vremea. Așteaptă pe cineva. Se uită la ceas, dar atitudinea-i e relaxată, senină. Nu își face griji, nici o umbră nu-i trădează nerăbdarea.

O femeie tânără se îndreaptă spre el. Respiră o atitudine total contrară atitudinii lui. E emoționată. Se simte în modul în care pășește grăbită înspre el, în nesiguranța gesturilor, în ochii-i strălucitori. Deși înaltă și la vârstă matură, e mai degrabă un fel de copil – femeie, cu haina colorată pe care o poartă, cu pălăria băiețească și bocancii din picioare.

O vede de departe. O admiră, zâmbește scurt, pare că se bucură că poate s-o privească venind. Când ea se apropie, își deschide larg brațele, o strânge tare la piept și-o învârte în aer de câteva ori. Ea râde copilărește, el o sărută tandru pe obrajii reci, împletindu-și degetele cu ale ei, încălzind-o. Rămân așa vreme îndelungată, într-o îmbrățișare tăcută, e moment magic între ei, strada pare dintr-o dată altfel, însuflețită.

El e sobru și zâmbește reținut, ea e exuberantă și agitată, ca o furtună de vară. Ea râde și vorbește repede, încercând să mascheze freamătul care-i joacă în suflet și-n priviri, el o ascultă cu un drag nedefinit, calm și cald. O strânge lângă el, dorindu-și să o protejeze, poate de ea însăși, de prea multa ei zbatere sufletească. Aparenta nepotrivire dintre ei pare să fie elementul care-i leagă și creează clipă de viață. Frumoasă și autentică clipă de viață.

Tresar. Sunt singură pe stradă. În fața mea e doar aburul unei amintiri. O amintire a unui eu și a unui el. La ceas de seară, Piața Romană e rece, tristă și pustie. Și-n suflet e tot așa.

Învățăm iubirea

 Posted by on Tuesday, 14 February 2017  1 Response »
Feb 142017
 

Învățăm iubirea. Și atașamentul și tandrețea și loialitatea.

Da, noi, oamenii mari de azi, copiii de ieri, învățăm despre ce-i iubirea, cum se manifestă, cum se primește, cum se dăruiește. Cred că suntem extrem de mult în urmă în acest domeniu, cred că avem lacune uriașe și goluri dureroase de umplut. Că ne e necesar să privim în noi, să scoatem de-acolo frici și nesiguranțe, să trecem ziduri construite de noi înșine în ani de limitare emoțională și să facem apoi loc pentru afecțiune și emoție și drag și tandrețe.

Puștiul meu de opt ani și jumătate iubește simplu. Nu se întreabă de ce, nu calculează cât, el are nevoie să dea și să primească. Tot. Nu există măsură, nu există limitări. Când e bucuros, e pur și simplu, bucuros. Când e trist, e trist. Dar tristețea vine și trece, nu întunecă bucuria care urmează.

Mami, simt că fericirea circulă prin organele mele – îmi spune azi, așa, dintr-o dată, fără mari motive pentru asta. Mie mi-e greu să folosesc cuvântul fericire. Nu găsesc ceva suficient de consistent ca să pot cuprinde în acest cuvânt, așa că mă feresc să-l exprim. La el e simplu. Simte, exprimă. Autentic, curat, senin. Sunt fericit azi, mami, că învățăm la școală împărțirea și-mi place, sunt bucuros că ne jucăm acum împreună, sunt fericit că a nins iar, ce zi frumoasă e azi c-am ieșit cu bicicleta, mami, e cea mai frumoasă zi din viața mea, etc. Folosește des expresiile acestea, legate de fapte mici, aproape banale, deseori. Și acolo-i cheia. Bucuria firescului. 

bucuria firescului

(poza e de duminică, zi senină și frumoasă în Baia Mare, când am scos și bicicleta Puștiului prima oară anul acesta și-a fost un timp de-ăla simplu, dar extrem de prețios, presărat cu chiote de bucurie)

Drumul meu duce spre primăvară

 Posted by on Sunday, 12 February 2017  No Responses »
Feb 122017
 

Călătorie către mine însămi. Asta-i viața. Orice drum mă duce tot în aceeași direcție, fiecare om pe care-l întânesc și mă oprește o clipă din calea mea, e un pas înspre a înțelege care-i sensul, ce rol am și cum pot face să ajung la cea mai bună variantă posibilă a mea însămi. Ca mie să-mi fie bine cu mine, ca altora să le fie bine cu mine, ca trecerea mea prin lume să fie… în slujba binelui.

Vorbesc cu mine mult. Analizez și iar analizez, mă întreb și caut răspunsuri. Mă uit la mine critic și cu multe așteptări, am mereu ceva de corectat, o nemulțumire sau un reproș de făcut. Mereu îmi pare că puteam să fac lucrurile mai bine, mai mult, mai altfel. Mă zbat să înțeleg, mă războiesc cu gândurile și trăirile mele, acceptând greu toate cele care vin. Caut răspunsuri clare și certitudini totale – ce absurditate – am nevoie ca lucrurile să fie perfecte în forma lor, vreau ca eu însămi să fiu, să știu, să vreau și să pot. Și dacă e posibil, să vină toate de la sine, fără efort.

Știu că sunt un aluat greu de frământat de către mâinile invizibilile ale destinului. Nu sunt lut moale, ușor modelabil, ci e chiar greu de găsit textura-mi potrivită pentru modelarea acestui aluat din atât de multe ingrediente, atât de contradictorii și de nepotrivite între ele, nelăsându-se înghițite unele de altele, nelăsându-se ușor încorporate, anulate sau schimbate. Dar mâinile destinului, chiar obosite, continuă să frământe și cred că acesta e singurul drum real și firesc, al modelării mele înspre forma cea mai potrivită.

Știu bine că sunt amestec de bune cu rele, de orgoliu și mândrie, de sensibilitate și onestitate, de egoism și frustrări, de integritate și încredere, de goluri profunde de afecțiune, de dorință de-a schimba ceva în bine, de șapte ani de-acasă fragilli, de visuri și bucurii simple, de căderi în hău, de zboruri înalte, de neajunsuri și dezamăgiri, de capacitate și determinare pentru a face lucruri, de cicatrici și regrete, de emoții puternice, de încăpățânare nesănătoasă.

Știu toate acestea, sunt balaurii cu care lupt zi de zi, dar sunt și armele care-mi dau forță și sens. Știu că nevoia mea de atenție, de respect, de loialitate, de iubire, de recunoaștere, de lucruri făcute cu sens, sunt ingrediente care fac aluatul când împietrit și imposibil de modelat, când prea fluid, ușor strecurându-se printre degete, pierzându-se. Dar, măcar uneori, pare că-i compoziția potrivită și modelarea devine firească, conturându-se o formă cu care nu mă războiesc, pe care o înțeleg și o accept. Sunt multe lecții care vin de-a valma peste mine de niște ani încoace. Știu că una dintre ele este despre împăcare. A mea cu mine. De-a accepta că forma aceasta care sunt are sens.

Anul acesta, mai mult ca-n alți ani, nu mi-e aceeași teamă de iarnă, nu simt că există o iarnă și-n mine. Dimpotrivă, simt acum că drumul meu duce către primăvară. E o încredere nouă, mi-e destul de teamă să mă bucur de ea. Da, sigur, ne e frică și de bine, mai ales când nu prea suntem învățați că e firesc să fie bine.

spre primăvară

Îndrăznesc să cred că pot!

 Posted by on Tuesday, 7 February 2017  2 Responses »
Feb 072017
 

Pluteşte drept înainte şi, dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala.” – Regina Izabela către Cristofor Columb.

Mi-aduc aminte că am iubit mult acest citat în adolescență. Mi se părea maiestuos, mi se părea că-mi vorbește despre o forță interioară specială. Îl întorceam pe toate părțile și-mi tot găseam dovezi de cutezanță în ceea ce însemna viața mea de atunci, lucruri pentru care aș fi meritat să-mi atribui curaj de-a fi, măcar într-o mică măsură, să mă consider vrednică de un asemenea sfat sau îndemn.

Trăiesc acum zile în care mă întreb cum se construiește îndrăzneala, cum se fabrică în mintea și în sufletul nostru cutezanța de-a crede. De-a crede într-un vis, de-a pune acolo toate speranțele și toată determinarea și de-a sta drept în fața sinelui și-a putea rosti – da, îndrăznesc să cred că pot!

Mă întreb care sunt mecanismele prin care se pun în funcțiune rotițele entuziasmului și a acelui sentiment de bucurie a mersului pe un drum care pare a fi cu sens. Nu un sens pentru mărire sau pentru creșterea ego-ului sau pentru satisfacții materiale. Ci unul care bucură autentic sufletul. Care umple inima de emoție și dor. Dorul acela de lucruri netrăite, nefăcute încă, care se strecoară prin unghere și se cer scoase la iveală, ca să poată străluci în lumină, ca să poată prinde aripi și să devină fapte, realitate.

Mă întreb. Și sunt vremuri tulburi în mine și înafară. Dar, pe neștiute, cu teamă multă și neîncrederea izvorâtă din ani de nesiguranțe, simt că pășesc pe un drum nou. Că încep să merg alături de mine însămi. Și mă văd diferit, mă uit la mine cu mai multă bunăvoință, mă uit la mine cu mai puțină critică. Pentru prima oară, poate chiar pentru prima oară în toată viața mea, simt că pășesc pe un drum al unei independențe emoționale.

Sunt vorbe mari și le rostesc de abia șoptit și cu multă teamă, dar le simt în mine și am o nevoie acută să exprim. Să pun în cuvinte această senzație de eliberare dintr-o cușcă, din cușca propriei mele minți. Cumva, sunt încă acolo balaurii care joacă hore nebune în capul meu și vin și vor să-și facă de cap. Și-i las uneori, dar nu mă zbat cu aceeași răzvrătire ca ei să nu existe. Toate nesiguranțele mele fac parte din mine. Mă modelează, mă îndrumă. Mă doboară, mă obligă să mă chircesc de frică și frustrare. Dar parcă nu mai îmi e chiar așa de teamă să fiu acolo, în întunericuri de nesiguranțe, pentru că simt că are sens, că e calea mea, drumul pe care trebuie să merg și sunt acolo lucruri importante pentru care trebuie, am nevoie să le învăț. Și e viață, doar viață, până la urmă. Și nu e chiar atât de întuneric, dacă-mi dau voie să văd și firicelele de lumină.

Așadar, spre țărmuri neștiute, cu îndrăzneală!

Tăcerea care doare

 Posted by on Saturday, 4 February 2017  3 Responses »
Feb 042017
 

Nu vorbele rănesc cel mai tare. Câteodată doare mai mult tăcerea. Tăcerea care țiuie în urechi și în suflet. Tăcerea care naște balauri cu capete fioroase care cresc la loc imediat ce-au fost retezate. Tăcerea care însingurează și învăluie în amărăciune. Tăcerea – comă emoțională.

Tac mult. De când mă știu, cu sau fără intenție clară, alegere conștientă sau instinctiv, am învățat să tac. Să tac mult și să tac greu. Și sunt o războinică, se știe. Deși situațiile de criză și certurile îmi stârnesc anxietate, tot nu sunt o pacifistă. Între pace și dreptate, mi-e greu să aleg pacea. O pace a neîmpăcării cu mine însămi. Mă războiesc pentru ceea ce cred că are sens și nu predau armele decât după multă, extrem de multă rezistență, combinată cu ofensivă. Că deh, cea mai bună apărare e atacul, nu?

Și tac. Tac defensiv. Și tac ofensiv. Uneori tac pentru că simt nevoia să mă apăr și să mă închid într-un colț al minții al meu și numai al meu (și-al balaurilor care jubilează în capul meu), alteori tac pentru că am senzația că mi-e singura armă posibilă și știu și văd că are efect, că e un cuțit ascuțit pe două părți. Tac mult. Mă închid în mine și țes acolo, în buncărul de tăcere, realități absurde, paralele cu prezentul pe care-l trăiesc. Și tăcerea, ahh, tăcerea doare și funționează. Mă doare pe mine, îi doare pe ceilalți. Tăcerea înveninează întotdeauna ambele părți.

Natura umană e o afacere tare păguboasă, dar cred că nu e niciodată prea târziu să învățăm despre comunicare. Poate de-asta am nevoie de masterul în PR și comunicare pe care-l fac, cine știe?!

(mă dor niște tăceri pe care n-am răbdare s-ajung să le înțeleg, e drept. niște drumuri pe care le văd că duc într-o direcție, dar orizontul îmi pare prea îndepărtat să-l pot accepta ca realizabil. și viața îmi servește lecții și eu mă împotrivesc, deh, trăim vremuri despre rezistență, și-n afară, și-n interiorul nostru.)

Lucruri mici, bucurii mari

 Posted by on Sunday, 29 January 2017  No Responses »
Jan 292017
 

Iarnă adevărată la Baia Mare. Zapadă multă, de mult timp. Un decembrie cu ninsori abundente, un ianuarie cu multe grade sub zero, până dincolo de minus douăzeci. O vreme, desigur, absolut deloc prietenoasă cu bicicletele. Și un dor de pedalat, pe măsură.

Ieri îmi ziceam că ar fi tare bine dacă aș scoate bicicleta la lumină. Azi, pregătindu-mă să plec de-acasă, am uitat. Am parcurs o parte din drumul pe care-l aveam de făcut, pe jos, aventurându-mă pe trotuarele – patinoar și printre gândurile haotice din capul meu. Bucurându-mă de soare, mi-am amintit de bicicletă. Și m-am întors. Da, pe bună dreptate, nici lucrurile mici nu-s chiar așa lipsite de efort. Efort psihic măcar, împotriva comodității. Bicicleta, parcată la loc sigur de câteva luni, cu cele douăzeci de kilograme ale ei și cu roțile total dezumflate, mai că m-a făcut să renunț. Tare am vrut să-i întorc spatele și să-mi continui ziua pe jos. Dar am cărat-o pe scări și-apoi am târât-o, la propriu, pe gheața de pe trotuare, până la o benzinărie din apropiere, unde puteam să umplu cauciucurile cu aer.

Bucuria care mi-a inundat, pur și simplu, fiecare colțișor de suflet, a fost magică. Parcă surprinzătoare de fiecare dată. Zău. Râdeam singură în timp ce pedalam pe carosabil și-mi repetam – bicicleta, bicicleta, ce drag mi-e de bicicleta mea, ce emoție și bucurie. Aer rece tare, soare și cer minunat de senin, străzi liniștite de duminică, circulație puțină pe șosele, ce mai, frumos și bine. Am simțit că îmi cresc aripi în suflet.

Cred că trăim mult din inerție. O zi și încă o zi, executăm sarcini, repetăm mecanic acțiuni, ne facem treaba, mai cu entuziasm, mai fără, toate într-un ciclu care ne pare firesc. Și uităm, uităm așa de mult să ne bucurăm. Simplu, frumos. Uităm să facem lucruri care chiar ne aduc bucurie autentică. Ocupați cu viața de zi cu zi, nu trăim. Și știu, sunt dintre cei norocoși, am multe lucruri care mă bucură, munca mea zilnică nu-i un job ci o cauză în care cred, toate lucrurile în care cred și pentru care lupt, au sens și îmi aduc plus valoare în viață. Nu mă bucur pe cât aș avea motive și-mi reproșez asta. Și pentru zile ca cea de azi, cu oameni frumoși și astfel de bucurie copilărească, tare sunt recunoscătoare. Cum ziceam, e mai mult bine decât rău. Când reușesc să simt asta, mi-e tare prețios.

Pe voi, ce v-a bucurat azi? Ieri, zilele acestea?! Sau ce v-ar bucura? Dar așa, simplu și copleșitor de frumos?

bucurie la minus grade

Numele meu pe o carte

 Posted by on Saturday, 28 January 2017  15 Responses »
Jan 282017
 

Că-mi doresc să scriu o carte, e un vis pe care nici n-am avut curaj să îl transform din gând în cuvânt, l-am purtat în suflet de când mă știu, din copilărie când iubeam poveștile nemuritoare, din adolescență când umpleam jurnal după jurnal, în viața de adult când visurile și-au tocit din cutezanță și rațiunea și-a tot făcut loc, înghesuind prin colțuri de minte și de suflet, năzuințe și speranțe. Dar a fost acolo mereu, chiar așa, neexprimat, până i-a venit timpul să prindă contur în cuvinte.

Poate că drumul meu în viața nu-i despre a scrie cărți, poate că n-am ceva destul de important de spus, dar chiar de-ar fi să fie așa, cred că îmi sunt mie însămi datoare să-mi dau voie să sper, să-mi dau voie să cred în ceea ce-mi spune sufletul. Deocamdată mi-e bine că am putut să las să fie și cuvânt, nu doar gând.

Însă zilele acestea au ieșit din tipografie primele câteva sute din cele două mii de exemplare ale publicației care poartă (și) numele meu pe ea. Alături de cel al lui Peter Hurley. Focul viu.

Focul viu

O broșură bilingvă cu 68 de pagini care cuprinde o călătorie de șapte ani către cultura tradițională a României.

E și numele meu acolo, dar nu e creația mea. Sunt omul care a pus umărul – și mintea și sufletul – la aducerea împreună a informațiilor, la modelarea înspre forma pe care a luat-o acest material, la consolidarea încrederii că acest proiect e necesar, am muncit într-un mod intens și epuizant la realizarea ei, dar efortul și încrederea, mai ales acest crez puternic, grandios tocmai prin imperfecțiunea lui, prin obstacolele care ies mereu în cale, prin toate elementele care-l formează, sunt ale lui Peter, irlandezul care merge pe un drum deloc ușor, dar, cu o minte sclipitoare și o viziune revoluționară, cu o încredere puternică în oameni și în cauza lui, continuă. Zi după zi, an după an.

Focul viu (5)

Focul viu. E un material prețios, o bijuterie pentru toți cei care vibrează la ideea de întoarcere către tradiții, către origini. E despre Maramureș și despre ceea ce avem prețios aici, despre focul viu din vatra fiecărui sat, un foc care de-abia mai pâlpâie, dar e încă acolo și eforturile de a-l menține aprins sunt și necesare și justificate. E despre parcursul de șapte ani ai proiectului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, despre planul pentru ediția din acest an, despre modul în care oricine poate să se implice și să sprijine acest demers.

Cultura tradițională e ceea ce ne definește și ne dă o identitate. Sunt recunoscătoare să fiu parte din acest proiect, să fie (și) numele meu pe această publicație, e o răsplată a implicării și a efortului, dar, mai ales, simt că e ceva special ce pot să dăruiesc lumii.

(mai jos doar câteva pagini, în curând o să fie disponibilă și în online. mulțumim, cu recunoștință multă, tuturor celor care și-au adus aportul la realizarea ei, fotografilor și în special lui Florin, responsabilul pentru grafica minunată)

Focul viu (3)

Focul viu (4)

Focul viu (6)